Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964
la Kiev, unde şi-a fãcut studiile universitare.
Este doctor în ştiinţe filologice, specialist
în literatura rusă veche. Din 1990 devine
cercetător la Institutul Literaturii Ruse
(Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este
autorul a peste o sută de lucrări ştiinţifice, a
colaborat la elaborarea enciclopediei Cântec
despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii
Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii
Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În
1992, la invitaţia Universităţii din München,
şi-a aprofundat studiile de medievistică
occidentală, ţinând şi cursuri de literatură
rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa
internaţională „Cultura mânăstirească: Orient
şi Occident“. În perioada 1998-2002 a fost
(cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander
von Humboldt, desfăşurând o activitate de
cercetare şi publicând în 2000 la München
monografia Istoria universală a Rusiei Vechi.
Din anul 2012 este redactor-şef al revistei
Text şi tradiţie, editată de institutul său. În
paralel, începe sã scrie literatură. Debutează
în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009
publică romanul Soloviov şi Larionov, care
se bucură imediat de succes, fiind nominalizat
la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea
Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii
şi eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică
romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas
Fiction, 2014), care devine revelaţia literară
a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câştigător
al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi
şi Premiul cititorilor–, şi câştigător al Premiului
Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013,
romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la
premiile Naţionalnii Bestseller (Bestsellerul
Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Opera
literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs
de traducere în peste douăzeci de ţări.
RomanulSoloviov şi Larionov semnat
de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului
Laur (tradus în 2014 în colecţia „Raftul
Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile
Bolşaia Kniga (Marea Carte) şi Andrei Belîi,
ca o recunoaştere a originalităţii cu care
reconstituie un episod din trecutul Rusiei,
îmbinat cu un prezent nu mai puţin pasionant.
Soloviov, tânăr cercetător în domeniul
istoriei, studiază figura legendară a generalului
Larionov, comandant în Armata Albă în
timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul
pe care i-l face este în cele din urmă unul
pseudoistoric, contaminat de figuri marcante
din istoria Rusiei şi din propria familie. Tema
de cercetare prilejuieşte incursiuni în timp
si spaţiu, în cele mai diferite medii, colorate
pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul
abundă în consideraţii despre istorie, politică
şi morală, întruchipate într-o galerie de
portrete memorabile şi bazate pe jocul ironic
al autorului cu surse reale şi inventate. O
frumoasă şi seducătoare poveste de dragoste
întregeşte, cu umorul inconfundabil al
scriitorului, gustat deja de cititorii români,
această remarcabilă operă literară care este,
în primul rând, o meditaţie asupra relativităţii
adevărului istoric.
„Un roman extraordinar, în acelaşi timp
ironic şi tragic, inteligent construit, care se
citeşte cu o nespusă plăcere.“
Novîi Mir
„Generalul Larionov, simbol al tuturor
generalilor Armatei Albe, reuşeşte să transforme
înfrângerea pe câmpul de luptă într-o victorie
morală: el organizează salvarea unui mare
număr de oameni fugiţi în Crimeea din faţa
Armatei Roşii. Cercetarea lui Soloviov,
desfăşurată în Crimeea zilelor noastre, se
ramifică într-o povestire poliţistă şi una de
dragoste. Adevărul ştiinţific devine pentru
cercetător adevăr existenţial, iar prin intermediul
figurii generalului ţarist, eroul lui Vodolazkin
reface punţile către vechea Rusie pierdută
şi se regăseşte pe sine.“
Agora
Luptele din Crimeea, la care
participase, se sfârşiseră la fel
de brusc pe cât începuseră.
Fuseseră la fel de imprevizibile
ca şi deplasarea trenului blindat
al generalului prin Crimeea. Lui
Larionov nu o dată i se imputase,
în parte pe bună dreptate, că abuzase
de transportul pe calea ferată. Cu
rezerva că reţeaua de căi ferate din
Crimeea nu e prea dezvoltată nici în
ziua de azi. Partea centrală a Crimeii
este legată, după cum se ştie, numai
cu trei oraşe de pe litoral: Kerci,
Sevastopol şi Eupatoria. De aici rezultă
că abuzurile generalului, chiar şi în
forma lor cea mai urâtă, nu puteau
fi decât foarte limitate.
