Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Evocări de Alex. Ştefănescu


Copilul din coşul de nuiele

La începutul anilor '80 lucram sub conducerea lui Ion Cristoiu la SLAST. Prin redacţie se perindau mulţi scriitori tineri, dornici să colaboreze. Într-o zi, în biroul lui Jack (aşa îi spuneam pe atunci cu toţii lui Ion Cristoiu) a intrat o tânără prozatoare, Carmen Francesca Banciu. Constatând că el nu se afla acolo, s-a aşezat într-un fotoliu, în aşteptarea lui. Carmen, o excentrică, obişnuia să-şi poarte copilul nou-născut cu sine, într-un coş de nuiele împletite. Coşul cu copilul l-a depus pe biroul lui Jack, deasupra unui teanc de manuscrise. După un timp, în încăpere a intrat un coleg de-al nostru, cunoscut pentru înclinaţia lui de a curta orice femeie, şi a invitat-o pe prozatoare la o cafea, la bufet. Carmen a plecat cu el, lăsând coşul cu copil cu tot pe birou.

Toate acestea, le-am reconstituit ulterior. Atunci, însă, nu ştiam cum se succedaseră faptele. Mă aflam într-o încăpere alăturată şi l-am auzit pur şi simplu pe Jack ţipând îngrozit:

- Alex! Alex! Vino repede aici!

Am alergat la el crezând că se întâmplase o nenorocire. Jack, roşu la faţă, sufocându-se de spaimă, îmi arăta cu degetul spre propriul lui birou:

- Ce e acolo?!

Am examinat coşul, pedant, şi i-am răspuns:

- Un copil.

Nu de răspunsul ăsta avea nevoie:

- Ştiu că e un copil. Dar ce caută aici?!

Atunci, jucându-mă, i-am spus:

- Cred că e un copil făcut de tine, în afara căsniciei. Iar tânăra mamă ţi l-a adus în dar, ca să-ţi aducă aminte de obligaţiile pe care le ai...

Ion Cristoiu îşi pierduse însă complet umorul:

- Alex, te implor! Ia-l de aici! Ia-l! Să dispară! Să nu-l mai văd! Fă asta pentru mine!

N-am să uit niciodată panica de atunci a lui Jack. Când s-au lămurit lucrurile, a fost atât de bucuros, încât i-a publicat prozatoarei toate textele pe care ni le adusese, fără să le mai citească.


Pe plajă, la Neptun

Ani la rând, vara, pe plaja de la Neptun, am jucat şeptic cu Augustin Buzura, în următoarea formaţie: eu în echipă cu soţia lui, Maria, iar el în echipă cu soţia mea, Domniţa. Jocul, cum se ştie, e pueril, dar, tocmai pentru că nu te obligă să gândeşti, îţi dă ocazia să schimbi replici trăznite cu partenerii, să bravezi, să te răsfeţi, să te bucuri de prezenţa alături de tine a unor oameni dragi.

De obicei, eu şi Maria îi băteam zdravăn pe Gusti şi Domniţa (nu-mi place cum sună apelativul Gusti, dar nu l-am inventat eu). Bineînţeles, dacă ar fi întrebaţi, adversarii noştri ar susţine exact contrariul. Totuşi, acesta e adevărul: îi băteam de-i snopeam. Şi nu numai că-i băteam, dar făceam (eu, nu Maria, care e o fiinţă tăcută) mare caz de fiecare victorie a noastră, anunţând-o în repetate rânduri cu surle şi trâmbiţe, pentru a o aduce la cunoştinţa tuturor celor de pe plajă. În plus, cu un sadism despre care crezusem până atunci că-mi e străin, răsuceam cuţitul în rana învinşilor. Practicam o fanfaronadă cu nimic mai prejos decât aceea a lui Cassius Clay. Vorbeam cam aşa:

- Uită-te la mine, Gusti! Par un om obişnuit. Am două mâini, două picioare, ca toţi oamenii. Am un cap pe umeri, cu doi ochi şi două urechi, cu nas şi gură, ca toată lumea. Şi totuşi, totuşi. Când joc şeptic mă transform miraculos, devin regele şepticului, invincibil, inegalabil, inexpugnabil. Nu s-a născut din trup femeiesc bărbatul care să mă poată bate la şeptic!

Într-o dimineaţă Augustin Buzura a venit pe plajă cu un aer de om nedormit.

- Am dormit foarte prost, ne-a explicat el, am avut un coşmar. Se făcea că Alex, cu o figură schimonosită, malefică, cu braţele ridicate în sus şi degetele răşchirate, ca o pasăre de pradă, vine asupra mea, croncănind înspăimântător: "Par un om obişnuit. Am două mâini, două picioare, ca toţi oamenii..." Şi asta, gândiţi-vă, o noapte întreagă!


VIP-uri

Pe vremea când era preşedinte al Partidului Alianţei Civice şi senator, Nicolae Manolescu m-a adus în­tr-o seară cu maşina acasă. Locuiam pe atunci în­­tr-un apartament la bloc de pe Calea Moşilor, iar administratorul nostru, fost colonel de Miliţie, avea obiceiul să-i spioneze pe locatari. Nici n-a plecat bine maşina care mă adusese şi administratorul - scund, gras şi chel, cu un zâmbet insinuant lăţit pe întreaga lui faţă - a ieşit de undeva din întunericul curţii interioare a blocului şi m-a întrebat:

- Mi s-a părut mie sau era maşina senatorului Nicolae Manolescu?

- A lui era! am răspuns eu apăsat, bucuros că-mi cresc acţiunile măcar în rândurile celor de la scara IV, unde locuiam.

