Eshkol Nevo. Trei etaje, roman, traducere de Ioana Petridean, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 296 p.

C.P.: Este un fapt sau e un fake news: chiar dansaţi înainte de a scrie literatură?

E.N.:(rîde copios) De fapt, e jumate-jumate: o combinaţie de non-ficţiune şi ficţiune. Haideţi să reformulez şi să pun răspunsul în aceşti termeni. Cu meseria de scriitor, am două probleme. Una: că este o profesie foarte singuratică. Şi am încercat să rezolv această problemă, făcând tot felul de săpături şi cercetări, predînd ca profesor, am făcut o şcoală de cretive writings – activităţi care mă scot din această condiţie de însingurat pe care o am şi pe care, de fapt, o are orice scriitor. A doua: deşi eu sunt un tip foarte sportiv, profesiunea de scriitor este una destul de rutinantă şi de statică, la modul propriu. Deci, alerg; alerg în mod cotidian. Sau înot. Şi, da, trebuie să recunosc, dansez. Deci, nu e chiar fake news ce spuneţi. (iarăşi rîde). Aşadar, fac tot felul de activităţi care să echilibreze faptul că stau pe scaun cel puţin şase ore pe zi, cînd scriu. Corpul meu nu iubeşte foarte mult să stea nemişcat, pe scaun; dar sufletul meu, se pare că da. Deci, trebuie să le împac şi eu cumva...

C.P.: De ce Zorba Grecul? De ce a fost aşa de important pentru dumneavoastră?

E.N.: A-ha! Aici e cineva care şi-a făcut bine temele! Aţi googălit la greu, nu? Ok. Deşi, mai vreau să mai spun ceva despre Google: cînd zici ceva, fie şi acum 10 ani, există riscul ca spusele tale să revină către tine ca un bumerang.

C.P.: Da. Dar şi mie mi-a plăcut mult Zorba Grecul...

E.N.: Pe bune? De ce?

C.P.: Eram adolescent, eram timid, Zorba Grecul era, poate o proiecţie, o ieşire din mine. Cine ştie... Pun tot eu întrebările, da? Deci, revin: de ce era, pentru dumneavoastră, aşa de important Zorba?

E.N.: Ok. Ok. Deşi mă ofer oricînd să schimbăm rolurile, să ştiţi. Zorba? E legat puternic de prima întrebare de fapt şi de răspunsul meu la ea. Dar e legat şi de ce spuneţi dumneavoastră imediat mai sus: şi eu am fost timid, şi pentru mine acest personaj era exploziv şi, poate, un fel alter-ego dorit. Şi mie, căci intuiesc că şi dumneavoastră, îmi place Kazantzakis. Am crescut într-o familie cu tradiţie academică, intelectuală, una în care chestiunile legate de corp erau mai mult implicite. Cînd, la 15-16 ani, am citit această carte – citit e un fel de a spune, căci am devorat-o –, ea mi-a schimbat felul în care vedeam viaţa. Zorba venea şi, vulcanic, scurtcircuita ceea ce ştiam despre fericire, despre bucurie; îmi spunea că fericirea nu e obligatoriu posibilă doar în afara corpului, că mîncarea, dansul, sexul îţi pot aduce bucurii puternice. Plus că, să ne amintim împreună, în carte e şi un scriitor. Cine învaţă pe cine dintre cei doi? Zorba Grecul a fost, pentru mine, ca un boom, ca o revelaţie. Da, cartea aceasta mi-a schimbat viaţa în multe feluri. Cînd am făcut psihologie, mi-au plăcut foarte mult, poate cel mai mult, cursurile d e s p r e psihologia fiziologică, d e s p r e dopamină, oxitocină şi aşa mai departe. Într-un tîrziu am înţeles că multe dintre f o r m e l e noastre de bucurie sau fericire depind de chimie; nu într-un sens medical, de pastile, ci de cum man i p u l e z i a s p e c t e l e chimice ale v i e ţ i i . Dopamina nu e „for free“; trebuie să m u n c e s c pentru asta. Nu să iau pastile, dar să alerg. Sau să dansez. Pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi în sensul acesta. Nu e la liber. Nu mam îndepărtat foarte tare, de fapt, de tema întrebării: ce vreau să spun e că iau în modul cel mai serios posibil aspectele fizice, pentru că ele, de fapt, nu ţin doar de fizic, de corp; şi, în acest sens, Zorba Grecul a avut o influenţă enormă asupra mea.