Există totuşi şi o latură pozitivă
a pasiunii generalului. Incomodat de
puţinătatea căilor ferate, el s-a implicat
în construirea lor. Înainte să ajungă
în Crimeea, el construise cu titlu
de probă o cale ferată cu ecartament
îngust într-o pădure de lângă Kiev.
A intrat însă în istoria căilor ferate
ca omul care a construit în Crimeea
terasamentul de reală importanţă
dintre Djankoi şi Iuşun.
Impresiile de copil ale generalului
s-au dovedit a fi atât de puternice,
încât şi-a ales chiar ca locuinţă în
Crimeea un vagon blindat. Despre
vagonul ăsta există o mulţime de
legende, dar din tot ce se cunoaşte
despre el sunt susţinute de documente
numai prezenţa vremelnică a patru
păsări (un cocor, o cioară, o rândunică
şi un graur) şi frecventarea ospitalierului
vagon de către A.N. Vertinski, care
îi cânta generalului celebra romanţă
Nu ştiu la ce şi cui îi foloseşte asta.
Potrivit martorilor, generalul Larionov
avea de pe atunci privirea dusă departe,
aşa cum se vede în fotografia din anul
1964, amintindu-i lui Soloviov de
privirea răposatei lui mame.
Zburând ca vântul pe lângă treceri
de nivel, cantoane şi impiegaţi cu
fanioane, Soloviov îşi aminti de privirea
asta. Stătea în picioare lângă fereastra
deschisă, iar în dreapta lui se zbătea
perdeaua ca o pasăre împuşcată.
Pe mâna lui, care simţea răceala
metalică a ramei, se mişcau iute
firişoarele de păr luminate de soare.
I se părea că vântul dogorâtor de
august le face mai aspre şi că strălucirea
lor era semnul că se prefac încetîncet
în miere. Pentru o clipă îşi lipi
buzele de firişoare, apreciindu-le parcă
asprimea, dar ele se arătară surprinzător
de moi.
Soloviov era pasagerul tipic din
trenul de cursă lungă. Fără să scoată
linguriţa, bea ceai din paharul pus
în suport, se ducea la toaletă cu
prosopul pus pe umăr şi se plimba
prin staţii în tricoul de sport al
Universităţii din Petersburg. Dar cel
mai important lucru era că, pentru
prima dată, călătorea într-un vagon
de dormit. Încuind pe timpul nopţii
uşa compartimentului, îşi admiră în
treacăt imaginea în oglindă. Din
spatele lui se reflectară beculeţele
cu lumină slabă, sticlele cu paharul
de plastic întors pe gâtul lor, domnul
cel tăcut în costum sport şi cele două
studente tinerele. Adică tot ce însemna
confortul chinuitor al trenurilor,
efemera adunare la un loc înainte de
despărţirea pentru totdeauna. Întins
pe cuşeta de sus, Soloviov asculta,
delectându-se, şoaptele studentelor.
Nici nu-şi dădu seama când a adormit.
L-a trezit lumina care îi cădea pe
faţă. Trenul staţiona. Fereastra lui
Soloviov nimerise în faţa unui felinar
din gară. Încet, ca să nu-i trezească
pe ceilalţi, coborî rama grea, şi în
compartiment pătrunse o adiere de
vânt noptatic. Vânt de Rusie centrală,
se gândi într-o doară Soloviov, neştiind
unde oprise trenul. Numele staţiei
pustii era ascuns în întuneric: lumina
părea că vine numai de la felinarul
din faţa ferestrei. Pustietatea asta
era însă înşelătoare. În fundul staţiei,
unde pe fondul contururilor întunecate
ale clădirii luceau sfios geamurile
ferestrelor, doi bărbaţi discutau cu
voce scăzută. Trăgându-se în partea
cu umbră a cuşetei, Soloviov desluşi
pe o bancă siluetele lor nemişcate,
îndreptate una către cealaltă. Aşa
cum stăteau încovoiaţi, cu bărbia
în palmă, îşi dădu seama că-i cunoaşte
bine, dar nu şi-i putea aminti.
