Eseist, critic, filosof şi teoretician
al literaturii, semiolog, Roland
Barthes (născut, acum o sută
de ani, la 12 noiembrie 1915,
la Cherbourg) a fost unul dintre
cei mai semnificativi reprezentanţi
ai criticii secolului XX. Urmează
cursurile şcolii primare şi elementare
la Bayonne, apoi, între 1924-1930,
Liceul Montaigne, iar între 1930 şi
1934 Liceul Louis le Grand din Paris.
În 1935, începe studii universitare
la Sorbona, obţinând o licenţă în
filologie clasică. Este profesor la un
liceu, apoi lector de limba franceză
în România şi în Egipt. Între 1952
şi 1959 lucrează la Centrul Naţional
de Cercetări Ştiinţifice (CNRS) de
la Paris. Din anul 1962, este director
de studii la École Pratique des Hautes
Études. Debutul publicistic al lui
Barthes se produce în anul 1942.
Celebritatea se datorează publicării,
în 1953, a cărţii Le Degré zéro de
l’écriture. Din 1963, Barthes locuieşte,
în mai multe rânduri, la Rabat, unde
predă. Din 1977, până la moartea sa,
în 1980, ocupă o catedră de Semiologie
la Collège de France. La 26 martie
1980, Barthes moare, în urma unui
accident rutier, la Paris.
Cu o gândire suplă, originală,
eclectică, Roland Barthes percepe
textul literar ca structură determinantă
a unui discurs impregnat de aromele
subiectivităţii şi de inserţiile calofile
ale metaforei. Criticul este adeptul
unei lecturi plurale, considerând
textul ca instanţă a ambiguităţii
semantice, ca spaţiu al semnificaţiilor
care se bifurcă, într-o reţea de constelaţii
simbolice ambivalente. În aceste
condiţii, Barthes relevă rolul benefic
al relecturii, acreditând ideea multiplicităţii
semnificante a textului; din această
perspectivă, un text trebuie asumat
„de parcă ar fi fost deja citit o dată,
iar recitirea va produce o structurare
mobilă a textului care se schimbă de
la un cititor la altul”. Chiar dacă se
referă la scriitura clasică (Balzac,
Flaubert, Stendhal, Tolstoi, Proust),
Plăcerea textului explorează limbajul
artistic prin desemnarea stărilor sale
de criză, prin momentele sale limită,
de acută şi dramatică pregnanţă.
Textul devine, aşadar, scop şi obiect,
nu doar mijloc şi subiect, fapt remarcat
de Ion Pop: ,,Acestui ţesut complex,
în care viaţa nu poate fi despărţită
de text, i se adresează lectura devenită
aventură, în spaţiul deschis al operei:
un spaţiu ambiguu, duplicitar, a cărui
duplicitate este asigurată, cum citim
în altă parte, de către însăşi polisemia
operei”. Barthes operează o distincţie,
demnă de interes, între textul de
plăcere şi textul de desfătare. Dacă
textul de plăcere este acela care
„mulţumeşte, umple, dă euforie; acela
care vine din cultură, nu rupe cu ea,
este legat de o practică confortabilă
a lecturii”, textul de desfătare „te
pune în stare de pierdere”, el este
„acela care te descurajează (până
la o anumită plictiseală), care face să
se clatine temeiurile istorice, culturale,
psihologice ale cititorului, consistenţa
gusturilor sale, a valorilor şi a amintirilor
sale, pune în criză raportul său cu
limbajul”. Textul de plăcere implică
inteligenţa, ironia, delicateţea, măiestria,
siguranţa, în timp ce textele de
desfătare subîntind voluptatea erudiţiei,
savoarea limbajului, cultura poliedrică,
fragmentarismul, intranzitivitatea:
,,Ele sunt perverse prin aceea că sunt
în afara oricărei finalităţi imaginabile
– chiar aceea a plăcerii (…) Textul
de desfătare este absolut intranzitiv”.
