Evenimentele stagiunii muzicale sunt diverse, au dominante pe care nu poţi să nu le observi, multe dintre acestea se ridică la nivelul unei remarcabile circulaţii europene a valorilor. Marchează cu sens benefic activitatea cotidiană a unor importante instituţii de cultură muzicală bucureşteană şi naţională; sunt instituţii care, totuşi, programează anevoie valorile tradiţionale sau pe cele mai noi ale repertoriului autohton.
O excepţie o reprezintă Formaţiile Muzicale Radio, domeniu în care în actualul sezon muzical se programează aproximativ treizeci de titluri din repertoriul românesc; alegerea acestora, criteriile selecţiei, constituie o altă problemă.
Se află în desfăşurare, în Studioul de Concerte din str. Berthelot, proiectul "Haendel - Haydn", prilejuit de împlinirea a două secole şi jumătate, respectiv două sute de ani, de la intrarea în eternitate a celor două mari spirite care au luminat lumea muzicii în secolul al XVIII-lea, în Europa; zilele trecute Cvartetul "Voces" a susţinut două programe dedicate în întregime marelui clasic vienez, creatorul genului cvartetului clasic; un proiect similar vizează aniversarea a două sute de ani de la naşterea acestui astru al constelaţiei romantice care a fost Felix Mendelssohn Bartholdy; tot în aceste zile - cu concursul lui Ladislau Horvath în calitate de violonist solist şi dirijor - Orchestra de Cameră Radio, Corul Academic Radio condus de Dan Mihai Goia, au susţinut un întreg program dedicat creaţiei marelui romantic.
La Opera bucureşteană după o premieră absolută ce a reunit două titluri româneşti de valoare cu totul discutabilă, recenta montare a capodoperei lui Ceaikovski "Evghenii Oneghin" s-a dovedit a fi o realizare valabilă. Atât în plan regizoral-scenic, cât şi muzical. S-a dorit şi s-a reuşit a marca în mod cu totul onorabil împlinirea a 130 de ani de la premiera absolută care a avut loc la Moskova în urmă cu 130 de ani. La noi, autorul spectacolului a fost Ion Caramitru - de această dată în calitate de regizor, secondat îndeaproape de dirijorul Iurie Florea; lucrul cu echipa soliştilor, în mare parte tineri, a avut coerenţă. Mă refer la această foarte promiţătoare speranţă a liricii vocale care este tenorul Teodor Ilincăi, la farmecul personal, la experienţa scenică pe care o probează mezzosoprana Oana Andra, la implicarea dramatică susţinută de soprana Crina Zancu în rolul atât de complex, în plan psihologic, al Tatianei. Apariţie scenică dezinvoltă în rolul titular, baritonul Iordache Basalic nu a reuşit, deocamdată, să asimileze specificul de vocalitate al partiturii, una dintre cele mai complexe pagini ale literaturii romantice a şcolii ruse de operă a secolului al XIX-lea. Este un rol în care, ne aducem aminte, cu decenii în urmă a evoluat magistral - prioritar în plan actoricesc - baritonul Mihail Arnăutu; ...iar în rolul tânărului poet Lenski, tenorul Valentin Teodorian.
De această dată cele două roluri mari, Tatiana şi Oneghin aşteaptă a fi împlinite. Cred că nu exagerez atunci când consider că într-unul dintre rolurile secundare mezzosoprana Ecaterina }uţu s-a dovedit a avea o realizare de mare autenticitate în planul evoluţiei vocale. Merită, indiscutabil, distincţia supremă pentru susţinerea unui rol episodic!
O dată în plus, în rolul Gremin, basul Pompeiu Hărăşteanu probează o imensă experienţă scenică, o impresionantă ştiinţă a cântului. Este o direcţie pe care se menţine în continuare tenorul Florin Diaconescu, un artist a cărui inteligenţă scenică şi vocală, rămân exemplare.
Merită, pe de altă parte, a fi împlinită consistenţa aparatului orchestral, un aspect căruia Ceaikovski i-a conferit valoarea de susţinere a unui discurs de natură simfonică. în acest spaţiu dirijorul Iurie Florea acţionează cu deplin temei.
Regizorul Ion Caramitru a făcut o bună echipă cu scenografa Maria Miu, cu Viorica Petrovici, autoarea costumelor, cu Chris Jaeger, autorul eclerajului scenic. Concepţia regizorală nu este nici clasică şi nici modernă; ...sau mai bine zis este şi clasică şi modernă. Voi observa că atât Ceaikovski cât şi Puşkin, autorul romanului omonim în versuri, nu au fost trădaţi, nu au fost sacrificaţi de dragul unei viziuni şocant înnoitoare. Şi totuşi, mişcarea scenică a corului rămâne nerezolvată; rămâne statică. Corul rămâne un personaj amorf, bine condus muzical de maestrul Stelian Olariu.
