Îmi amintesc perfect ziua în care am găsit la un anticariat, printre grămezi de vechituri, o carte de Cosaşu. De fapt, nu-mi amintesc nimic special din acea zi, dar eu tot îi spun „ziua în care am dat peste un Cosaşu la anticariat”. Când cu zece mii de lei mi-am prelungit nopţile din cămin cu Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă. Editura Eminescu, 1974.
Şi după ce am (răs)citit Cai personali (pp. 70-89), m-am hotărât să-mi inscripţionez un tricou cu Berck, să mă antrenez şi eu pentru proba eqlokkhusek de la jocurile olimpice din Alaska, să fac rost neapărat de un disc cu Mezz Mezzrow (cine nu ştie povestea lui ascultă degeaba muzică!), am aflat în sfârşit cum îl cheamă pe cel care şi-o ia mereu de la Stan şi Bran: James Finlayson, sau pe prima femeie din lume care a făcut striptease: Gipsie Lee Rose, am aflat că Wagner e compozitorul preferat al florilor, iar în luna mai a lui 1971 în New York s-au ratat 15.000 de sinucideri, că Raymond Poulidor e ciclistul care a ieşit toată viaţa pe locul doi, m-am tot gândit la haina de iarnă a lui Cosaşu, cea cu buzunarele pline cu ştiri decupate, ca la arhiva ambulantă a unui muzeu al perisabilului, peste ce dau la pag. 108!? Cititorul anterior al cărţii, poate chiar ultimul proprietar al ei, înainte de a o culege eu din vraful prăfuit al buchinistului, îşi lăsase notate părerile cu creionul pe marginea cărţii. De la acea pagină, lectura s-a complicat plăcut. Ca într-un roman postmodern, îl citeam pe Cosaşu urmărind în paralel reacţiile cititorului anonim şi, la rîndul meu, îmi scoteam fraze din carte pe care le treceam în agenda mea, unde îşi vâra nasul pe furiş colegul meu de cameră. Nu ştiu cine putuse fi cititorul meu anterior, dar era clar că fiecare citea alt Cosaşu. Ce ne despărţea era, cred, motivaţia lecturii. Nu mi-am dat seama de ce anume citea el, dar eu eram detaşat şi prins total în lectura mea hedonistă. El era un cârcotaş. Insensibil şi cam prost. De aceea am şi vrut să iau radiera şi să-l şterg de pe faţa cărţii. Notiţele lui, stilistice, de idei, reacţiile de tot soiul, dar mai ales opace, nepoliticoase, grosolane chiar mă enervau. Dacă Autorul însuşi spune că „nu scrie nicăieri că trebuie să pricepi totul”, cum să-ţi permiţi tu, Cititorul, a zice „Hm!”!? Din nu ştiu ce sentiment creştin (un amestec de compasiune şi duioşie), până acum l-am ignorat, însă dacă aţi ajuns cu lectura până aici v-aţi dat seama că n-am mai rezistat şi m-am decis să-l denunţ la gazetă. Cu regretul că trebuie să fac o selecţie. Voilà:
„O bandă de gangsteri a furat în SUA un ordinator de mare valoare, cerând în schimb eliberarea unuia dintre ai lor. Dacă nu e eliberat, ei ameninţă că fac praf ordinatorul. (Într-o bună zi, zic specialiştii, statele vor fi conduse de ordinatoare. Într-o altă zi, ordinatorul-preşedinte sau ordinatorul-rege va fi împuşcat în plină stradă de patru ordinatoare-asasini.)” şAiureli. S. Lemţ
„Ne mor tigrii, domnilor! Richard Perry, eminent zoolog englez, vede viitorul în negru: «- Trebuie să fii într-adevăr optimist pentru a spera că vor mai exista tigri sălbatici la sfârşitul acestui secol...» Într-adevăr optimist, eu mă întreb ce o să existe la sfârşitul acestui secol dacă dispar şi tigrii?” şBroaşte, evidentţ