C.P.: Deci, dansaţi înainte de a scrie. Dar de ce scrieţi, pentru cine scrieţi?

E.N.: Motivaţia de a scrie se schimbă. Aşa cum se întîmplă în viaţa; din cînd în cînd se schimbă lucrurile. Cînd am început, scriam pentru că aşa credeam că pot să găsesc o modalitate de a exprima gînduri, trăiri pe care nu le puteam exprima altfel; iar în cazul unora, nici nu ştiam că sunt în mine, pînă cînd nu mă aşezam să scriu. Am încercat să fac multe cînd eram mai tînăr: să fiu actor, să fiu medic, să fiu muzician. Dar nu eram făcut pentru niciuna dintre acestea. Cînd mă apropiam de 30 de ani, am descoperit că pot să scriu şi că pot, scriind, să înţeleg cel mai bine ce este cu mine, ce este în mine. Apoi, mai ales că au venit copiii, am devenit tată, a scrie a ajuns pentru mine şi un fel de a trăi ceva ce nu pot trăi în mod uzual, un fel de „viaţa alternativă“. Prin imaginaţie. Merg în America de Sud cu imaginaţia, chiar dacă, să zicem, poate nu voi ajunge niciodată acolo. Şi a mai fost ceva: spre exemplu, cu romanul Trei etaje (singurul tradus, pînă acum, în româneşte, n.m., CP), a fost altfel – nici nu am vrut să îl scriu, a fost ceva ca o mare piedică în mine. Pentru un timp îndelungat, de altfel, chiar m-am oprit din scriere. În acea perioadă, am descoperit o mulţime de lucruri pe care le numim de regulă „secrete“ – şi despre mine, şi despre prieteni de-ai mei. Le-am cunoscut pe toate acestea altfel decît prin intermediul unei cunoaşteri reci, detaşate; le-am cunoscut de foarte aproape. Şi poate că această carte a fost o modalitate, sublimînd lucrurile, de a fi împăcat, de a înţelege mai bine ceea ce am descoperit atunci. Nu spunînd direct acele „secrete“, pentru că ele sunt şi aşa şi trebuie să rămână, „secrete“; ci scriind o carte despre secrete, despre ceea ce nu se vede aşa de uşor. Ca să închid cercul deschis de întrebarea dumneavoastră şi completat cu răspunsul meu: desigur că vreau să ating cititorii, să ajung la ei, să îi influenţez, să îi fac să îşi pună întrebări despre viaţă, să am succes; aşa ceva nu am cum să neg. Dar resorturile, àpropos de scris, trebuie căutate mai adînc; şi ele nu sînt aceleaşi, se schimbă. Am, aşa-zicînd, mai multe „drive“-uri cînd e să scriu.

C.P.: Spuneaţi mai înainte că Zorba Grecul v-a învăţat cumva despre viaţă, despre ce este viaţa. Literatura este viaţă?

E.N.: Viaţa alternativă, cu siguranţă că este. Mulţi scriitori asumă că scriu despre ce se întâmplă în viaţă. Dar, cred, în foarte multe cazuri nu e aşa, ci e opusul: scrii despre ce nu se întîmplă de regulă în viaţă la suprafaţa ei, despre trăiri adînci, care nu se văd, sau despre fantezii foarte crude, foarte sălbatice. Te poţi întreba despre acestea din urmă: sunt ele reale? Şi ele vin către cititori, iar aceştia au experienţa lor – dar nu ca pe ceva care ţine de viaţa pe care ei o trăiesc, în mod obişnuit. Citind, nu trăind direct, ei descoperă aceste trăiri adînci, precum şi fanteziile foarte dure. E viaţă? E şi nu e. E o altă viaţă. O viaţă secundă.

