Ester Naomi Perquin (Utrecht,1980) a crescut în provincia Zeeland şi de zece ani trăieşte în Rotterdam. A urmat cursuri de creative writing în Amsterdam şi a lucrat ca gardian într-o închisoare pentru a-şi plăti studiile. A debutat în 2007 la Editura van Oorschot cu volumul Servetten halfstok („Şerveţele în bernă”). În 2009 a urmat volumul Namens de ander („În numele celuilalt”). În prezent, scriitoarea deţine o rubrică săptămînală de opinie în revista „Groene Amsterdammer”, scrie povestiri radiofonice pentru emisiunea De Avonden („Serile”) difuzată de postul VPRO, iar anul acesta a fost numită poeta oficială a oraşului Rotterdam. A primit numeroase premii pentru cele două volume publicate. La începutul anului 2012 îi va apărea cel de-al treilea volum de poezie, Celinspecties („Inspecţia celulelor”), inspirat din experienţa ei de lucru ca gardian. www.esternaomiperquin.nl (A.C.)

Spune-mi, te rog, cîteva lucruri despre volumele tale de poezie.
Primul meu volum, Servetten halfstok, apărut în 2007, este destul de clasic. Cînd l-am scris, nu eram deloc cunoscută în lumea literară. Am apărut din senin. Urmam cursuri de creative writing în Amsterdam, iar unul dintre profesorii mei mi-a publicat o poezie într-un ziar. După această publicare, o editură mi-a solicitat un volum care a devenit debutul meu. Cel de-al doilea volum, apărut în 2009, Namens de ander, are o compoziţie ceva mai elaborată. E vorba în el de a-ţi însuşi rolul altcuiva, prin empatie şi compasiune. Mai e vorba şi despre frici în acest volum. Am încercat să privesc din perspectiva fricii, nu a celui care o trăieşte, aşa că frica e ea însăşi un personaj. Una dintre explicaţiile acestei teme, dar şi pentru nevoia mea de a scrie în general, e că întotdeauna m-am dedublat cumva, am fost mereu şi un fel de spectator al propriei vieţi. Chiar şi cînd sînt foarte tristă sau foarte fericită, mi se pare că o parte din mine stă în acelaşi timp pe margine şi îmi înregistrează reacţiile. Iar scrisul e cea mai bună modalitate de-a trăi cu această stare. Aşadar, m-am dus la cursul acela de creative writing avînd în cap că voi scrie un roman, dar încet-încet am renunţat la acest plan şi, cînd am început să scriu poezie, am descoperit că mă descurc mai bine pe suprafaţa aparent redusă a unui poem.

Ai avut un parcurs destul de neobişnuit, de la gardian în închisoare la poetă oficială a oraşului Rotterdam.
Da, n-am devenit scriitoare pe calea „clasică”, studiind Facultatea de Litere, pentru că inteligenţa mea nu se potrivea în acel sistem. Nu posed forma potrivită de inteligenţă pentru a lua parte la sistemul universitar. Nu m-am descris niciodată drept un intelectual, nici măcar drept un posibil intelectual, ci mai degrabă drept o persoană foarte sensibilă. Iar scrisul se învaţă, în fond, de la maeştri, şi de citit am citit dintotdeauna foarte mult. Doar citind poţi să înţelegi de ce o carte te tulbură şi alta nu e decît kitsch.

Cum reuşeşti să trăieşti din scris?
În afară de volumele pe care le-am publicat şi din a căror vînzare n-aş putea trăi, citesc frecvent la festivaluri, scriu săptămînal povestiri radiofonice şi am cîştigat cîteva premii. Iar acum sînt poeta oficială a oraşului Rotterdam. Am avut dintotdeauna o relaţie duală cu acest oraş, iar relaţiile duale mi se par ideale. M-a onorat invitaţia municipalităţii, deşi nu pot să spun că iubesc Rotterdamul; mi se pare un oraş ciudat, dar mă simt legată de el: acolo trăiesc, acolo s-a născut fiul meu.

Ce înseamnă să fii poeta oficială a oraşului Rotterdam?
Trebuie să scriu în fiecare an şase poezii despre Rotterdam, care devin publice într-o formă sau în alta: sînt afişate în oraş, sînt citite la radio şi la tv... Aş vrea să subliniez că există diferenţe între poezia pe care o scriu de obicei şi cea pe care-o scriu în calitate de poetă a Rotterdamului. E un cu totul alt mijloc de comunicare. Unul dintre poeme e afişat, de pildă, sub un viaduct foarte urît, unde, fiind întuneric, vezi deseori tineri sărutîndu- se; nu e o zonă bună. Poemul meu e agăţat de tavanul acestui viaduct şi este despre tinerii care se sărută sub el. N-aş include un asemenea poem într-un volum, printre altele pentru că e o poezie scrisă expres pentru a fi accesibilă. În poezia pe care-o scriu de obicei accesibilitatea nu e deloc o prioritate, dar cînd scriu pentru spaţiul public trebuie să mă gîndesc în primul rînd la asta. Un poem care apare în spaţiul public e delimitat în multe feluri de acel spaţiu.