„De cinci zile nu mai ştiu ce-i aia viaţă la «ultimele ştiri» sau «lumea în 24 de ore» şi mă călătoresc pe teritoriul vast numit eternitate, adică citesc o carte. ş...ţ Înainte de Holban am devorat şcanibalul!ţ Demonii lui Dostoievski şi am simţit tot timpul că nu numai în jurul meu, al bibliotecii mele, dar şi în jurul întregii literaturi a lumii se face vid. Carte de potop, de cutremur, de cataclism natural – după care totul devine incompatibil cu totul, gândul nu mai suportă florile, iarba îţi devine indiferentă iar biblioteca – o fiinţă stranie. Ce mai vor toate cărţile astea? În adânc, scrupulous vorbind, Dostoievski nu-ţi mai permite o pasiune pentru Hemingway, un amor pentru Holban, îţi interzice o noapte cu Scott Fitzgerald, pentru a cita pământeni.” şÎntinzi coarda, amice.ţ
„Mă gândesc că scheciul lui Stan şi Bran în care de la vânzarea unui brad se ajunge la distrugerea unei case şi a unei civilizaţii – scheci cu care eu unul aş pleca liniştit în lumea cealaltă...” şHei, hei, o iei razna!ţ
„Nimic nu mai e halucinant în faptul că drumul dintre Pământ şi Lună a devenit un zbor de rutină, urmărit printre melodii de muzică uşoară şi catastrofe aeriene. şRutină? Idiotul!ţ Dar trebuie deconspirat – la fel de răspicat, la fel de cinic, la fel de lucid, - că omul nu a reuşit să umanizeze Luna. Ea a fost transformată în magazine, în laborator, în şosea, în parc, în teren de golf, în sală pentru conferinţe de presă, în studio de televiziune, dar nu a devenit a omului. Căci, uitaţi-vă bine: nu există mormânt pe Lună. Şi acolo unde nu există morminte, nimic nu e omenesc, nimic nu e al omului.” şE incredibil. De unde le scoate?ţ
„Într-o noapte de sâmbătă, pe una din şoselele statului Wyoming din Statele Unite, David Hauffsteter, 25 de ani, avu o pană de benzină. Termometrul arăta un ger de -20 grade Celsius. După 11 ore de semnalizare, departe de orice aşezare omenească, David scrise la repezeală pe o bucată de hârtie: «Am aşteptat 11 ore ca măcar un om să se oprească. Nu mai pot îndura frigul. Şi maşinile trec fără să-şi încetinească viteza.» Apoi scoase din cutia de lângă volan un revolver calibru 22 – un tip numit în argoul american: «prietenul de sâmbătă seara». Şi trase. Duminică dimineaţa, trupul sinucigaşului fu descoperit, îngheţat, pistolul şi nota informativă.” şŞi totuşi: nu se doarme prea bine cu un glonţ de calibrul 22 în căpăţânăţ
„Vezi agricolul ministru cum loveşte în sinistru? / Ministrul venezuelean care a elaborat un plan, / Conform ştirii Agerpres care mi-a sosit expres. / Planul de exterminare pentru liliacul mare, / de-i mai zice şi vampir, nu e nici un chilipir. / Se înmulţeşte excesiv, ceea ce e decisiv, iar ce este / decisiv, bate clar în punitiv. Ca atare e rezon: / tot ce e liliac prea mare, pân-la cifra de-un milion, / de-i mai zice şi vampir, trebuiî dat c-un elixir. / Cum zicea şi Tipătescu, amic cu Brânzovenescu: / «Eu – vampir? Eu sug sângele poporului?» / N-o să ne lăsăm zevzeci, vom da iama-n lilieci!” şCe obsesii!ţ
Acest Intermezzo este şi preferatul meu, dar, vorba lui Cosaşu: „M-aş mira dacă cineva s-ar mira de ce relatez toate acestea...”