Discuţia celor doi era legată de
locul unde staţionase trenul. Fără
îndoială că persoanele pomenite de
ei erau de aici, din staţie, dar nu aveai
cum să înţelegi detaliile amintite de
ei, fără să fi trăit multă vreme în acele
locuri. Senzaţia chinuitoare de déjàvu
nu-l părăsea pe Soloviov. Străduindu-
se să-şi amintească unde le văzuse
figurile, Soloviov îşi rememoră toate
staţiile prin care i se întâmplase să
treacă, dar nu-i veni nimic în minte.
Unde mai pui că lucrurile arătau altfel
în fiecare staţie. Peste tot (şi poate
chiar în acelaşi timp), văzuse tot felul
de oameni, asta însemna că dacă
trenul s-ar fi oprit noaptea într-o sută
de staţii, el ar fi auzit o sută de istorii
diferite. Atâta diversitate îl făcu să
ameţească.
Între timp, cei doi tăcuseră. Cel
din dreapta scoase ţigările şi îşi servi
interlocutorul. În întuneric se iviră
alternând două luminiţe, amintind
de semaforul plasat lângă trecerea
de nivel.
– Totu-i de rahat, zise cel din
stânga.
Soloviov îşi aminti unde văzuse
nişte siluete ca astea. Erau garguiele
de la catedrala Notre-Dame, desenate
pe coperta manualului de istorie.
A doua zi, la ora trei, trenul sosi
la Simferopol. Ploua în capitala Crimeii.
Probabil că abia începuse, pentru că
din asfaltul încins se mai ridicau încă
aburi. După ce stătu la o coadă mică
la casă, Soloviov cumpără un bilet
de troleibuz până la Ialta. Se decise
să folosească uimitoarea linie interurbană
de troleibuz, poate unică în lume.
Drumul de la Simferopol la Ialta îl
uimise chiar şi pe generalul Larionov,
greu de impresionat la vremea aceea,
care apucase ziua dării ei în folosinţă.
În mintea lui nu încăpea decât calea
ferată, imaginaţia nu-i şoptise niciodată
că poate exista un alt fel de cale de
transport interurban.
Generalul îşi amintea perfect cum
făcea drumul ăsta cu trăsura (birourile
lui erau la parterul hotelului Oreanda),
după cum îşi amintea şi de trăsurile
cu roţi de cauciuc, şi de schimbarea
cailor la Aluşta. Nu reuşea să priceapă
de ce troleibuzul trebuia să le înlocuiască
pe toate. Îşi dădea seama că, spre
deosebire de calea ferată, linia de
troleibuz nu era adecvată pentru
transportul armamentului greu
sau al unui număr cât de cât semnificativ
de trupe. Totuşi, în ciuda faptului că
linia de troleibuz nu avea importanţă
strategică, generalul începuse, în
cele din urmă, să privească inovaţia
cu bunăvoinţă şi, cum-necum, într-o
primăvară călătorise cu troleibuzul
până la Gurzuf.
Odată venit troleibuzul, Soloviov
se aşeză pe scaunul din spate, la
fereastră, conform locului indicat pe
bilet. Călătorii urcau pe la uşa din
faţă şi îşi puneau bagajul pe platforma
din spate, blocând complet uşa rămasă
oricum închisă. Aproape toţi cei
din troleibuz erau vilegiaturişti. Se
trânteau pe scaune şi îşi ştergeau
năduşeala cu marginile tricoului.
Excepţie făceau, judecând după cum
arătau, un muncitor cu o fetiţă de
vreo zece ani, aşezaţi nu departe
de Soloviov. Nici bagaje nu prea
aveau.
În ciuda ploii, zăduful nu se domolea.
Aerul deveni respirabil numai când
troleibuzul ieşi din oraş şi luă o viteză
neobişnuită pentru un astfel de vehicul.
Ca la comandă, perdelele pestriţe de
nailon zburară afară şi izbiră faţa
exterioară a geamului, fluturarea lor
sincronă dădu troleibuzului un aspect
sărbătoresc, chiar de alai cu nuntaşi.
Când începu urcuşul prin defileul
Ciongar, fetiţei muncitorului îi veni
să verse. Tatăl scoase un chibrit
din cutie şi o sfătui să-l sugă. Remediul
popular se dovedi ineficient. Fetiţa
se uită la chibrit şi la degetele lui
aspre şi începu să verse.
