Esther Bendahan s-a născut în 1964 în Tetuan, Maroc, în comunitatea de evrei sefarzi de limbă spaniolă. A emigrat în Spania împreună cu toată familia la sfîrşitul anilor ’60 şi a fost martoră a dezintegrării comunităţii evreieşti din Maroc în urma proclamării independenţei Marocului în 1956, cînd majoritatea evreilor au plecat spre Israel, Franţa sau Spania. Aceasta este una din temele importante ale literaturii şi publicisticii (publicate în special în El País) lui Esther Bendahan. Este autoarea a numeroase cărţi; prima dintre ele, Soñar con Hispaña (Visînd la Hispania), este o carte scrisă la patru mîini, împreună cu Ester Benari, despre Spania ca matrice culturală. A primit Premiul Tigre Juan pentru roman în 2007 şi, de curînd, a cîştigat Premiul Gonzalo Torrente Ballester cu o carte ce urmează a fi publicată în curînd, El tratado del alma gemela (Tratat asupra sufletului pereche).
Romanul Dejalo, ya volveremos, din care am selectat fragmentele care urmează, povesteşte aventura maturizării unei fetiţe, Reina, care începe să descopere lumea urmărindu-şi tatăl. Titlul se referă la un obiect de mobilier pe care familia e nevoită să-l lase în Maroc atunci cînd întreprind călătoria riscantă, în maşină, de trecere a frontierei dintre Maroc şi Spania. Tatăl repetă această formulă, obsesiv: Lasă, o să ne întoarcem, un fel de laitmotiv al tristeţ ii exilului. Povestea, în registru naiv, infantil, este punctată de biografiile inventate ale pasagerilor de pe vasul Pisces, un simbol al emigraţiei evreieşti din nordul Marocului. Am optat la un moment dat, în text, pentru formula uşor arhaică ieşeau din casa lor, ca semnal al începerii exilului, tocmai pentru sonoritatea veterotestamentară la care evident face trimitere. (L.M.)