- Uite, dom'le! a exclamat admirativ şi, totuşi, parcă neîncrezător în plauzibilitatea da-ului meu fostul colonel de Miliţie, care avea un cult pentru VIP-uri.

În seara următoare, printr-un concurs de împrejurări, m-a adus acasă cu maşina Octavian Paler; era tocmai perioada când apărea des la televizor şi avea un succes imens, cu poza lui de moralist intransigent. L-am invitat pe Octavian Paler să suie până la mine, să bea o cafea, dar el a refuzat, explicând că s-a făcut târziu şi vrea să ajungă acasă.

Am coborât deci, din maşină, m-am apropiat de intrarea în bloc, căutându-mi cheile în servietă, şi din nou şi-a făcut apariţia administratorul.

- Bună seara, domnule Alex. Ştefănescu!

- Bună seara.

- Persoana care v-a adus cu maşina era Octavian Paler?!

- Da.

- Cel care apare la televizor?...

- Da.

Colonelul în rezervă a rămas, la propriu vorbind, cu gura căscată. Mă studia cu o curiozitate nesăţioasă. Nu mai înţelegea deloc ce e cu mine, de unde să mă ia şi unde să mă aşeze, în clasificările lui.

Apoi, după câteva zile, tot într-o seară, am fost adus acasă cu maşina de George Pruteanu, pe care intervenţiile din Parlament, dar mai ales emisiunea TV Doar o vorbă să-ţi mai spun îl transformaseră într-o vedetă. Scenariul cu fostul colonel de Miliţie s-a repetat. După coborârea mea din maşina senatorială, el s-a desprins dintr-un ungher şi mi-a ieşit în întâmpinare. Părea nu numai uimit, ci şi speriat, deşi încerca să aibă aerul unui om care glumeşte:

- Felicitări! Felicitări! De data aceasta a fost George Pruteanu...

- Da. Am reunţat la serviciile lui Nicolae Ma­nolescu, ca şi la cele ale lui Octavian Paler. Nu sunt deloc mulţumit de ei. De acum înainte o să mă aducă acasă George Pruteanu.

Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feţei din acel moment a administratorului.


Un mare scriitor în vizită în provincie

Aveam unsprezece ani şi locuiam la Suceava, când printre elevii şi profesorii şcolii la care învăţam s-a răspândit vestea că va veni în curând să ne viziteze un mare scriitor de la Bucureşti, Geo Bogza. Toţi am fost cuprinşi de înfrigurare. În sala de festivităţi a şcolii s-au făcut chiar un fel de repetiţii, ca să nu greşim când va trebui: să ne ridicăm în picioare, să spunem în cor "Bine aţi venit în mijlocul nostru, tovarăşe scriitor!", să aplaudăm.

S-a întocmit şi o listă cu elevii care aveau cel puţin o carte a lui Geo Bogza şi puteau să-i ceară, la sfârşitul întâlnirii, autografe. Eu luasem din biblioteca familiei mele, la îndemnul tatei, volu­mul I din Scrieri în proză şi aşteptam cu emoţie întâlnirea.

Într-o după-amiază de vineri ea a avut loc. Spălat, pieptănat, cu cămaşă albă şi cravată roşie de pionier, am intrat în sală şi, la momentul potrivit, am participat la ceremonialul primirii importantului oaspete. Nu-mi venea să cred că omul deşirat şi cu o faţă ca de barză era scriitorul aşteptat. Îmi închipuiam că scriitorii arată toţi ca Eminescu sau, în cel mai rău caz, ca Ion Creangă.

Geo Bogza a început să vorbească solemn, cu fraze lungi şi bombastice, despre măreţele realizări ale Uniunii Sovietice (era în 1958). Profesorii dădeau din când în când tonul la aplauze, iar noi, elevii, le urmam exemplul. Nu înţelegeam mare lucru din discursul scriitorului, dar mă captiva intonaţia sacerdotală, atât de diferită de aceea a lecţiilor care ni se predau la şcoală. Vocea cântătoare a lui Geo Bogza ca şi gesticulaţia lui amplă aveau şi ceva clovnesc, astfel încât mă şi amuzam.

La sfârşitului discursului său răsunător, l-am asaltat toţi, înconjurând catedra la care stătea şi fluturând către el cărţile pe care voiam autografe. Când mi-a venit rândul, m-am topit de fericire. Geo Bogza, a scris ceva, grăbit, pe prima pagină şi mi-a înapoiat cartea. Am luat-o cu sfinţenie şi, din mers, încă înainte de a părăsi sala, am deschis-o nerăbdător să văd ce anume scrisese. Numele meu nu era menţionat în dedicaţie, deşi i-l spusesem răspicat autorului. Scria doar atât: "Trăiască lupta pentru pace!"

Am rămas stupefiat. Cum să trăiască ceva care nu e o fiinţă?! Cum adică să trăiască o luptă?! Pe de altă parte, nu înţelegeam deloc oximoronul "lupta pentru pace". Eram atât de absorbit de aceste probleme, încât la ieşirea din sală m-am împiedicat pe trepte şi n-a lipsit mult să-mi rup gâtul.

P.S. Când m-am întâlnit cu colegii mei, am aflat că toţi primiseră drept autograf lozinca: "Trăiască lupta pentru pace!"

P.P.S. După mulţi ani, devenind critic literar, am primit de la Geo Bogza toate cărţile pe care le-a mai pu­blicat, cu dedicaţii ceremonioase şi curtenitoare.

(din volumul în pregătire Un scriitor, doi scriitori)