După defileul Ciongar, vremea se
schimbă cu totul. Norii de ploaie
rămaseră în spatele părţii de nord
a lanţului, iar parbrizul troleibuzului,
care începuse să urce prudent
serpentinele, fu izbit de soare, care,
luând pe neaşteptate locul ploii,
strălucea pe cerul de un albastru
curat. Soarele şi cerul deopotrivă
se reflectau ca într-o oglindă undeva
departe, jos, revărsându-şi mozaicul
de culori printre chiparoşii care treceau
plutind prin dreptul ferestrei. Aşa
ajunse Soloviov să vadă marea pentru
prima dată.
Era familiarizat, desigur, cu amintirile
din copilărie ale generalului Larionov,
găsite într-o arhivă a emigraţiei şi
publicate de aceeaşi A. Dupont. În
ciuda faptului că textul era fragmentar
şi că autorul îşi exprimase dorinţa
să-i fie studiate datele biografice
referitoare numai la vârsta maturităţii,
se păstrase totuşi descrierea primei
lui întâlniri cu marea, din care rezulta
că familia viitorului comandant de
armată ajunsese la Ialta tot de la
Simferopol, deşi exista şi atunci
posibilitatea de a merge pe calea
ferată la Sevastopol, iar de acolo la
Ialta – de-a lungul litoralului.
La cei cinci ani ai lui, Larionov
reuşise să ţină minte că familia se
deplasase cu două trăsuri pe arcuri.
Expresia „pe arcuri“ o ţinuse minte
foarte bine, pentru că o repetase
tot drumul (după cum menţionam,
până la trei ani şi jumătate copilul
nu vorbise, recuperând mult după
aceea). Trăsura lui Larionov cel
mic era condusă de un tătar în vârstă,
un bărbat frumos, îmbrăcat dichisit,
a cărui limbă rusă era, fără doar şi
poate, sub nivelul celei vorbite de
ceilalţi călători. Fiind comunicativ
din fire, el reacţionase imediat la
cuvintele „pe arcuri“ şi se aplecase
de fiecare dată de pe capră ca să arate
cu codirişca locul unde se aflau arcurile.
Memorialistului i-a rămas în minte
doar imaginea cu vizitiul aplecat întro
parte, cu broboane mici de năduşeală
pe frunte şi cu un zâmbet binevoitor.
Ca şi pe Soloviov, pe viitorul general
îl uimise schimbarea bruscă a vremii
în defileul Ciongar. În notele publicate
a amintit de jocul petelor de soare
pe valuri, printre chiparoşii ce se
deplasau încet-încet. A menţionat în
mod special prospeţimea vântului,
suflând nu dinspre crângurile pline
de praf de la marginea drumului, ci
dinspre văzduhul de peruzea, răcoros,
unde cerul se unea pe nesimţite cu
marea. Vântul făcea să freamete
şuviţele deschise la culoare ale
guvernantei englezoaice, rochia uşoară
a mamei şi panglicile de toate culorile
împletite în coama calului.
Memoria asociativă a generalului
l-a făcut să vorbească şi despre vântul
pătrunzător din defileul Ciongar, la
data de 1 noiembrie 1920, când,
istoviţi de luptele inegale, cei rămaşi
să apere Crimeea se retrăseseră spre
porturi. Potrivit părerii lui A. Dupont,
descrierea amănunţită a momentului
retragerii se găsea în fragmentele
pierdute. În sprijinul acestei idei vine
aluzia voalată a generalului, care
poate fi privită ca o intenţie de a
reveni la tema atinsă doar în treacăt.
Dintre evenimentele din noiembrie
el îl aminteşte doar pe acela când,
potrivit propriei mărturii, urmărind
prin viscolul din Ciongar retragerea
Armatei Albe (mai albă ca niciodată),
nu văzuse nimic în afară de cele două
trăsuri pe arcuri, coborând fără grabă
spre mare.
Troleibuzul înainta de-a lungul
ţărmului. Acum pasagerii puteau să
vadă marea şi să-i simtă răcoarea
cam sărată. De vreo două ori, la ordinul
miliţiei, maşinile de pe şosea se opriră,
lăsând să treacă alaiul guvernamental.
Privind maşinile care goneau ca vântul,
puteai mai degrabă să ghiceşti decât
să vezi feţele preocupate ale miniştrilor.