C.P.: Din tot ce aţi scris pînă acum, care este cartea dumneavoastră cea mai autobiografică?

E.N.: Niciuna dintre ele nu e autobiografică. Cea mai personală este Trei etaje, dar nici ea nu e autobiografică. Ea este aşa din alt motiv: în restul cărţilor mele, obişnuiam să pun un fel de distanţă, în timp, între mine şi ele, mai precis între mine şi întrebările şi evenimentele din aceste cărţi; aici nu am reuşit şi nici nu am vrut, de fapt. Cu Trei etaje e altfel: nu e nicio distanţă între mine şi magma fierbinte a acestei cărţi, sînt încă acolo. Sînt acolo şi încerc să rezolv, pe cont propriu, problemele pe care le pune această carte.

C.P.: Cum explicaţi explozia literaturii israeliene în ultimele decenii? Ce s-a întîmplat?

E.N.: Pot să vă pun exact aceeaşi întrebare despre filmul din ţara dumneavoastră. Ce s-a întîmplat? Cum explicaţi ceea ce se întîmplă, şi e minunat că se întîmplă, în ultimul deceniu cu cinematografia dumneavoastră? Cum explic eu explozia literaturii? Israelul este, dacă pot spune aşa, un fel de paradis pentru conflicte. Aţi fost acolo, aţi văzut la faţa locului cum se simte în aer tensiunea. Dar aceasta nu este neapărat ceva de rău. Pentru că acest aer al conflictului, al tensiunii, pe care îl respirăm acolo este foarte bun pentru literatură; îţi poţi luat din el o mulţime de lucruri de care ai nevoie pentru a face literatură. De asemenea, cred că formulele de leadership politic pe care le cunoaşte ţara mea sunt foarte provocatoare şi fertile pentru literatură. Spre exemplu, dacă simţi că viaţa ta, viaţa reală nu e reprezentată în nici un fel de forţele politice – şi, àpropos, eu nu cred că avem o reală opoziţie acum, în Israel, cîtă vreme cei care se numesc opoziţie încearcă să îi imite pe cei care sunt la putere –, aceasta poate fi o motivaţie pentru a scrie literatură. Eu, cel puţin, aşa simt. Vreau ca vocea mea să fie auzită, iar vocea mea – şi nu numai a mea, de fapt – este foarte diferită de ceea ce este oficial, mai ales la nivel politic.

C.P.: Dar cum vă explicaţi că la ţările care sînt imediat în jurul Israelului nu există o efervescenţă creatoare nici pe departe de cum se manifestă ea în Israel? Şi mă refer cu precădere la acele state sau regiuni care şi-au făcut aproape un program din a urî, ele o spun cu subiect şi predicat, Israelul?

E.N.: Nu cred că ştiu suficient de multe încît să pot răspunde la această întrebare. Cred, totuşi, că în Egipt există o mulţime de scriitori; pe unii dintre ei, îi cunosc chiar eu. Sau poate că există, dar pentru scriitorii din aceste ţări ori regiuni este mai dificil să obţină recunoaştere în afara ţării lor. Poate că există scriitori minunaţi în Liban, în Egipt, în Siria – despre care noi nu ştim nimic...

C.P.: De fapt, întrebarea ascunsă în interogaţia mea precedentă este aceasta: e literatura legată, într-un mod esenţial, de geografie? Şi/sau de istorie?