Cu două secole în urmă, dezamăgit de relaţia cu soţia sa, Puşkin imagina în personajul Tatianei prototipul ideal al femeii ruse; iar ulterior, peste două generaţii, Ceaikovski însuşi se îndrăgostea de eroina sa.
Şi totuşi, astăzi, nu poţi să nu te întrebi: dintre cei din generaţia tânără, oare câţi mai pot înţelege zbuciumul sufletesc al Tatianei obligată a alege între iubirea pătimaşă şi datorie, iar aceasta în favoarea unei demnităţi a onoarei, a onoarei deloc condiţionată conjunctural în contextul social al epocii? Poate acesta este motivul pentru care Caramitru plasează avatarurile dramei într-o viziune de înclinaţie onirică deloc şarjată, viziune care face posibil ca, în plină vară, fulgii de nea, semne ale uitării, să ascundă treptat asperităţile dramei în perspectiva depărtată a timpului. Eventual a timpului nostru.
Alte momente? Alte evenimente ale stagiunii?
La Ateneu, în Sala Mică, l-am reîntâlnit pe tânărul pianist Răzvan Costin Filipoiu, angajat în responsabilităţi teribile vis-ŕ-vis de un program covârşitor, lucrări semnate de Bach, Beethoven, Brahms şi Bartok. Studiază de mai bine de un deceniu în şcoli înalte din partea de Vest a continentului european. A dobândit o bună educaţie muzicală. Urmează a împlini datele unei comunicări în baza căreia zborul imaginaţiei să anime cu sporită fervoare evenimentele discursului muzical.
Marile evenimente ale începutului de aprilie, aici la Ateneu, sub cupola cea mare, au fost susţinute de artişti de primă linie ai vieţii muzicale franceze. Sunt muzicieni invitaţi prin strădania Institutului Francez, instituţie de cultură ce probează - iată! - nu de azi, nu de ieri, un admirabil dinamism în etalarea valorilor autentice ce animă spaţiul actual al Hexagonului. Am în vedere recitalul Mozart, trei sonate şi Fantezia în do minor, recital susţinut de pianista Anne Queffélec, o muziciană ce aparţine tradiţiei celei mari a culturii franceze a instrumentului său; coerenţă şi claritate, eleganţă şi farmec, transparenţe deloc sticloase ale sunetului, reprezintă împreună datele unui stil tipic francez, nu neapărat romantic dar sensibil, privind abordarea creaţiei mozartiene. La cererea insistentă a publicului, ne-a dăruit o bijuterie din marele tezaur al sonatelor lui Domenico Scarlatti; ne-a amintit că maestrul absolut, marele patriarh al pianisticii franceze actuale, rămâne în continuare Aldo Ciccolini, cel care, cu decenii în urmă, a cântat această sonată în acelaşi loc, sub cupola Ateneului!
Publicul bucureştean? A lipsit aproape cu desăvârşire! Din păcate nu ştie să aprecieze marile valori ale genului cameral. în mod regretabil publicul obişnuit al Filarmonicii nu a fost prezent la acest recital. L-am reîntâlnit câteva zile mai târziu în compania orchestrei Filarmonicii, a dirijorului Alain Pâris, un vechi prieten al vieţii noastre de concert, muzicianul care de mai bine de douăzeci de ani iscodeşte şi găseşte pentru noi valori dintre cele mai interesante, mai captivante, ale repertoriului simfonic francez, multe prezentate publicului nostru în primă audiţie. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. A propus audiţiei noastre creaţii ale repertoriului francez de secol XX.
În afara marelui, a celebrului poem simfonic-coregrafic "Valsul" de Maurice Ravel, cele două lucrări inedite ale programului au aparţinut unor creatori ce se orientează în sensul unei viziuni relativ actuale, postimpresioniste, asupra simfonismului. Cele "Cinci piese pentru orchestră" de Philippe Hersant şi "Noaptea înstelată", lucrare semnată de nonagenarul Henry Dutilleux, pun în valoare în mod strălucit, nu neapărat original, posibilităţile actuale ale aparatului orchestral. Este un aspect căruia colectivul simfonic al Filarmonicii i-a facut faţă, de această dată, în mod exemplar. Aşteptăm cu interes ca urmatoarele programe ale minunatului muzician Alain Pâris să includă lucrări semnate, spre exemplu, de Pierre Boulez, artistul octogenar, creator şi performer de specială originalitate al întregii culturi franceze a timpului nostru.
În altă ordine de idei voi aminti faptul că recent au fost conferite distincţiile anuale al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor; distincţia supremă ce onorează întreaga activitate artistică a fost conferită maestrului Horia Moculescu, un profesionist inspirat, un pianist şi un compozitor care şi-a respectat publicul respectându-se pe sine însuşi; iar aceasta în genul cântecului de largă adresare.
Am, cred, suficiente temeiuri să consider că viaţa muzicală bucureşteană dispune de atributul unei diversităţi căreia cu greu îi poţi face faţă.