Pe de altă parte, în viziunea criticului,
textul este ochiul nediferenţiat, care
asigură comunicarea cu instanţa
transcendentă: „Ochiul prin care-l
văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi
prin care mă vede El”. Există, în
Plăcerea textului, enunţuri memorabile,
de plasticitate suverană, care fixează
identitatea unei scriituri sau relevanţa
unei naturi estetice: ,,plăcerea textului
aceasta este. Valoarea trecută la
rangul somptuos de semnificant”,
sau: ,,Flaubert: un fel de a tăia, de
a găuri discursul fără a-l face lipsit
de sens’’ etc.
Roland Barthes despre Roland
Barthes este un autoportret critic
credibil, febril şi lucid, conceput sub
forma unei însumări de eseuri
stenografiate cu acuitate şi vervă
autoreferenţială. Într-un fragment
intitulat Demonul analogiei citim:
„Oaia neagră a lui Saussure era
arbitrarul (semnului). A lui (a lui
Barthes, n.m. I.B.) este analogia [...]
ceea ce se opune în mod deliberat
perfidei Analogii este simpla
corespondenţă structurală: Omologia
reduce amintirea obiectului de la care
s-a plecat la o aluzie proporţională
(de altfel, etimologic, adică în vremile
de basm ale limbajului, analogie
însemna proporţie).” Nu puţine enunţuri
au conformaţia fulgurantă, destructurantă
a unor aforisme, ilustrând o descendenţă,
subterană, mai mult implicită decât
explicită, din marii moralişti francezi
(Chamfort, La Rochefocauld): „Trupul
nu există pentru mine decît sub două
forme banale: migrena şi senzualitatea”;
„Nu sînt decît contemporanul imaginar
al propriului meu prezent: contemporan
cu limbajele, utopiile, sistemele sale
(adică cu ficţiunile sale), pe scurt, cu
mitologia sau filozofia sa, dar nu şi
cu istoria din care nu întrupez
decît o sclipire jucăuşă: fantasmagorică”.
În acelaşi timp, unele aserţiuni şi
enunţuri nu sunt lipsite de un halou
liric („funcţia oricărui sertar este
de a îndulci, de a te face să te obişnuieşti
cu moartea lucrurilor”; „subiectul nu
este decît un efect de limbaj”; „A citi
cu adevărat înseamnă să intri în
conotaţie”).
Evoluţia gândirii critice a lui Barthes,
de la Gradul zero al scriiturii (1953),
la Plăcerea textului (1973) indică
prezenţa mai multor categorii şi forme
de scriitură în opera sa, dar şi a unor
metamorfoze conceptuale simptomatice
pentru evoluţia criticului. Pornind de
la Saussure, Sartre şi Bachelard, dar
şi de la textele formaliştilor ruşi, sau
de la noile abordări din sfera stilisticii,
criticul îşi updatează necontenit
identitatea intelectuală, prin recursul
la semiotică şi semantică. Nu abordează
un anumit scriitor sau un fenomen
literar dintr-o perspectivă inertă;
dimpotrivă, unghiurile de percepţie
se deplasează neîncetat, implicaţiile
hermeneutice glisează, sensurile şi
structurile estetice sunt fluctuante,
mereu refuncţionalizate. Fascinat de
proiectul ideologic al unei opere,
de reţeaua de toposuri, simboluri
şi constelaţii tematice, Barthes
deplasează accentul hermeneutic
asupra sistemului de semnificaţii
al literaturii, recurgând la imersiunea
în structurarea internă a textului şi
relevându-se, astfel, ca un critic
polimorf, dotat cu capacitatea
surprinzătoare de a descifra atât
mesajul operei, cât şi codul care îi
tutelează natura identitară: „Criticul
nu trebuie să reconstituie mesajul
operei, ci doar sistemul său, aşa cum
şi lingvistul nu trebuie să descifreze
semnul unei fraze, ci să stabilească
structura formală ce permite acestui
sens să fie transmis.” Ostil criticii
biografice, de stirpe sainte-beuviană,
Barthes e adeptul unui tip de lectură
care ignoră deliberat existenţa autorului:
„Ca instituţie, autorul este mort:
persoana sa civilă, pasională, biografică
a dispărut.” Cu toate acestea, tentat
să scrie el însuşi o biografie, despre
Michelet, recurge la o altă perspectivă
şi motivaţie, configurând o biografie
intelectuală, ce derivă din dimensiunile,
intenţiile şi sensurile esenţiale ale
operei. Acceptând dreptul la opţiune
al criticului pentru un anumit tip
de demers intelectual, ca şi posibilitatea
asumării mai multor tipuri de protocol
discursiv, Barthes precizează: „Limbajul
pe care fiecare critic îl alege să
vorbească este în mod obiectiv termenul
unei anumite maturizări intelectuale
a cunoaşterii, a ideilor, a pasiunilor
intelectuale, el este o necesitate.”