E.N.:Probabil că răspunsul este „da“, pentru ambele întrebări; dar cu nuanţe diferite. Eu, cînd scriu, cînd îmi scriu romanele, sînt foarte local, în sens geografic. Aşa pot să fixez lucrurile cel mai bine. Sigur, cărţile mele sînt traduse, se duc spre cititori din alte regiuni, dar, la început, eu sînt „fundamental israelian“. Nu gîndesc global, dimpotrivă, gîndesc local; am fost născut în această ţară, am crescut aici, ceea ce e aici cunosc eu cel mai bine şi despre aceasta cred că pot să scriu cel mai adecvat. Iniţial scriu pentru un public israelian; ceea ce nu înseamnă că acest tip de raportare pe care îl am la scriitura mea anulează faptul că literatura transcende graniţele geografice. O face şi e extraordinar că o face! Despre istorie? Noi, evreii, avem o istorie foarte lungă. Şi asta nu se poate nega, chiar dacă nu eşti un om religios – iar la noi în ţară este această distincţie foarte puternică, între cei care asumă o condiţie seculară şi cei care sunt practicanţi religioşi. Şi această distincţie e ea însăşi tensionată, deci o sursă importantă pentru creativitate. E ceva interesant: pînă când am început să fiu tradus în alte limbi, nu m-am gîndit la cît de evreiască este literatura mea. Dar chiar aşa este – foarte foarte puternic ancorată şi în geografia ţării în care sînt născut şi, poate mai ales, în istoria ei. Duc această istorie după mine oriunde aş fi; de fapt, nu cred că poţi să fugi de geografia ta natală şi nici de istoria ta. Şi atunci, că vrei, că nu vrei, le utilizezi în ceea ce scrii; mai mult sau mai puţin, depinde de la carte la carte. Geografia şi istoria sunt materiale din care poţi să faci poveşti, materiale foarte generoase şi solide.

C.P.: Aveţi maeştri pentru ceea ce faceţi în literatură?

E.N.: Cărţi mai degrabă. Cărţi la care mă raportez ca la nişte culmi – care sînt, deopotrivă, foarte motivaţionale pentru mine. Şi filme, şi muzică. Cărţi – cum e, spre exemplu,The Same Sea a lui Amos Oz – în care proza se combină cu poezia. Această combinaţie reprezintă pentru mine ceva foarte preţios. Sau Philip Roth mă inspiră foarte mult. Sau filmele din seria Before sunset / Before sunrise / Before midnight – filmele acestea trei înseamnă foarte, foarte mult pentru mine. Cînd a fost făcut fiecare dintre aceste trei filme, eram chiar la vîrsta la care se găseau personajele acestor filme – şi am înţeles foarte multe despre mine şi despre viaţă şi despre iubire.

C.P.: Adică, mijlocul anilor 1990, mijlocul anilor 2000 şi 2013 sau 2014, cînd a fost lansat cel mai recent dintre filme. Ştiu prea bine ce spuneţi – căci şi mie îmi plac foarte mult toate trei. Şi, înţeleg, vor mai fi – seria nu e terminată. Ethan Hawke şi Julie Delphy – amîndoi uluitori! Are şi muzică – „A Waltz for a Night“, la finalul celui deal doilea, cred...

E.N.: Da. Julie Delphy cîntă. Se poate şi dansa, desigur. (zâmbeşte). Ethan Hawke a devenit, el însuşi, şi scriitor.

C.P.: Da, da. Avem o carte în româneşte de-a lui. Iar mama sa a stat mult în România şi e prezentă, splendid, în mai multe cauze de caritate...

E.N.: Da? Foarte interesant, foarte frumos şi impresionant. Deci, filmele acelea trei – da, şi eu sper că vor continua – m-au marcat foarte mult. Ele joacă acest rol de “ghid“, de “maestru“ pentru mine.

C.P.: Şi Cercul poeţilor dispăruţi? Rămâne un reper major pentru dumneavoastră?