Se duceau la odihnă cu gândul că
finanţarea peninsulei e la pământ.
Asta se vedea, în primul rând,
după felul cum arătau palatele nobilimii
ruse. Nici starea drumurilor nu era
mai bună. Soarele verii şi ploile iernii,
combinate cu procesul de erodare,
lăsaseră nenumărate găuri şi crăpături.
Crăpăturile fuseseră astupate pe ici,
pe colo, asta se întâmplase numai pe
traseul oficial – dar şi acolo parţial,
după cum ghici Soloviov, săltând din
când în când pe scaunul din spate.
Transferul Crimeii către Uzbekistan
i se păru ilogic.
În timp ce se apropiau de Ialta,
soarele avu timp să se ascundă după
muntele Ai-Petri. Lumina lui era
întunecată de norul lăţit pe culme şi
forma nişte raze stranii, foarte drepte,
ca de reflector. Munţii înconjurau
staţiunea din trei părţi, lăsând
liber numai bulevardul ce cobora
repede spre mare. La Ialta începu să
se simtă prospeţimea serii şi, odată
cu ea, inima lui Soloviov fu cuprinsă
de nelinişte. Era sentimentul obişnuit
al celui care urmează să înnopteze
într-un loc necunoscut.
Soloviov coborî din troleibuz şi fu
înconjurat de femei. Îi propuneau,
întrerupându-se una pe alta, să
închirieze o cameră. Posibilităţile
erau atât de numeroase, încât tânărul
istoric se pierdu cu firea. Putea alege
între un pat la comun, o cameră
separată sau o vilă. Îl pofteau să se
instaleze ba lângă cinematograful
Spartak, ba lângă muzeul Cehov sau
chiar pe strada Leningradskaia.
Soloviov nu cunoştea oraşul. La
presiunea femeilor entuziaste, se
chinui să-şi aleagă, între atâtea oferte,
viitoarea locuinţă. Inima aspirantului
petersburghez îi dădea ghes să aleagă
vecinătatea lui Cehov, dar era vorba
de o vilă întreagă, pentru care nu
i-ar fi ajuns toată bursa primită. Strada
Leningradskaia, dată fiind revenirea
oraşului la numele iniţial, suna
inacceptabil. După oarecare ezitări,
optă pentru cinematograful Spartak,
aproape de strada Palmiro Togliatti,
unde se afla una dintre locuinţele
propuse.
Soloviov îşi aminti de momentul
când, lovind raftul cu inelul cu camee,
Nadejda Nikiforovna scosese din el
şi-i înmânase solemn romanul Spartacus
de Giovagnoli. Îşi aminti de asemenea
că discutaseră pe urmă cartea şi
Nadejda Nikiforovna, emoţionată de
povestea inventată, vărsase lacrimi
amare, cum i se întâmplase şi tânărului
Soloviov. Se vede treaba că tare îl
mai compătimise pe gladiator. În
clipa aceea, Soloviov luase hotărârea
fermă să se însoare cu ea. În ce-l
priveşte pe Palmiro Togliatti, numele
suna frumos, îi plăcea lui Soloviov,
deşi îl bănuia de legături cu comuniştii.
Până la Spartak merseră cu
troleibuzul. Traversară şi ajunseră
pe strada Togliatti – o stradă îngustă,
liniştită şi plină de verdeaţă. Curtea
casei îi plăcu lui Soloviov. Ca şi numele
străzii, toată atmosfera era italienească:
terasele, scările întortocheate ce
duceau la ele, frânghiile cu rufe întinse
între ferestre, platanul stufos acoperindu-
le pe toate. Aşa, cel puţin, îşi
imagina Soloviov Italia.
Urcând scara abruptă de lemn
în urma doamnei care îl luase în grijă,
Soloviov îi examină picioarele nerase,
care reuşeau să scoată din trepte (ca,
de altfel, şi picioarele lui Soloviov)
nişte zgomote puternice: un fel de
bocănit, de scârţâit şi ţiuit, ceva de
necrezut. Zgomotul asurzitor îl
făcu pe tânăr să-şi imagineze un
imens instrument dezacordat. După
ce traversară o terasă garnisită cu
ghivece cu flori, Soloviov şi însoţitoarea
lui intrară pe un culoar slab luminat.
