N-aş fi crezut, după ce am fost muşcată cu furie asasină de Max, cotoiul tăcut şi misterios ca un sfinx, transformat subit în panteră ahtiată de inocentă carne de om, că voi ajunge aşa, netam-nesam, să fac o pasiune absorbantă şi milostivă (era să zic, dacă nu mă temeam de ridicol, creştinească) pentru specia de feline din care făcea şi el parte.
Şi totuşi... Subconştientul nostru are atîtea compartimente secrete, că niciodată nu poţi prevedea ce surprize îţi va oferi într-un moment sau altul al existenţei. O rudă a mea prin alianţă, soţul unei verişoare care fusese închis în timpul comuniştilor pentru o falsă afacere cu cocoşei, îmi istorisise cîndva cum îi salvase viaţa în cursul unei încercări de evadare îndelung pregătite, miorlăitul insistent al unei pisicuţe drăgălaşe care abătuse exact la momentul potrivit atenţia paznicului celulei, întărîtat că nu reuşea să dea de urma ei. Să fi avut de-a face amintirea acestei povestiri abracadabrante, mult mai puţin credibilă decît amănuntele arestării şi detenţiei în sine, cu noua mea stare de spirit, asemănătoare cu aceea a lui Nietzsche cînd a izbucnit în plîns de mila unui cal?
Înclin să cred, mai degrabă, că am început să-mi îndrept sufletul către necuvîntătoare după o perioadă de boală şi suferinţe fizice, destul de greu de suportat în condiţii de singurătate, care au atras la rîndul lor o însingurare şi mai compactă (rîzi şi lumea va rîde cu tine, plîngi şi nimeni nu va fi dispus să te audă, sintetizează situaţia o zicală din bătrîni); o singurătate aproape totală, deci, cu şiruri de săptămîni în care nu mai răsună clinchetul telefonului, în care nimeni nu-mi mai păşea pragul casei, în care mi se părea uneori că sînt pe cale să-mi pierd darul vorbirii - ba chiar, potrivit teoriei regretatului filozof Henri Wald - şi pe acela al gîndirii. Dacă n-ai forţa necesară pentru a întreţine măcar o conversaţie telefonică, ce-ţi rămîne de făcut? Mă adresam în gînd mai ales căţeilor, precum bine se ştie, adevăraţii prieteni ai omului, legaţi de el (de stăpînul lor) prin credinţă şi iubire, cu mii de dovezi de tandreţe, devotament şi bucurie nestăpînită în preajma lui. Dar nici un căţel pe care-l întîlneam nu părea nefericit, nu-mi provoca un sentiment de compătimire, de comuniune, empatie şi dorinţă de a ajuta. Toţi purtau o lesă - un colăcel în jurul gîtului - chiar şi cînd umblau în libertate, deci aparţineau cuiva care avea grijă de ei.
În schimb, cînd auzeam un mieunat subţiratec de pisicuţă, ceva se topea în mine, mă opream îndelung în loc de parcă aş fi fost prinsă în ţinte, apoi începeam să scotocesc prin tufişuri sau mă îndoiam de şale pe sub maşinile care staţionau lîngă carosabil, doar doar o să dau de micuţa creatură la fel de abandonată şi neputincioasă ca mine, de unde emanau sunetele tînguitoare. Dar, de fiecare dată cînd se întîmpla să o descopăr şi voiam s-o iau în braţe, departe de a se lăsa mîngîiată, poate chiar salvată, creatura fugea de rupea pămîntul.
