Fericită situație pentru un cronicar, cea în care nu mai prididește să mai consemneze mulțimea evenimentelor din sfera domeniului de care este legat cu precădere, precum în cazul cronicarului care mă străduiesc să fiu, acela al lumii dansului și mai ales al dansului românesc. Concentrat, esențializat, voi căuta să nu ignor evenimentele semnificative pentru evoluția artei dansului din acest moment.

# EMOJIPLAY
Vinovat de acest spectacol este din nou Gigi Căciuleanu, neobositul Gigi Căciuleanu, la care creațiile curg într-un ritm amețitor. De astă dată a abordat o realitate a chiar zilei de astăzi, o realitate inexistentă până ieri, aceea a comunicării generației celei mai tinere, prin pictograme (simboluri ale unor expresii) și prin texte trunchiate care nu trebuie citite, ci descifrate, deoarece sunt prescurtări prestabilite sau create pe loc. Ca de exemplu, VILEP, adică = Vă invităm la EMOJIPLAY. Este vorba de spectacolul #EMOJIPLAY, pus în scenă de Gigi Căciuleanu la Teatrul Excelsior, cu dansatorii Ana Vișan, Irina Strungăreanu, Adrian Nour și Alexandru Călin, în alternanță cu Bianca Bor și Vlad Troncea și asistat coregrafic de Lelia Marcu-Vladu. Această lume tridimensională a corpurilor în mișcare întră în dialog, în spectacol, cu lumea semnelor, cu semnificațiile lor incluse și cu lumea prescurtărilor ce se cer descifrate. Emoji – simboluri ale unor expresii au apărut prima oară prin 1998-1999, în Japonia și s-au răspândit repede în lumea noastră globalizată. Bineînțeles, coregraful a fost asistat și de cei familiarizați cu acest domeniu de ultimă oră, adică pentru scenografie video și animație de Les Ateliers Nomad, light design Cristian Petru Simon și Andrei Ștefan Florea, coloana sonoră Pro-DJ Events, costume Corina Boboc și consultant Petru Roșu. La conferința de presă a spectacolului, o doamnă mult mai tânără ca mine, mi-a spus că fiul ei, de 15 ani, o întreabă de ce îi scrie pe e-mail atâtea cuvinte și nu face economie de text, prin prescurtări. Pe cei din generația mea, un astfel de mod de comunicare îi amețește, dar spectacolul lui Gigi Căciuleanu a reușit să mă încânte. De ce ? Foarte simplu. Era foarte bine conceput coregrafic raportat la subiect. Era inspirat. Multe mișcări erau frânte, întrerupte, suspendate în aer. Duetele au fost printre cele mai bune compoziții făcute de coregraf, iar jocul cu scaune era excelent. Și printre unele formule aride de mișcare se strecura și o undă de lirism, căci era vorba, totuși, de oameni în carne și oase și nu de ființe virtuale, iar jocul siluetelor în umbră, pe un ecran luminos, și-a adus și el contribuția la poezia spectacolului. Nici humorul nu era absent – acest sentiment salvator dintotdeauna al ființei omenești, în orice direcție ar lua-o – ca de exemplu semnul de circulație de sens interzis care apare pe mărul din Rai. Dansatorii au pus perfect în pagină intențiile coregrafului, iar costumele Corinei Boboc s-au integrat și ele inspirat contextului, atât cele simple, predominant albe de la început, cât și cele negre, decupate, de la sfârșit. O problemă împortantă a spectacolului a constituit-o cuplarea proecțiilor de pe fundal, purtând semne și prescurtări, cu dansul din scenă, cuplare bine gândită în general, cu excepția începutului de spectacol, când proiecțiile prea viu colorate și prea animate furau ochii spectatorului de pe dansatori pe imaginile proiectate. Și, în fine, ar mai fi de regândit, către final, poveștile cu Adam și Eva, Romeo și Julieta și Corbul și vulpea, care s-au cam înghesuit unele peste altele. Cercul, sfera, spre care tind o serie de imagini, nu se prea împacă însă cu frânturile de frază ale prescurtărilor, și ele sunt o mărturisire discretă a coregrafului, care nu vrea să se războiască cu pornirile simplificatoare, dar în subtext o face. Dar cum strategia este inteligentă, nu poate supăra pe nimeni.