Pentru Barthes, critica este o
problemă de limbaj, înainte de a fi
una de metalimbaj; criticul francez
problematizează o fenomenologie
a funcţiilor scriiturii şi a determinaţiilor
acestora, prin explorarea relaţiilor
dintre limbă, stil şi scriitură, dar şi
prin determinarea raporturilor dintre
creator şi colectivitate. În Gradul zero
al scriiturii, Barthes pleacă de la
premisa că o istorie a limbii literare
trebuie percepută ca o istorie a
semnificaţiilor culturale, limba
relevându-se şi ca instituţie socială,
ca sistem de valori stabilizat, prin
care posibilităţile de selecţie şi de
opţiune ale scriitorului sunt constrânse
la o anumită limitare. Limba se situează,
în viziunea eseistului francez, dincoace
de literatură, după cum stilul se
situează dincolo de literatură. Dacă
opera literară este o problemă de
limbaj, iar forma are ataşată o anumită
valoare de semnificaţie care include
referentul ideologic, criticul încearcă
să circumscrie o altă realitate formală,
care să definească în mod peremptoriu
creaţia literară: scriitura. Limba şi
stilul sunt forţe aleatorii, ele nu
particularizează profilul unui anumit
scriitor; cea care conferă identitate
este scriitura, care nu are un caracter
abstract, atemporal, ci posedă o
destinaţie socială, cu identitatea sa
diacronică. Scriitura poartă marca şi
urma crizelor şi convulsiilor istorice,
constituindu-se ca imagine coerentă
a trecutului, a metamorfozelor
mentalităţilor culturale. Istoria îşi
pune, cum altfel?, amprenta în mod
decis asupra scriiturii, care este, rând
pe rând, obiect al percepţiei, sursă
a acţiunii şi reacţiunii, până la
dezimplicarea neutralităţii, oferită de gradul zero, la care se referă
teoreticianul. Privită ca instituţie
socială, scriitura îşi are propria sa
istorie, încorporând în structurile
sale de adâncime un timbru ideologic,
alături de cel stilistic sau afectiv.
Barthes explorează avatarurile scriiturii
literare, în toate meandrele ei, de
la scriitura retorică a clasicismului,
la scriitura neutră a prozei moderne
(Camus, Robbe-Grillet etc.).
Roland Barthes a fost preocupat,
pe parcursul carierei sale critice, şi de
structura şi limbajul miturilor, sau de
relaţiile dintre mit, ritual şi referenţialitate.
Mitologii reprezintă o carte cu suport
conceptual pregnant, dar şi cu o detentă
analitică fermă. Ipoteza lui Barthes
este că orice mit are o anumită
intenţionalitate, presupunând recursul
la o opţiune distinctă, care îl sustrage
de sub tutela imparţialităţii, a neutralităţii.
În lumea contemporană, a supremaţiei
debordante a imaginii, afişele, reclamele,
jocurile video, fotografiile, teatrul şi
filmul capătă funcţionalitatea şi aspectul
unor mituri cotidiene ale vieţii (post)moderne.
Mitul e definit de critic ca un amplu
şi dens sistem de comunicare, articulat
în diverse planuri referenţiale, ce poate
fi exprimat prin cuvinte, prin imagini
vizuale sau auditive. El articulează
un mesaj, care capătă semnificaţii şi
conotaţii inedite în dinamica actului
de comunicare, compunându-se dintr-un
semnificant (cuvinte, imagine), un
semnificat (noţiunea, ideea) şi un semn,
care transmite sensul final. Mitologiile
lui Barthes s-au impus, aşa cum s-a
mai spus, ca o operă de interpretare
demistificatoare a realităţii, analiza
mitului ca structură semantică relevând
convertirea sa în forme moderne
devalorizate. Metoda semiotică aplicată
de Barthes la mitologie este extinsă
şi în alte domenii, precum moda (Sistemul
modei, 1967), criticul căutând să valideze
coerenţa şi rigoarea metodei în diverse
planuri şi domenii ale culturii.