Spune-mi mai multe, te rog, despre cel mai nou volum al tău, Celinspecties, care urmează să apară în februarie.
Volumul e inspirat din experienţa mea ca gardian într-o închisoare. În acelaşi an în care mi-a apărut volumul de debut am încetat să lucrez în închisoare, dar am continuat să lucrez în cadrul Ministerului de Justiţie, o muncă destul de plicticoasă, dar pe care aş fi continuat s-o fac dacă n-aş fi reuşit să trăiesc din scris. N-am nimic împotriva sistemului judiciar, numai că nu era posibil să scriu despre experienţa mea din închisoare cîtă vreme încă lucram în cadrul ministerului. Munca în închisoare mi-a oferit o experienţă bogată; mi se pare sănătos pentru spirit să poţi privi oamenii în felul acesta şi să-ţi poţi privi propria poziţie şi propria putere. Nu spun că n-a fost o experienţă deprimantă, dar am învăţat foarte multe din ea. De exemplu, unul dintre puşcăriaşi, căruia i se spunea „Lama”, putea defeca la comandă. Îşi petrecea majoritatea timpului în izolare, pentru că suferea de tulburări psihice grave. Eu lucram frecvent în tura de noapte şi trebuia să-l vizitez din oră-n oră. Odată, coborînd singură scara către beci, am descoperit că omul făcuse pe perete un adevărat tablou din fecale; un fel de schiţă a unui peisaj. Adică omul acela nu mai avea absolut nimic, era aproape gol, stătea de unul singur la carceră şi şi-a „desenat” o operă de artă. Mi-am zis: acesta e omul. M-am dus sus în birou şi am încercat să le explic colegilor entuziasmul meu, dar bineînţeles că au rîs de mine. M-am supărat foarte rău, dar într-un fel aveau dreptate: cînd eşti gardian, nu-ţi poţi permite să priveşti deţinuţii în felul ăsta, dar totodată eu una nu voiam să mă detaşez de tulburarea pe care am simţit-o atunci. Aşadar, cu acest volum, încerc să deschid literalmente uşi de celulă. E un sistem care funcţionează, dar care e şi foarte crud.

Cele cîteva poeme pe care le-am citit din acest volum au o puternică atmosferă orwelliană, după părerea mea.
E adevărat, încerc aici să ofer o altă perspectivă asupra relaţiilor de putere. De exemplu, unul dintre poeme cuprinde o declaraţie de iubire a unui violator către victima sa. Dar nu afli decît la sfîrşit că emiţătorul este un violator. Iar pînă să afle acest lucru, cititorul e captivat de declaraţia de iubire şi nu-şi dă seama decît la final cu ce fel de om a empatizat. Încerc în acest volum să fac cititorul să empatizeze cu anumite perspective şi să-l prind ca într-o capcană înainte să-şi dea seama cui îi aparţine de fapt perspectiva. Cînd lucram ca gardian aveam discuţii îndelungi cu condamnaţii, nu neapărat pentru a scrie despre asta ulterior, ci pur şi simplu pentru că mi se părea necesar ca să pot funcţiona în acel mediu. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, cînd eşti gardian la închisoare nu poţi să ignori realităţile de acolo: trebuie să ştii cu cine ai de-a face, să cunoşti riscurile, să pătrunzi în mintea oamenilor, din simpla raţiune de-a fi în siguranţă. În plus, mă şi interesează această perspectivă. Nu pot să-i privesc pe oamenii închişi acolo ca pe nişte bestii, pentru că nu sînt genul care ignoră perspectivele cu care nu se identifică. Şi mai e vorba de ceva: în toţi oamenii există instincte animalice; e bine să fim conştienţi de ele. Cred că reacţia societăţii faţă de criminali sau violatori, de a-i reduce la bestii, nu-şi atinge scopul de a neutraliza aceste instincte. Oamenii îşi spun că pot vedea diferenţa dintre un criminal şi un vecin amabil, dar adevărul e că nu se poate. Fiul meu de cinci ani îşi închipuie că un hoţ trebuie să arate într-un fel anume, de exemplu să poarte haine dungate. Nu poate să accepte că n-ai de unde să ştii cum arată un hoţ. Şi toată lumea caută să gîndească în felul ăsta. Vecinul nostru amabil poate foarte bine să fie un criminal în serie. Pe de altă parte, mulţi dintre cei închişi vin dintr-o lume foarte dură; sigur, dacă spui asta, ţi se răspunde că eşti de stînga. Dar acesta e adevărul. Şi, oricît i-ai ţine închişi, după ce le dai drumul, ajung în aceeaşi lume de unde au plecat, în care respectul şi puterea se cîştigă prin violenţă şi prin bani. Sînt oameni care cu o săptămînă înainte de-a deveni ei înşişi criminali erau victime. Singurii oameni cu adevărat irecuperabili din cei pe care i-am cunoscut în închisoare erau bolnavi psihic, dar n-au fost prea mulţi. Cei şase-şapte psihopaţi cu care am avut de-a face n-ar putea trece niciodată drept oameni obişnuiţi, cum se întîmplă cu majoritatea criminalilor. Numai uitîndu-te în ochii lor simţi instantaneu că sînt complet goi şi reci pe dinăuntru.

Mi se pare puţin ciudat că în timpul zilei ai o familie fericită, un copil de cinci ani pe care-l duci la grădiniţă, iar seara scrii poeme despre deţinuţii pe care i-ai cunoscut cînd lucrai ca gardian.
Da, poate părea ciudat, dar pentru mine aceste lucruri nu sînt atît de incompatibile. Cînd mă duc să-mi iau copilul de la şcoală, nu văd în curtea şcolii un simplu grup de copii nevinovaţi, ci ştiu că printre ei se numără potenţiali criminali. Ştiu că un copil din treizeci are şanse să devină criminal, că unul din cei treizeci de părinţi cu care dau mîna şi stau de vorbă acasă îşi abuzează copilul. O dată ce ştii toate aceste lucruri, nu mai poţi să le ignori.