LINOTIP – Centru Independent Coregrafic
Crearea în București a unui nou spațiu pentru dansul contemporan în continuă ascensiune, nu poate fi decât benefic afirmării acestei zone coregrafice, doar parțial intrată în conștiința publicului larg. Și faptul s-a petrecut la începutul acestui an în centrul capitalei, în fostul palat al ziarului Universul, și anume în acea parte a clădirii unde se afla tipografia, de unde și-a luat numele, în mod inspirat și noul spațiu, de LINOTIP – Centru Independent Coregrafic. Creatorul acestui spațiu, care are ambiția de a funcționa asemănător unui teatru de repertoriu, adică pe întinderea unei stagiuni, este Arcadie Rusu, un dansator și coregraf pe care îl urmăresc cu încântare din 2009, de când l-am văzut la Teatrul Mic în creațiile sale, Promised Land și Crazy Stories in the City, iar apoi la Centrul Național al Dansului București, într-o remarcabilă compoziție coregrafică, Nesomn. De la început, s-au strâns în jurul său actori cu certe calități de plastică corporală pentru dans, dar și dansatoare și coregrafe la rândul lor de o deosebită valoare, precum Ioana Marchidan și Galea Bobeicu, pe care le-am regăsit și în prezentul său spectacol de la LINOTIP. A strâge valori în jurul tău este și aceasta o calitate. Noul Centru Coregrafic a debutat cu două premiere, Babel, realizată de Arcadie Rusu, și 2 Femei Contemporane, concepută de Ioana Marchidan – ambele coproducții cu CNDB – dar este deschis și către alți creatori care ar dori să își pună în valoare creațiile în acest spațiu. Ca și în alte producții, și de astă dată dansul se interferează în oarecare măsură cu teatrul și experimentul cu expresia corporală situată în prim plan, marca primă a unui coregraf autentic. Succesiunea de episoade inspirate din Babilonul zilelor noastre are două mari virtuți: valoarea plastică a mișcărilor interpreților, Ioana Marchidan, Galea Bobeicu, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State și Arcadie Rusu, și dramaturgia limpede inclusă fiecărei secvențe în parte, suținută și de muzica lui Alexandru Suciu și de scenografia și light design-ul Herminei Stănculescu. Babilonul văzut de Arcadie Rusu nu este totuși înspăimântător, ci mai curând ciudat pe alocuri, căci e străbătut , în multe episoade de umor sau chiar, uneori, de o undă de lirism, (duetul cu mopul sau finalul simplu, cald, expresiv, în care cuplurile se îmbrățișează armonios și bărbații își acoperă cu gingășie partenerele care s-au culcat). Prin aceste nuanțe, frumoase în sine și care fac probabil parte din propria sa sensibilitate, coregraful deviază însă de la babilonia pe care și-a propus să o investigheze, iar al doilea final, cel cu vorbe, este inutil. Nu limpezește nimic peste ceea ce spune spectacolul în sine. Cele 2 Femei Contemporane sunt interpretate cu brio de însăși coregrafă și de Flavia Giurgiu, cele două dorind să demitizeze o serie de clișee despre locul și rostul femeii, clișee care mai funcționează probabil în unele zone obscure, dar și în unele mai vizibile, dacă un parlamentar polonez a cerut, de curând, ca femeile să nu mai fie plătite la fel cu bărbații. Deosebirea cea mai mare între modul de punere în pagină al spectacolului 2 Femei Contemporane, față de Babel este că Ioana Marchidan, deși are o plastică de o remarcabilă expresivitate, nu își contruește discursul preponderent prin mișcare, ci prin alte mijloace scenice – mersul pe bicicletă, spălarea picioarelor într-un lighean etc. Dincolo de deosebiri, calitatea lor comună este însă vizibilitatea pe care o dau dansului contemporan prin creațiile lor.