În eseul Istorie sau literatură, Barthes
delimitează obiectivele criticii şi ale
istoriei literare, denunţând posibilitatea
unei istorii literare tradiţionale, de
manieră biografică şi factologică şi
mizând, mai degrabă, pe o istorie
literară de tip genetic, ce recurge la
analiza surselor sau la investigaţia de
tip analogic. Critica de semnificaţii pe
care o adoptă Barthes prezintă atuuri
evidente, în măsura în care perspectiva
semiotică subliniază diferenţele şi
nuanţele, după cum raportul între
semnificant şi semnificat vizează opera,
considerată ca semn, printr-o manieră
de interpretare analogică, ce presupune
diversitatea de perspective din care
poate fi percepută creaţia literară,
prima obligaţie a criticului fiind cea
de a “instituţionaliza subiectivitatea”,
şi de a proceda la “anunţarea sistemului
de lectură”. În eseul Două critici reiese
cel mai bine reacţia lui Barthes la adresa
modalităţilor tradiţionale de abordare
a literaturii, delimitându-se critica
universitară (unilaterală, extrinsecă,
preocupată cu predilecţie de sursele
exterioare ale operei, prin perceperea
literaturii ca mimesis, ca act de reproducere
mecanică a realului), de critica de
interpretare (intrinsecă, analitică, dotată
cu un ferm suport metodologic).
Precizările programatice ale lui Barthes
sunt dezvoltate în eseul Ce este critica,
unde este subliniat dialogul criticii cu
unele influente sisteme filosofice
moderne, menirea actului critic fiind
aceea de a restabili o legătură directă
între limbajul criticului (metalimbaj)
şi limbajul operei privite ca limbajobiect.
În Critică şi adevăr, Barthes
delimitează ştiinţa literaturii, concepută
ca discurs general, orientat spre
multiplicitatea de sensuri şi forme a
literaturii, de critica literară, care
explorează sensurile particulare ale
operelor. Ştiinţa, critica şi lectura sunt
cele trei concepte pe care Roland
Barthes le valorifică în demersul său
despre opera privită ca limbaj. Demn
de interes este eseul Despre Racine
unde sunt decupate, analizate cu
minuţiozitate şi subtilitate, secvenţe
relevante ale textelor lui Racine, din
perspectiva morfologiei spaţiului, după
care, descifrându-se, totodată, semnificaţia
personajelor, care denotă prezenţa
unor raporturi bazate pe autoritate
sau forţă. În critica sa, Barthes se
bazează pe o analiză progresivă, o
lectură minuţioasă ce facilitează
pătrunderea în pluralitatea de sensuri
a textului, prin valorizarea resursele
tematismului, ale semiologiei,
structuralismului sau psihanalizei.
Acest tip de lectură neomogenă, analitică,
plurală, progresivă şi eclectică permite
descifrarea unor sensuri multiple
ale operei, cercetarea critică fiind,
înainte de toate, o problemă de limbaj:
“A critica, înseamnă a pune obiectul
criticat în stare de criză.” Prin Roland
Barthes, noua critică franceză a impus
pe unul dintre exponenţii săi cei mai
ingenioşi, înzestrat cu un remarcabil
spirit polemic, dublat de o rafinată
capacitate de manipulare a ideilor, un
critic şi teoretician care a înnoit masiv
limbajul critic, corelându-l cu alte
sisteme moderne de comunicare şi
de interpretare. Folosind stilistica,
semiotica, psihanaliza sau sociologia
ca utile instrumente de lucru, Barthes
a configurat un sistem critic deschis,
plurivalent, cu numeroase puncte de
vedere şi perspective inedite. Negat
cu violenţă de adepţii criticii tradiţionale,
elogiat fără rezerve de reprezentanţii
noii critici, Roland Barthes rămâne,
prin întreaga sa operă, unul dintre
criticii de mare audienţă ai epocii
contemporane.