Isaac închise telefonul. Ea rămase uitîndu-se la el. Aparatul alb părea că ocupă un spaţiu imens pe un petec mic de perete. Reina se aşeză lîngă el. Lipită de el, tata! De cînd fusese în noaptea aia la puşcărie îi era frică să se despartă de el; era puţin înainte de Purim, atunci îl închiseseră şi pe unchiul Samuel. La cîteva zile după ce dispăruse unchiul Samuel, noaptea, veniseră nişte inşi şi-l luaseră şi pe tata, fără nici o explicaţie. Se întorsese însă repede.
Încet, încet, de-a lungul acelei ierni, o cuprinsese o senzaţie tulbure, neliniştitoare, care copleşea orice alte senzaţii, că tata nu se întorsese cu totul din puşcărie.
În acea zi, în Seat-ul alb, vedea limpede ceafa tatălui ei, părul negru şi creţ în care se pierdeau cîteva fire albe. Stătea înghesuită între fraţi. Aşa a început călătoria.
Şi ei, la fel ca pasagerii de pe vasul Pisces, ieşeau din casa lor.
Amram Aburbeh s-a născut în 1892, era nepotul lui R. Jose Aburbeh şi strănepotul lui Jacon Jalfon. La paisprezece ani s-a stabilit la Ierusalim cu bunicul Jose. A fost dayan în Petah Tikva. A tradus în iudeo-spaniolă cartea de mistică Shibje HaAri şi a scris o carte despre Shujam Aruj, care s-ar traduce Masa pusă, de Joseph Caro, un compendiu de legi prescurtate ca toată lumea să ştie exact ce trebuie făcut fără prea multe complicaţii, deşi e mai bine să discuţi şi nu să ştii exact, aşa îi spusese Isaac fiicei lui. O femeie, Rebeca Salama, era îndrăgostită de Amram încă de cînd era mică. Se spunea că bunica ei era mireasa evreică pe care o pictase Delacroix în timpul călătoriei în Maroc din 1831. „Am debarcat în mijlocul unor oameni foarte stranii…” scria pictorul ajuns în Tanger. Acuarela Mireasă evreică în Tanger arată o femeie cu privirea liniştită şi melancolică. Rebeca avea ochii ei. Rebeca şi Amram îşi spuneau de mici unul altuia că sunt suflete gemene. Ea făcea broderie, cu multă îndemînare. Lucra într-un atelier al unei mătuşi şi mătuşa avea o vorbă: „Să nu aştepţi de la viaţă mai mult decît ai curaj să-ţi doreşti”, şi din tot ce îndrăznise vreodată să-şi dorească îi rămăsese doar dorinţa de a-l revedea. Într-o zi, cînd era deja bătrînă, se hotărîse să plece să-l caute şi aşa s-a îmbarcat pe Pisces.
Reina îşi continua călătoria în linişte. Rememora amănuntele. Îşi sprijini capul de geam, îşi plimbă privirea peste peisajul care părea că se rupe din cauza mişcării.
Într-o zi îşi dăduse seama că tatăl ei avea o viaţă la marginea vieţii ei. Da, pentru că se întîmpla cîteodată să-l caute şi el nu era. Ca atunci cînd se pierduse pe stradă, cu mult timp în urmă. Făcuse cu acea ocazie o mare descoperire. Tatăl ei putea să fie în altă parte, ea să-l caute şi să nu-l găsească şi el nici să nu-şi dea seama că ea a dispărut. Sau putea să-i vadă faţa şi să nu ştie ce era dincolo de ea, înăuntru. Aşa stăteau lucrurile. Cîteodată îşi dădea seama de ceva nou şi dintr-o dată înţelegea sensul unor lucruri. Trăia alături de tata, o săruta dimineaţa, mînă lui caldă şi mare o cuprindea pe a ei şi o ajuta să meargă, dar, totuşi, cine era tata? Îi vedea chipul à contre jour. Cine era cu adevărat tata?
Fetiţa colecţiona imagini desenate de mintea ei în timp ce se uita la peisajul care trecea dincolo de fereastra maşinii; tatăl ei mai era şi altceva în afară de a fi tatăl ei; puţin după, nu înţelegea cum de nu-şi dăduse seama de asta pînă atunci.
Mult timp, înainte ca ea să se nască, el avusese o viaţă; de fapt, nu putea să creadă cu totul că înainte să se nască ea existase o lume completă, în mişcare, trăind, ideea asta o făcea să se simtă mică, foarte mică în comparaţie cu lumea. Cînd se gîndea la asta, simţea un fel de apăsare în piept şi nu mai putea să respire.
Viaţa ei avea un scop: să-l urmărească pe tata. Descoperea pe chipul lui anumite trăsături familiare, cîte un gest întrezărit în oglinda de la baie, cum ar fi zîmbetul, da, felul transparent în care zîmbea. Era foarte înalt, trebuia să se chircească ca s-o ridice în braţe. Trăsăturile mobile i se adaptau pe chip, un chip smead şi schimbător. Cîteodată cînd zîmbea, lumea părea o vară la mare, dar altă dată se făcea iarnă pe faţa lui. O frunte înaltă care parcă trăgea să deschidă doi ochi dulci, mici, cu pleoapele umflate. Sprîncenele negre, groase şi bine pieptănate, care se încruntau cîteodată. Cînd tata făcea gestul ăsta, ea ştia că trebuie să tacă şi să-l lase în pace o vreme. Pentru că tata era schimbător şi niciodată nu ştia exact în ce stare era şi ce consecinţe o să aibă faptele ei.
Pe sub cămaşa imaculată, purta întotdeauna sisit-ul, un fel de bluză deschisă pe laturi, unde avea nişte şnururi care se înnodau; nodurile formau numărul lui Dumnezeu, aşa zicea tata şi astfel imaginea lui Dumnezeu se lipea de corpul acestui bărbat impunător pe care ea trebuia cu orice preţ să-l cunoască. Se juca cu sisit-ul. Ar fi vrut să facă şi să desfacă nodurile, dar un fel de respect ciudat o oprea. De Purim se spunea cîte ceva despre secrete: Dumnezeu se manifesta în secret şi în secret purta tatăl ei sisitul pe dedesubt. Cîteodată i se vedeau şnururile şi ea se năpustea asupra lui să le ascundă şi atunci tata izbucnea în rîs, în hohote de rîs şi ea nu înţelegea de ce; şi mai adăuga un mister la lunga listă de mistere care-l înconjurau pe tata şi pe care trebuia neapărat să le dezlege. Cîndva.

Traducere din spaniolă de
Luminiţa Marcu

Esther Bendahan,
Fragment din romanul Lasă, o să ne întoarcem,
Editura Seix Barral,
Spania, 2006.