Evenimentul care nu a mai avut loc – OLEG DANOVSKI, 100 de ani de la naștere
Rămâne o pată greu de șters de pe obrazul instituțiilor care au beneficiat de neuitatele creații ale unuia dintre cei mai importanți coregrafi ai secolului XX, Oleg Danovski, aceea de a ignora momentul februarie 2017, când se împlineau 100 de ani de la nașterea sa, moment nemarcat nici de Opera Națională București, nici de Teatrul de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, instituție care îi perpetuează totuși numele. O singură persoană i-a evocat, la vremea respectivă, personalitatea, de prim rang în istoria dansului românesc, cronicarul Vivia Săndulescu, într-un substanțial articol, în „Revista Muzicală Radio”. Ea a urmărit, cronologic, evoluția strălucitului solist și apoi coregraf de la Cărăbuș și de la Alhambra, către dansatorul și coregraful Oleg Danovski de la Opera Națională București, remarcabil creator al unor spectacole clasice, precum Lacul lebedelor, din 1957, cu varianta sa personală a actului IV, apreciată pe plan internațional, dar și al unor spectacole moderne, printre care eu voi pune în prim plan Domnișoara Nastasia de Cornel Trăilescu și Studio 68, dar și Carmen, de Bizet-Scedrin, ovaținat la Moscova, la Teatrul Bolșoi, cât și Mandarinul miraculos, care a primit premiul Bartók, pentru cea mai bună montare, la Festivalul Bartók de la Budapesta. Pentru mine vor rămâne de neuitat Harap Alb, o transpunere inegalată a unui basm românesc, cu de neuitatul Trixy Checais în rolul spânului, apoi mai sus pomenitul spectacol Domnișoara Nastasia, în care am văzut alături de Valentina Massini, două clasiciene pur sânge, ca Ileana Iliescu și Cristina Hamel, remodelate de acest coregraf magician în minunate dansatoare moderne, și, în fine, repetiția generală cu Mandarinul miraculos, în care a dansat pentru ultima oară Irinel Liciu, după care cenzura a intervenit nemilos, iar interpreta s-a retras definitiv din lumea dansului. Cu mare bucurie am aflat, de curând, că Televiziunea deține acea repetiție pe peliculă. Vreau să mai pomenesc și de marea vizibilitate pe care a dat-o Oleg Danovski dansului din România, prin turneele desfășurate în Europa și America și de calitatea sa de creator de instituții vitale pentru arta dansului: Teatrul de Dans Clasic și Contemporan „Fantasio” (1979), ulterior devenit „Oleg Danovski”(1990), prima Companie independentă de dans, creată la noi în țară, iar după 1989, Comitetul Național al Dansului, afiliat Consiliului Internațional al Dansului de la Paris și Concursul Național de Dans Clasic și Contemporan de la Constanța, care tindea să devină Internațional. Odată cu el, din 1996, s-au stins însă și aspirațiile sale, și faptul că numele i se perpetuează în cadrul unei instituții care subordonează dansul operei din 2004, nu îi aduce bucurie pe lumea cealaltă. Tot ce mai poate face un cronicar ca mine este un adânc révérence în amintirea unei mari personalități, care a construit temeinic, punând o cărămidă trainică la istoria dansului românesc.

UNACOR – Uniunea Națională a Artei Coregrafice din România
Breasla dansului este singura din România care, până de curând, nu avea o uniune de creație, deși încercări au fost mai multe după 1989, dar toate au eșuat în timp. Prima, de sine stătătoare, a fost cea creată de Oleg Danovski, Comitetul Național al Dansului, cu afiliere internațională, la Consiliul Internațional al Dansului de la Paris. Ea a funcționat până în 1996, fiind și organizatoarea Concursului Național de Dans Clasic și Contemporan, și a murit odată cu creatorul ei. Apoi, aproape în paralel, prin asociere cu muzica, a funcționat Uniunea Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali, condusă de dirijorul Mihai Brediceanu, iar ca adjunct avându-l pe coregraful Sergiu Anghel. Și această Uniune a funcționat o vreme, a dat premii și apoi s-a pulverizat. În 2002, la inițiativa Fundației „Proiect DCM” și cu sprijinul financiar al Fundației „Pro Elveția”, o mare întâlnire a comunității dansului din București, Timișoara, Iași, Cluj, Galați și Constanța a decis înființarea Uniunii Dansului din România – UnDar, condusă de un președinte și de un consiliu director format din personalități ale dansului, din mai multe orașe și domenii, de la clasic la contemporan, dar această uniune a avut viața cea mai scurtă, dispărând foarte curând după înființare. Și iată că, în 30 ianuarie 2017, un alt grup de inițiativă, avându-l ca președinte pe coregraful și profesorul universitar Sergiu Anghel, și-a propus înființarea Uniunii Naționale a Artei Coregrafice din România – UNACOR, care a debutat cu o Gală de balet la Opera Națională București și cu acordarea titlului de doctor honoris causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, unor personalități ale dansului european, coregrafului Mats Ek și dansatoarei Ana Laguna. Doamne ajută ca această nouă uniune să aibă viețuire îndelungată, și să poată colabora cu toate celelalte uniuni de creație din România.
