Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
"Esti visul meu, din toate, cel frumos..." de Ioana Pârvulescu




Arghezi este tot atît de temerar în căutarea lui Dumnezeu pe cît este cel care încearcă să-si pipăie visele. Si tot atît de nechibzuit în tăgăduirea Lui pe cît este cel care încearcă să-si strivească în mînă cel mai limpede vis al noptii. Dumnezeul arghezian, ascuns în tainicele pliuri ale subconstientului este prins în această dublă neputintă: nu poate să devină pipăibil si nici nu poate să fie distrus. Desigur, limitele sînt ale visătorului. În plus, Dumnezeul arghezian nu e aproape niciodată Tatăl.
Vocabularul poemelor argheziene, selectiv în privinta apelativelor, conduce spre această întrebare esentială: de ce nu poate fi numit Dumnezeul lui Arghezi: Tatăl ? În Psalmi, celui căutat i se spune "Tu", "Doamne", "Dumnezeu", "Domnul, vesnicul si bunul" si, o singură dată, "Părinte". Cuvîntul "Tată" nu apare niciodată în Psalmi. Există în poemul Între două nopti, dar nu în adresare directă si, oricum, ca exceptie lexicală: "Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iată-l /Cu moastele-i de piatră, fusese însusi Tatăl". În schimb cuvîntul ortografiat cu literă mică, tata, apare în versurile argheziene si este prin excelentă imaginea omului, a bărbatului.


Tată si fiu



Critica nu a dat mare importantă debutului în revistă al lui Arghezi, într-un fel pe bună dreptate. Poemul pe care un adolescent se întîmplă să-l publice într-o gazetă este îndeobste nesemnificativ pentru evolutia lui scriitoricească. Dar în cazul lui Arghezi lucrurile sînt ceva mai complicate. Cum se stie, el debutează în Liga ortodoxă, la 16 ani, (în 30 iulie 1896) cu poezia Tatălui meu. Versurile sînt traditionale, stîngace, cu accente de romantă eminesciană ("ti-aduci aminte cînd, pe drum..."); întregul poem, scris la persoana a II-a singular, este de revoltă adolescentină fată de un tată care n-a fost suficient de iubitor: "E prea tîrziu să mă iubesti, / Mai stai putin să te gîndesti.- / Nu te-a miscat, - sunt cîtiva ani, /Plînsoarea mea. - Setea de bani / Te-a cucerit si te-a furat, / Si pentru dînsa m-ai uitat. -/ Mai stai putin să te gîndesti / E prea tîrziu să mă iubesti" etc. Nu se bănuieste în aceste versuri nici un accent din Cuvinte potrivite, debutul adevărat, pînă la care aveau să mai treacă mai bine de 30 de ani. În schimb, nu e nevoie de speculatii psihocritice pentru a constata că imaginea tatălui (cu t mic) creată în poezia de maturitate a lui Arghezi este în perfectă opozitie cu aceea de la care băiatul si-a luat adio în poemul de debut.
Imaginea tatălui arghezian este una domestică, plină de grijă pentru tot ce tine de casă si de familie. Iar în De-a v-ati ascuns... se încheagă cu sigurantă cea mai vie dintre ele. Poemul a fost citit numai sau mai ales ca parabolă a mortii, ceea ce si este. Dar dincolo de jocul mortii si mult deasupra lui se află în acest poem una dintre cele mai tulburătoare fete ale tatălui din literatura română. Este tatăl care-si pregăteste copiii, cu infinită grijă si nespusă tandrete, pentru viata în absenta lui. Contrar traditiei poeziei românesti, începînd cu Eminescu, pentru care mama este refugiul absolut, în poezia lui Arghezi prezenta tatălui înseamnă ocrotire, veghe, joc, viată, într-un cuvînt bine. Tatăl îsi priveste cu liniste propria moarte numai pentru a sti să-i apere de ea, de moartea lui, pe copii. El devine complice cu moartea, se preface a-i fi partener de joc pentru a controla loviturile pe care aceasta le-ar putea da copiilor săi. Un tată care stie să se joace cu copiii săi, care de multe ori a rîs si a tăcut cu ei, care se va fi ascuns deseori "de pildă, lîngă copac" propune un ultim de-a
v-ati ascuns, un joc în care el e cîstigătorul absolut, pentru că nu va mai putea fi găsit. Moartea seamănă cu o plecare mai lungă: "Deocamdată, fetii mei frumosi,/ O să lipsească tata vreo lună. // Apoi o să fie o întîrziere,/ Si alta, si pe urmă altă./ Tata nu o să mai aibă putere/ Să vie pe jos, în timpul cît se cere/ Din lumea ceelaltă".
Diferenta dacă viata ne desparte de o persoană dragă sau moartea este neglijabilă sau este, în orice caz, mai putin importantă decît o fac oamenii să pară, scrie Thomas Mann. Iar aceasta este în avantajul mortii: ca plecare, ea devine suportabilă, căci apare speranta unei reîntîlniri, chiar si pe "lumea ceelaltă". La Arghezi e invocată învierea lui Lazăr, dar povestea le este spusă copiilor ca orice basm cu sfîrsit bun, sfîrsit în care povestitorul nu crede cu adevărat (altfel ar descrie reîntîlnirea). Splendidă în De-a v-ati ascuns... este tocmai această tensiune între încercarea de a-i pregăti pe copii cu precautie, cu vorbe de alint (dragii mei, fetii mei frumosi, puii mei, bobocii mei, copiii mei), cu imagini familiare si metafore consolatoare si, pe de altă parte, încercarea de a nu-i minti, de a nu le ascunde adevărul, de a nu le însela încrederea în cuvîntul tatălui. Tatăl care inventează jocul de-a moartea pentru a ocroti viata are ceva din eroii de tragedie clasică. De-a v-ati ascuns... este un monolog de tragedie.