Când ochii i se obişnuiră cu întunericul,
Soloviov văzu câteva plite cu gaz şi
se gândi că a nimerit într-o comunalkă.
Era chiar o comunalkă, pe care, prin
nişte soluţii arhitecturale complicate,
reuşiseră s-o separe de camerele
destinate lui Soloviov. Intrarea, care
nu se vedea în primul moment, era
ascunsă după un ieşind al peretelui.
Doamna scoase din gentuţă cheia şi,
făcându-i cu ochiul lui Soloviov,
deschise uşa.
Apartamentul consta din două
camere alăturate şi o verandă vitrată.
Uşa spre cea de-a doua cameră era
încuiată. Soloviov fu înştiinţat că
acolo se aflau lucrurile proprietarilor,
care nu erau destinate chiriaşilor.
Dar că prima cameră, cea cu ieşire
la verandă, era la dispoziţia lui. Veranda
ţinea loc şi de bucătărie: acolo se
găseau o plită, o masă mică şi un
dulăpior cu veselă. Într-un colţ mai
îndepărtat al verandei era amplasată
o construcţie acoperită cu placaj,
semănând cu o cabină telefonică.
– Toaleta, zise însoţitoarea şi,
ca să fie mai convingătoare, trase
apa.
Femeia notă datele din buletin
ale lui Soloviov, luă banii pe două
săptămâni în avans şi, făcând cu
ochiul la fel de misterios, dispăru pe
uşă. Când tropăiturile pe scară se
stinseră, Soloviov închise uşa pe
dinăuntru şi începu să-şi desfacă
bagajul. Mai întâi, îşi scoase din geanta
de voiaj chiloţii de baie. Şi-i puse
pe el, apoi scoase un prosop pluşat
şi-l introduse frumuşel într-un rucsac
mic. Vârî cheia în buzunarul şortului
şi aruncă o privire în jur. Era pregătit
pentru prima lui întâlnire cu marea.
Traducere din rusă de
Adriana Liciu
Colecţia „Raftul Denisei“
coordonată de Denisa Comănescu
Editura Humanitas Fiction, 2015
Publicăm, în avanpremieră, textul
de mai sus, ca şi atâtea altele, din cărţi
aflate sub tipar, în virtutea raporturilor
colegiale pe care le-am avut cu Editura
Humanitas. O comunicare din 24
septembrie 2015 din partea Judecătoriei
Sectorului1 Bucureşti ne obligă să
punem sub semnul întrebării aceste
raporturi, considerate fireşti de
către noi până deunăzi. Suntem informaţi
că S.C. Humanitas S.A. a depus o cerere
de chemare în judecată a Uniunii
Scriitorilor din România, care este
editorul României literare, solicitând
plata sumei de 10.000 de lei şi constatarea
inexistenţei pe viitor a dreptului pârâtei
de a solicita plăţi suplimentare în
temeiul Legii 35/1994 privind timbrul
cultural, câtă vreme această lege ar fi,
în opinia reclamantului, neconstituţională.
Atragem atenţia că Legea 35/1994 a
fost declarată constituţională printr-o
hotărâre a Curţii Constituţionale, iar
până la o nouă hotărâre, Legea este
în vigoare, ceea ce incumbă editurii
obligaţia de a plăti taxa de timbru şi,
în nici un caz, de a solicita, sub un pretext
sau altul, returnarea unor sume
deja plătite. În hotărârea Curţii Constituţ
ionale se afirmă că nerespectarea
unei legi atrage după sine interzicerea
dreptului de a o reclama ca invalidă.
Publicarea în avanpremieră în revistă
a unor texte a constituit şi constituie
o formă de publicitate. România literară
nu a solicitat niciodată plată pentru
acest fel de publicitate. A făcut-o din
spiritul de colegialitate la care ne-am
referit. În condiţiile procesului pe care
S.C. Humanitas S.A. îl intentează USR,
ne vedem siliţi să suspendăm orice fel
de publicitate a cărei beneficiară să
fie S.C. Humanitas S.A. Textul de mai
sus este cel din urmă căruia îi dăm curs
înainte de încheierea litigiului dintre
USR şi S.C. Humanitas S.A. (N.M.)
