Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critică Literară:
Et caetera de Cosmin Ciotloş

Citite întrucâtva arbitrar, dar recitite minuţios

într-un spaţiu de lucru comun, cărţile de poezie ale Adinei Dabija (Stare nediferenţiată, Editura Brumar, 2006) şi Mihai Teclu (0, Editura AZERO, 2005) dau la lumină anumite similarităţi de atitudine. Fără a comunica prea des între ele, volumele se raportează la noţiunea de originalitate cam de pe aceleaşi poziţii (nu întotdeauna avantajoase, dar fără excepţie constante). Vreau să spun că, la amândoi, siguranţa şi omogenitatea scrisului vin, în mod limpede, dintr-o raportare implicită la un model. Una - într-adevăr - deloc obedientă, aflată mereu pe picior de plecare, ceea ce nu o face însă mai puţin vizibilă. O dată matricea înţeleasă, ne rămâne să urmărim reuşitele individuale şi irepetabile din versuri. Mai ales că, grupate astfel, într-un binom care nu e nici unic, nici infailibil, cele două volume pot deveni, lejer, centrul unor discuţii interesante. Puţin teoretice, puţin livreşti şi speculative, dar - sunt convins - interesante.


Celelalte argotice


Puţini autori mai păstrează, acum, ambiţia de a face avangardă cu orice preţ şi în orice formă. Aparent, Mihai Teclu e unul dintre ei. Cum să vorbim despre o carte numită 0, care începe prin a fi publicată de Editura AZERO şi sfârşeşte în lista Editurii E 9? Şi care, în căsuţa editorială conţinând descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale, are numai un spaţiu alb? Şi al cărei cuprins e ordonat invers, prima pagină fiind înlocuită de coperta a patra. În fine (deşi nu e totul), care expune, la un moment dat, un poem inexistent. Desigur, unele din aceste artificii sunt destul de naive, altele simpatizabile, însă dincolo de ele frapează obstinaţia cu care Mihai Teclu îşi construieşte neabătut scenariul. Starea sa de spirit pare să fie determinarea.

Minimalism, conceptualism, simplă deschidere spre ludic? În chip substanţial, mai nimic din toate. Să privim un pic înapoi, la celelalte volume ale lui Teclu: Cântecele (1970), Cântul celuia din urmă figurant sau, mai simplu, cântul (1980), Clar (versete) (1985). O anume dispoziţie lirică şi un gen de poză orfică se degajă imediat. Nu altceva avem, de fapt, în bizarele poeme din 0. Alambicuri munteneşti, calambururi şi versuri-carambol, jocuri din loc în loc şi cântece de lume în spaţiul rămas liber. Teclu e îndrăgostit de dicţiunile sudice, de cântecul de lume mimat elegiac, de libertăţile limbajului, de Anton Pann, Arghezi, Ion Barbu şi Miron Radu Paraschivescu. Merg mai departe: o dragoste pe care o împarte cu şi-o învaţă de la Nichita Stănescu cel din studenţie, care scria şi recita celebrele Argotice. Iată: "porcii intră-n bar/ la cântăreaţa cheală// mai marele lor ar/ bea-o cum pe-o bală// dar zarurile cer/ în lanţuri şi în cub// un bar într-un ungher// al celui însă sub// ce astre vom ajunge/ a le iubi apoi// vai ce mese lunge/ au un şanţ în noi." Sau "Vai, târg de cărturari/ de tarabă şi cântare/ şi de perpendiculare/ pentru perpendiculari//...ce sloboade tropote/ de dobitoace.// Şi bat clopotele tare/ de o tare/ mare/ înserare.// La târgul de toace/ şi clopote."