Ceremonia acordării titlului de doctor honoris causa, cu un Laudatio pentru Ana Laguna și unul pentru Mts Ek, făcute de președintele senatului UNATC, prof. univ. dr. Sergiu Anghel, a avut solemnitatea de rigoare a evenimentului și mi-a oferit prilejul de a-i da coregrafului Mats Ek cronicile mele, scrise cu ocazia turneelor sale în România. Cei doi artiști de talie internațională au fost prezenți și la Gala de balet de la Operă și au înmânat diplome de excelență acordate de UNACOR unora dintre artiștii români. Diplomele au fost judicios acordate unor dansatori din generațiile tinere, dar și unei instituții, precum Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”, diplomă acordată de Președintele Uniunii, Sergiu Anghel, și înmânată profesoarei Nicoleta Cocea. În domeniul dansului clasic, Bianca Fota, o primă balerină care a susținut cu strălucire toate rolurile mari din repertoriul Operei bucureștene, a primit o diplomă pentru performanță interpretativă, înmânată de Ana Laguna, iar pentru zona dansului contemporan au primit diplome Sandrea Mavhima, inițiatoarea concursului ALT Concurs de coregrafie, și Arcadie Rusu, împreună cu Ioana Marchidan pentru crearea unui nou spațiu deschis dansului contemporan la LINOTIP, premiul fiind înmânat, din partea Ministerului Culturii, de doamna Carmen Croitoru. În fine, tot pentru zona dansului contemporan, Carmen Gavriliu a primit o diplomă de excelență pentru regia și coregrafia spectacolului, Zig-Zag produs de UNATC, diploma fiindu-i înmânată de Mats Ek. Gala, la care au participat dansatori de la operele din București, Cluj-Napoca, Constanța, Sibiu, Iași, dar și elevi ai Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din București și de la Departamentul de Coregrafie UNATC „I.L. Caragiale” București, cât și artiști independenți și un invitat de la Opera din Berlin, a fost totuși, privită în ansamblu, nu prea consistentă, din cauza lucrărilor clasice, dominante în prima parte a Galei și mediocru interpretate. Marius Petipa, adică secolul al XIX-lea, a fost vedeta părții clasice a galei, dar nici el strălucit ilustrat. Singura piesă clasică de calitate a fost un duet din Lacul lebedelor, în coregrafia lui Gheorghe Iancu, bine construită și bine interpretată de Mihaela Soare și Robert Enache, de la ONB, încă o excepție fiind Kotomi Hoshino, de la Iași, în Esmeralda. Mi-a fost cam jenă că cei doi invitați străini au urmărit un atare recital. Majoritatea lucrărilor moderne au fost însă de calitate, precum cele ale lui Edward Clug, BlindTango, interpretată de Valentin Stoica și Radio and Juliet, cu Cristina Dijmaru, Bogdan Cănilă, Robert Enache, Valentin Stoica, Egoitz Segura, Virgil Ciocoiu și David Mannara, sau fermecătorul Dinu Tamazlacaru, de la Opera din Berlin, în coregrafia lui Ben Van Cauwenbergh, din Les Bourgeois, piesă pe care am mai urmărit-o și în alte recitaluri, cu aceeași încântare. Dar de pe scenă au lipsit creațiile mai tuturor personalităților prezentului, de la Miriam Răducanu și Ioan Tugearu, la Gigi Căciuleanu și Răzvan Mazilu și toată zona dansului contemporan, cu excepția Andreei Gavriliu și a lui Ștefan Lupu din Zig-Zag. Cei care au primit diplome de excelență, din această arie coregrafică, nu ar fi avut unde să respire în ambientul artistic românesc, dacă nu ar fi existat, în prealabil, Cosmin Manolescu, cu Paradis Serial, Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea cu Centrul Multi Art Dans și cu Centrul Național al Dansului București și Andreea Căpitănescu și Nicoleta Braniște cu ArtLink și cu 4Cultur. În plus,Centrul Național al Dansului București și Centrul WAPS (Working Art Space and Production) sunt și singurele instituții cu legături și colaborări internaționale. Și dacă grupul membrilor fondatori vrea să strângă în jurul lui întreaga breaslă, atunci trebuie să dea atenție egală tuturor, pentru a nu porni cu stângul la drum – nu simpatiile primând ci aportul profesional, singura garanție a unei bune funcționări.