Într-o dimineaţă, cînd mă trezisem mai bine dispusă ca de obicei şi plină de elanuri generoase (dacă nu greşesc, cineva îmi adusese în ajun nişte elogii devenite din ce în ce mai rare şi surprinzătoare), îndreptîndu-mă spre o florărie spre a cumpăra un buchet pentru doctoriţa la care aveam rendez-vous după amiază, m-am oprit în loc, conform obiceiului, la auzul scîncetului unui pisoiaş care, aflat la rădăcina unui copac, încerca zadarnic să se caţere mai sus. Şi iată că spre deosebire de ceea ce se întîmplase de fiecare dată, mititelul se lăsă luat în braţe fără să se zbată sau să încerce să fugă. Era urîţel, costeliv, semăna datorită culorii - un gri murdar - mai degrabă cu un şoricel decît cu duşmancele acestuia. De fapt, nu-mi plăcea defel, dar slăbiciunea şi neajutorarea lui mi-au stîrnit o milă irepresibilă cuplată cu o atitudine de hotărîre, cu totul necaracteristică. Mă vedeam deja cu ochii minţii în căsuţa mea în care nu mă aştepta niciodată nimeni, instalată comod în fotoliu în faţa televizorului, cu un pisoiaş drăgăstos torcîndu-mi în poală sau frecîndu-şi blăniţa de obrazul meu. "E mort de foame, ia-l acasă şi dă-i ceva să mănînce", m-a îndemant un domn care urmărise scena în timp ce-şi curăţa maşina, oferindu-mi chiar şi o cutie în chip de mijloc de transport. N-am renunţat la buchet, şi astfel, pînă la florărie şi apoi în drumul de întoarcere acasă am purtat ca un trofeu cutia cu pisoiul care scotea din cînd în cînd capul afară, uluit parcă de spectacolul străzii şi micii lumi ce se perinda în faţa ochilor lui.
Următoarele zile i le-am consacrat în întregime. I-am improvizat un loc unde să-şi facă nevoile, şi cînd părea să fi învăţat lecţia, scormonind la sfîrşit nisipul ca pentru a curăţa sau ascunde mizeria pe care o făcuse, simţeam satisfacţia unei mămici care a reuşit să-şi înveţe bebeluşul să se ceară la oliţă; am făcut rost de nişte recipiente adînci pentru apă sau lapte şi plate pentru brînză, carne sau peşte, îmbiindu-l mereu să bea şi să mănînce. Dar surpriză! Pisicul n-avea cîtuşi de puţin poftă de mîncare, îi schimbam mereu raţiile fără niciun rezultat, dormea mai tot timpul sau zăcea într-un fel de prostraţie imbecilă, fără să dea zile întregi nici un semn specific de recunoaştere sau ataşament. în plus, mirosea urît, nu odată uita ce îl învăţasem, trebuia mereu să curăţ după el şi să suport duhoarea pe care o împrăştia în toată casa. Pînă la urmă după ce l-am frecat de pomană cu hipermanganat strecurîndu-i cîteva picături şi în botic excedată, dezamăgită, l-am luat la plimbare în părculeţul din faţa casei şi l-am lăsat acolo. N-a încercat să vină după mine, nu a plîns şi nici n-a manifestat vreo altă formă de părere de rău. Cîteva zile la rînd mi-am imaginat cînd plecam în oraş că-l voi găsi la întoarcere aşteptîndu-mă în faţa uşii închise. Nici gînd. La început locuinţa mi s-a părut mai goală ca mai înainte. Mă rog, eşti singură, ei şi?, încercam să mă consolez. în bună măsură e vina ta. Caracterul omului îi face destinul, spunea bătrînul Heraclit. Cînd te sună cineva la telefon după o tăcere destul de îndelungată, nu ştii cum să te grăbeşti mai tare ca să scurtezi convorbirea. Eşti invitată la diverse evenimente comunitare, preferi să nu te deplasezi, după care te văicăreşti în sinea ta că eşti ignorată şi marginalizată (de parcă n-ai fi aflat că dacă vrei ca lumea să-şi amintească de tine, trebuie să fii văzută, auzită, să mai faci ici-colo şi cîte o temenea etc.etc.) Dar, la urma urmelor, nu e mai bine să fii propriul şi singurul tău stăpîn? Să nu depinzi de altcineva, să nu ai de dat socoteală şi de purtat de grijă nimănui, fie soţ tardiv şi răscopt, prieten de ocazie sau soacră pretenţioasă? L'insupportable legereté de l'ętre, cum pretindea Kundera? Şi da şi nu... Cum ai putea să încerci să scrii - fie şi la modul oniric - ca Ana Blandiana sau Gabriela Adameşteanu, să cînţi la pian ca mama ta pe vremuri, sau măcar să citeşti cîte o carte importantă pe săptămînă dacă ai fi obligată să ieşi de trei ori pe zi cu patrupedul, să mergi cu el la veterinar la intervale regulate, să-i cumperi mîncare specială pentru cîini sau pisici etc., etc.? Bunătatea înseamnă energie, - ai spus-o tu însăţi de atîtea ori. Cît despre satisfacerea micilor tale plăceri, de pildă călătoriile senzaţionale la care încă mai tînjeşti, în nici un caz nu ţi le-ai putea satisface cu patrupezii după tine. A, dacă ai fi avut un prieten (o prietenă) cu care să te asociezi în miraculoase aventuri pe mapamond, ar fi fost altceva. Dar, pe de altă parte, cîte prietenii de dată îndelungată nu s-au pulverizat din cauza descoperirilor dezagreabile prilejuite de cîteva săptămîni de viaţă în comun - în camera de hotel, în avion, în autobuzele care-ţi pun nervii la încercare pe drumuri anevoioase şi interminabile? Incriminări reciproce veninoase, bîrfe, ba chiar ruperea relaţiilor şi regretul măcinător al unor irecuperabile vacanţe ratate - iată ce rămâne uneori din aceste experienţe peripatetice în doi.