Dumnezeul de jucărie si Stăpînul



Arghezi dă în 1931 încă o ipostază a tatălui "lumesc" si care nu are nimic în comun cu imaginea căutată în Psalmi si în poezia numită îndeobste religioasă. Este "cel mai" omenesc tată imaginabil, tatăl pe întelesul copiilor, nu al adultilor si el apare în Cartea cu jucării, ca apelativ hipocoristic: tătutu. Este tatăl ocupat cu mici treburi casnice si cu dragostea fată de fetita si de băiatul lui, este tatăl care le explică pe-ndelete cuvinte noi, ca "initiativă", care se joacă serios si îi ceartă în joacă pe cei doi, care le priveste cele mai mărunte gesturi cu aceeasi curiozitate cu care ei descoperă, într-un univers nou, prima zăpadă, primele "delicte", prima iluzie, "întîia deziluzie". Este tatăl care-si răsplăteste cu o plimbare copiii pentru că nu au făcut năzbîtiile obisnuite, de la ungerea cu dulceată a clantelor la fierberea pantofilor sau la îndreptarea ceasului cu ciocanul, fapte pe care el le enumeră cu vădită plăcere. Cel mai des le face jucării din cuvinte întrucît: "Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca si oamenii mari, sunt mai simtitori la vorbe decît la fapte, plăcîndu-le mai mult decît faptele făcute faptele povestite. Si, dacă povestea miroase a minciună si minciuna este ticluită bine, povestea si atunci le place mult; de unde un scriitor scoate învătul că închipuirea e mai adevărată decît adevărul si că viata trebuie răscolită, ca să fie scrisă pe placul cititorului mare si al ascultătorului mic". În universul acestui tată există si un Dumnezeu, dar unul de poveste, Dumnezeul din povestile lui Creangă sau din basme, care se întîlneste cu oamenii si-i răsplăteste pe loc sau îi pedepseste pe loc, după faptă.
Dumnezeul din Cartea cu jucării este asadar unul de jucărie, nu pentru folosul tatălui, ci pentru bucuria copiilor. Tatăl este martor tăcut al jocului religios ale cărui reguli sînt învătate de fiul său: "El îsi face rugăciunea cu mama si zice după ea 'Numile Ta-tu-lui... si alu Fiului... si alu Sfu...ntului... Duc... Amin'. Dar a gresit întîi mîna, începînd semnul crucii cu stînga; ceea ce este un mare păcat. Crucea se face cu dreapta si Barutu nu stie exact care-i dreapta; ezită, se sperie, căci vorbeste cu Dumnezeu, si ar vrea parcă să mai aibă o a treia mînă, ca să iasă din încurcătură" (Rugăciunea de seară).
Dumnezeul care te aude cînd îi ceri "jucării si o pu(s)că" (cu observatia că "Dumnezeu dă de toate afară de pusti") si care se află cu sigurantă în apropiere este Dumnezeul copilăriei, al unui copil care îl are alături pe tată. Arghezi îl va pierde definitiv. Nu Tatăl îi va lua locul. În spatiul rămas gol se află uneori un Dumnezeu rece si depărtat, pe care omul este dispus să-l slujească ("Si te slujesc; dar, Doamne, pînă cînd?"). Este o căutare ratată, ceea ce poetul mistic Angelus Silesius a numit Căutarea de sine (Der Eigen gesuh): "Om bun, Îl cauti pe Domn doar ca să-ti fie bine ? / Argat esti, nu copil: nu-L vrei, te vrei pe tine". Cu alte cuvinte Dumnezeu nu mai e în acest caz Tatăl, ci stăpînul. Cu toate acestea nu eu (căutarea de sine) este centrul dialogurilor din psalmii arghezieni si nici Tu. Relatia eu-Tu este una tranzitorie, trebuie depăsită, nu e scop ultim ca în orice experientă mistică, ci e drumul lui eu spre un tu egal, care a renuntat, de dragul omului, la majusculă. Eu nu face nici o încercare hotărîtoare de a se purifica de omenescul din el (frică, senzualitate, bucurii, crîmpeie de iubire, îndrăzneli sfidătoare, dorinte si dureri), dar - si aici se află originalitatea lui Arghezi - aspiră totusi la unio mystica. Cum ? Prin încercarea de a descoperi divinul impurificat cu tot ceea ce e omenesc. Nu omul este îndumnezeit la Arghezi, ci Dumnezeu este "înomenit" si astfel comuniunea tot se produce. Cred că des invocatul si des tălmăcitul final al poeziei Duhovnicească, fuga de pe cruce si rugămintea ultimă: "Ia-mă-n brate si strînge-mă bine" e greu de înteles în afara unei asemenea uniuni mistice cu roluri schimbate, în care greul si încercarea si drumul nu-i revin omului.






P.S. Desi poezia "religioasă" argheziană a avut parte de cîteva comentarii remarcabile apărute în comunism, am convingerea că, începînd de la terminologie, criticul se afla în inevitabil impas: cuvîntul mistic, desemnare neutră a unui tip de căutare a lui Dumnezeu era încărcat, în comunism, de conotatii peiorative. A-l folosi antrena imediat riscul răstălmăcirii. Dar aparitia în 1999 a unei cărti "serioase" cu titlul Tudor Arghezi - poet religios (Ed. Cartea Românească), în care autorul, Marin Besteliu, nu face o minimă distinctie terminologică între mistic si religios, părînd să le considere sinonime perfecte si să ignore cu totul traditia poeziei mistice universale este mai greu de înteles.