E.N.: Da. Chiar dacă e un film foarte trist, de fapt. E un film despre artă, despre literatură, despre cum să înţelegem toate acestea, dar este şi un film despre pedagogie, despre ce poţi face, cu imaginaţie, ca profesor. Şi eu sunt profesor, de ani buni deja. Şi vreau să fiu un fel de profesor cum e Robin Williams în acest film; nu sunt sigur că am reuşit să fiu aşa ceva mereu. Dar aceasta este ambiţia mea, ca profesor. Cînd reuşesc să fac asta, cînd provoc mirare şi un fel proaspăt de a înţelege pentru studenţii mei şi cînd văd aceasta în ochii lor, este pur şi simplu extraordinar pentru mine, o mare bucurie... Este un fel de satisfacţie care este comparabilă cu aceea de a scrie, iar uneori e chiar mai mult decît atît.

C.P.: Scrieţi uşor? Distrugeţi mult din ceea ce scrieţi?

E.N.: Depinde de carte. Nu e de fiecare dată la fel. La unele scrisul meu e exploziv, e ca o revărsare – şi trebuie să fiu atent să mă liniştesc cumva, pentru că aş putea scrie aproape dintr-o bucată totul. La altele, e foarte greoi, scriu cu multe ciorne, cu multe drafturi, cu mult efort, ca şi cum aş urca, gîfîind, un munte. Mă opresc des, fac greşeli, mă enervez; nu e deloc confortabil atunci. Pentru unele cărţi e ca şi cum deasupra lor aş avea o aură, e ceva aproape magic; la altele, mă simt ca şi cum trebuie să stau, timp îndelungat, în tranşee.

C.P.: Ce vă blochează scrisul? Ce vă plasează în criză, într-o criză care vă crispează, în aşa fel încît să nu puteţi să scrieţi?

E.N.: Hm. Cred că am ceva de spus aici. Poţi începe un roman ştiind care e structura lui – şi e foarte bine să începi aşa, de fapt. Acesta este un avantaj important, dar şi ceva care poate provoca o mare inhibare. Pe de o parte, ştii ce vrei, ştii ce ai de făcut. Pe de altă parte, dintr-odată, te simţi ca şi cum ai fi într-o închisoare. Vezi peste tot o mulţime de graniţe şi te gîndeşti că nu eşti liber decît într-o foarte mică măsură. Şi atunci, miza devine cum să îţi creezi tu libertate şi prospeţime şi inventivitate, chiar dacă, din start, ştii cam unde trebuie să ajungi. Este o mare provocare aceasta. Majoritatea blocajelor au survenit în cazul meu când am înţeles foarte bine ce am de făcut şi cînd am înţeles, totodată, că trebuie să îmi construiesc un drum spre libertate, pentru a fi în afara „închisorii“ pe care tot eu mi-am făcut-o cadou.

C.P.: Şi, în oglindă cu ceea ce întrebam mai sus: ce vă dă aripi să scrieţi?

E.N.: Aici sunt mult mai multe. Am mai multe „motoare“, ca să zic aşa. Obişnuiesc să folosesc, des, muzica. Apoi, e pur şi simplu bucuria de a mă juca cu cuvintele; uneori pot să fiu fericit şi dacă, la finalul unei zile, am scris o singură frază, dar aceea cu adevărat bună, melodioasă şi autentică. Şi, nu ascund, îmi iau „aripile“ de care spuneţi şi de la cititori, din reacţiile lor; sunt foarte importante pentru mine. Mă simt minunat cînd văd că literatura mea îi atinge pe oameni. Cînd îmi trimit scrisori, cînd vin să asiste la lecturile mele publice, cînd argumentează sau cînd se preocupă în legătură cu ceea ce scriu. De 13 ani, pot să spun, sînt într-un permanent „turneu“ al cărţilor mele; niciodată nu s-a oprit cu adevărat, pentru un interval mare de timp. Nu vreau să fac complimente gratuite; întîlnirile cu cititorii mei chiar îmi dau foarte multă forţă. Inclusiv forţă de a scrie.

C.P.: Aveţi o şcoală de creative writing. Deci, îi învăţaţi pe cei care vin acolo despre cum se scrie. Ce NU se poate învăţa despre scris şi e, totodată, fundamental despre faptul şi actul de a scrie?