Evident, nu toate textele sună aşa. De multe ori, Teclu instrumentează bucăţi de mici dimensiuni, când aforistice, când paradoxale, încântat peste margini de virtuţile jongleriilor cu semnele de punctuaţie. Chiar şi aşa, poemele acestea par mai degrabă nişte etape intermediare în drumul fragmentat către acelaşi, tutelar, cântec de lume. Am putea crede că ele nu se transformă în simple versuri doar printr-un accident tehnic sau din comoditate. Străbătute - munteneşte - de poantă, ele exploatează limbajul până la epuizare. Şi, în acelaşi timp, nu ezită să considere limbaj orice: adnotările şi secvenţele minimaliste devin, deopotrivă, elemente dintr-un vocabular aproape infinit. Să cităm câteva: "Veşnicie peste/ veşnicii/ Doamne Tu eşti punctul/ dintre punct şi/ i"; "Paştele/ ouălor"(Ouă de Paşti); "ca furtuna/ într-un potir"(Dragostea); "Fiecare/ lucru-şi/ are/ ciudăţenia lui"; "cred/ într' Unul/ versul alb"(Cred); "0 sau 0/ cam asta/ voiam/ să-ntreb". Et caetera...

Inegale pe o sinusoidă totuşi onorabilă şi nu arareori remarcabilă, poemele lui Mihai Teclu nu aduc prea mari beneficii cărţii. E dificil să operezi cu un obiect unitar pe care nu ştii de unde să-l apuci, chiar dacă autorul te face să crezi că orice opţiune e cea corectă.


Celelalte manifeste anarhiste


Bănuiesc că, luat pe nepregătite şi ales la întâmplare, un cititor care tocmai a parcurs volumul Adinei Dabija (Stare nediferenţiată) îşi va aminti, înainte de toate, poemul al cărui personaj este chiar Marius Ianuş. Opţiunea nu ar fi nici greşită, nici lipsită de semnificaţie. "Are copil mic, burtă şi chelie/ e tehnoredactor la adevărul./ El, care râdea de burtoşii cu chelie/ înjura şi scria poezii/.../ Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe:/ aceasta de acum este tinereţea lui Ianuş/ şi nu cea dinainte/ Aceasta de acum este adevărata sa poezie/ A renunţat la ideea de marius ianuş./ E liber, nu se mai imită pe sine însuşi./ A găsit în sfârşit calea sinceră spre ratare pe care o apucăm cu toţii./.../ El, care visa revoluţii,/ trăieşte, o muscă i se plimbă leneşă pe braţul/ cu care duce berea la gură." Genul acesta de raportare ne e familiar din cunoscutul pact al lui Pound cu Whitman, în schimb personajele şi tonul şochează. Un poem candid, pe care nu-l putem suspecta în vreun fel de ipocrizii, dedicat lui celui care a scris Manifestul anarhist? E, mai presus de orice, un act de apropiere inspirată, de înţelegere şi de reformulare.

Pentru că, deşi predispusă la o scriitură delicată, Adina Dabija e atrasă de imaginile dure, bruşte, de bruioanele de realitate banală pe care le converteşte sistematic în versuri neaşteptat de senzuale. Lucrurile crude capătă deodată, am putea zice, burtă şi calviţie, se moleşesc şi se umanizează. De aici apar, consecvent, pasajele de-a dreptul frumoase şi rezistente ale acestei cărţi. "Cel mai bine am făcut dragoste cu tine/ Înainte de a face dragoste cu tine/ Atunci ne ţineam de mână, spuneam tot/ tuturor" sau "El îi reflecta dintotdeauna chipul./ Imaginea lui îl aştepta în adâncul fântânii./ Când el se suprapune peste propria lui reflexie,/ apa din fântână începe să tremure."

Găsim asemenea versuri la tot pasul. Din păcate, uneori, într-o ordine destul de previzibilă, cu o frecvenţă excesivă şi într-o construcţie facilă. Rânduri expresive care urmează altor rânduri expresive, fără lianţi. Poate că e o formă de sinceritate, dar una grefată pe un discurs nu tocmai credibil. Poate, iarăşi, că sunt numai scăpări. În tot cazul, după o lectură agreabilă, cred că Adina Dabija mai are de făcut efortul de a da, în poezie, cotidianului strict ceea ce e al cotidianului. Nimic în plus. Adică, totul, mai puţin criteriul cronologic şi simplist al succesiunii.