Ei bine, în ciuda tuturor acestor şi altor exemple prin care încercam să mă consolez pentru modul meu de viaţă solitar (ba chiar să mă conving, că dat fiind temperamentul meu este cel mai bun posibil pentru mine) şi în ciuda primei mele experienţe cu pisoiul apatic, m-am surprins din nou, de la o vreme, preocupată pînă la exces de suratele lui mai mari. De cîte ori ieşeam din casă pentru vreo treabă mă pomeneam că dau tîrcoale lăzilor de gunoi de care nu ducea lipsă cartierul, studiind pisicile care tronau nemişcate deasupra lor sau îşi îngropau boturile în prea plinul numeroaselor pungi de plastic debordînd în reziduurile împrăştiate împrejur. înainte vreme, obişnuiam să scrutez fizionomiile trecătorilor, cunoştinţelor întîmplătoare sau locatarilor întrevăzuţi prin uşi şi ferestre deschise, destul uneori pentru a ţese mental fel de fel de biografii volatile şi inconsistente, ca o pădure de aer. Acum, mă concentram involuntar în alte direcţii. Am constatat astfel, că fiecare ladă de gunoi era luată în stăpînire de o felină mare şi grasă, care părea să le domine pe celelalte, mai pipernicite, poate chiar propriile progenituri. De unde altădată nu făceam nicio deosebire între toate aceste specimene, dincolo de culoarea fiecăruia, acum descopeream cît de diferite erau unele de altele. Cîte unora li se citea lăcomia din priviri, păreau rude bune cu tigrul, nu numai în ce priveşte corpul acoperit cu dungi; altele aveau chipul lăbărţat şi pufos, cu ochi mici, mai degrabă rotunzi, foarte diferiţi de fantele puţin oblice şi fosforescente cu care eram obişnuită; m-au frapat cîteodată cozi stufoase, lungi şi încîrligate, mai des întîlnite la căţei, şi de altă culoare decît restul pătat al trupului; alte pisici semănau cu nişte cumetre lătăreţe şi se mişcau mai greoi decît suratele lor suple şi săltăreţe; exemplarele albe şi diafane erau rare, în schimb cele negre cu ochii galbeni - singurele puncte luminoase într-o magmă întunecată - mişunau peste tot. Ele îmi sugerau imaginea motanului letal evocat de Leon Volovici, una din multiplele înfăţişări ale lui Thanatos, văr bun cu cotoiul infernal înzestrat cu mustăţi de cavalerist, "gras cît un porc şi negru ca tăciunele", pe numele lui Behemoth, de la Bulgakov citire.
Şi totuşi, într-o zi a apărut în calea mea şi o făptură foarte neasemenea celorlalte, în primul rînd prin faptul că nu fugea de mine, că suporta să se lase mîngîiată şi că m-a urmat o bucată de drum de cum cu tradiţionalul pis-pis-pis am chemat-o. Era un fel de Ileana Cosînzeana a regnului pisicesc, făcută toată din alb şi aur, cu un aer feciorelnic, sfios şi neajutorat care m-a cucerit. Aş fi fost bucuroasă s-o văd urmîndu-mă pînă acasă, ca să-i dau ceva de mîncare; dar la mijlocul aleii de după lăzile de gunoi s-a oprit de parcă n-ar fi îndrăznit să meargă mai departe: i-am văzut doar de la oarecare distanţă de intrarea în blocul meu silueta micuţă, aurie şi cuminte în poziţia de şezut ca a statuetelor egiptene. Cînd m-am întors cu două-trei străchinuţe rămase de la pisicul-şoricel, dispăruse.
Dezamăgită, am încercat să-i dau de urmă seară de seară, dar degeaba, intrase ca în pămînt. Mi-am extins aria plimbărilor vesperale special ca s-o întîlnesc şi în toate pisicile cu un colorit asemănător o vedeam în primul moment pe ea. Se întîmpla să zăresc din spate o arătare în alb şi bej sărind peste un gard, nu mi-era lene să mă iau după ea, făceam înconjurul unor clădiri, intram în părculeţe şi grădini, mă înapoiam de 2-3 ori în punctul de unde pornisem, pentru ca să descopăr de fiecare dată că nu era cea căutată, indiciul meu identitar înaintea oricărui altul fiind acela că atunci cînd mă vedea aproape de ea animăluţa devenea cuprinsă de panică.
În cele din urmă, cînd aproape că o uitasem, am descoperit că Ileana Cosînzeana locuia nu departe de casa mea, numai că stătea pitită sub nişte tufişuri din grădina vecină, catadisind foarte rar să iasă pe trotuar şi să dea colţul spre strada mea. Am procedat cu tact, am început s-o hrănesc la domiciliu, înfruntînd ocazional şi o ploaie torenţială. Era realmente naivă şi prostuţă, lipsită de spirit practic şi de instinct de conservare; se întîmpla nici să nu observe bucăţica de carne sau peşte de pe caldarîm (deşi ştiam că se dădea în vînt după ele) şi să trebuiască să-i îndrept forţat căpşorul spre porţia ce i se oferea. Eram oare îndrăgostită de micuţa vietate, după care alergam în mod ridicol risipindu-mi dramul de energie (ca pe vremuri, în himere escapiste populate cu Feţi-Frumoşi) în loc să-l folosesc pentru cauze mai bune cu înfăţişări umane? Oare mă aflam deja la hotarul dintre normalitate şi nebunie?
Într-o zi a venit ca de obicei spre mine din tufişul ei, mieunînd subţire în aşteptarea mîncării. Sperasem că se ataşase deja dezinteresat de protectoarea ei, dar cînd, hotărîndu-mă subit s-o iau la mine, în ciuda primei experienţe eşuate, am cuprins-o în braţe iuţind pasul, în dreptul scărilor a început să se zbată cu îndărătnicie. Sub ameninţarea unei noi zgîrieturi la activul meu, a trebuit să-i dau drumul.
Cîtă nerecunoştinţă! Magnanimitatea are şi ea nişte limite. Nu-i nevoie de prea mult ca să încetezi să mai ţii la o fiinţă. încet-încet, am constatat că nu mai simţeam impulsul iraţional de a urmări şi proteja produsul setei mele de dragoste. Cu totul întîmplător am descoperit că pura, diafana Ileana Cosînzeana începuse să frecventeze lăzile de gunoi fără să dispreţuiască scîrnăviile lor în care scurma cu boticul ei delicat la unison cu celelalte beneficiare. Nu-şi mai amintea de altfel deloc de mine. Venea uneori automat în direcţia mea, dar se oprea la mijlocul drumului, atrasă de conţinutul unei pungi cu resturi menajere. încă o iluzie spulberată? Aşi, e doar vina mea. N-am ştiut niciodată să-mi investesc sentimentele în cei (cele) care le-ar fi meritat. De unde golul de astăzi din jurul şi dinlăuntrul meu... Noroc - nu aşa? - că mai există căţeii. Nu-i totul pierdut!