E.N.: Direct, un singur cuvînt şi tot ceea ce este în spatele lui: pasiunea. Nu se poate preda. E sau nu e. Simplu! Dar există totuşi ceva ce încerc să fac în legătură cu pasiunea: încerc să îi provoc să fie aşa, să fie pasionali, pasionaţi. E imposibil să scrii literatură – de fapt, să scrii bine – în afara pasiunii. Am studenţi foarte talentaţi, capabili să lucreze enorm, dar care nu au aşa ceva; le văd potenţialul enorm, dar... Pasiunea e sau nu e! Dacă nu e, iese altceva cînd încerci să scrii literatură. Uneori le şi spun: eu pot să încerc să vă învăţ multe, dar nu şi pasiunea. Dacă nu îşi investesc inima în ceea ce scriu, iese altceva...

C.P.: Ce vă sperie din ceea ce are legătură cu literatura? Există, de fapt, ceva de acest gen? Şi, desigur, ce vă bucură foarte mult?

E.N.: Depinde de timpul în care puneţi această întrebare. Întîi, că la întrebările acestea, la fiecare dintre ele, nu există un singur răspuns; răspunsurile sunt fluctuante şi depind de context. În plus, poate că verbul „a fi speriat“ nu e foarte potrivit aici. Mai degrabă, e vorba de ce mă inhibă, de ce mă blochează, de ce mă face să fiu mai degrabă rezervat în legătură cu ce e sau ce poate să facă literatura. La fel şi despre bucuriile pe care mi le poate aduce literatura – sunt de multe feluri şi ele se întîmplă aşa, ca bucurii, în contexte distincte. Sau, uneori se întâmplă ca plusul şi minusul să fie simultane într-un singur context: de exemplu, cînd încep sau după ce public un nou roman – pot să fiu foarte anxios şi pot să fiu şi foarte nerăbdător în legătură cu ce va ieşi. Nu e frică, dar e tensiune, e aşteptare, e nelinişte şi e, deopotrivă, şi bucurie. Sau: cînd dau interviuri. Iată două situaţii de raportare personală diferite în funcţie de locul în care mă aflu: acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră, mă simt bine, confortabil, savurez discuţia noastră uşor jucăuşă; dar, cînd sunt în Israel, sunt crispat şi fragil, trebuie să fiu foarte atent ce spun, pentru că fiecare cuvînt îmi poate fi răstălmăcit şi se poate întoarce către mine ca un bumerang.

C.P.: Şi acum doar între noi, căci nu ne aude nimeni: continuaţi să scrieţi poeme pentru uz personal?

E.N.: Da, da. Foarte proaste!

C.P.: Spuneţi însă despre ele că pot împinge ideea unei cărţi, a unui roman. Ce trebuie să fie în acele poeme pentru ca de acolo să se nască un posibil roman?

E.N.: Aşa este. Cîteodată folosesc aceste poeme pe post de „chibrituri“ cu care aprind un posibil roman. Ele pot fi înaintea unei cărţi. Pot să aprindă „focul“. Era cu ceva timp în urmă un „fake magician“ la noi, în Israel – şi omul acesta pretindea că poate să citească gîndurile oamenilor. Unul din lucrurile cu care se lăuda era că, dacă vrea, poate indica, cu un băţ, unde se află petrol. Şi au fost destui oameni care l-au crezut în stare să facă aşa ceva. De ce îl invoc? Pentru că poemele mele sunt, oarecum, ca băţul lui. Eu pun un băţ. Acolo poate fi „petrol“, poate fi literatură, poate fi un roman... Am găsit locul unde ar putea fi – şi, după aceasta, trebuie să fac săpături. Cam asta e...

C.P.: Şi, o ultimă întrebare: cine credeţi că este cititorul ideal pentru literatură – un bărbat sau o femeie?

E.N.: (tace mai mult de 10 secunde şi se concentrează) Poate că un androgin. Nu ştiu... Mi-ar plăcea ca aşa să fie: ceva de genul unui mix.

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu