Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Eseul Corupt de Ion Simuţ


În cele mai bune dintre textele sale, Radu Enescu (1925-1994) se desfăşoară în spaţiul filosofiei culturii. Avea asimilată o cultură filosofică esenţială (în principal germană, de la Kant şi Hegel la Jaspers şi Heidegger) din perioada studenţiei sibiene şi clujene, când i-a avut ca profesori şi ca maeştri pe D. D. Roşca, Liviu Rusu sau Lucian Blaga, fiind cel mai tânăr dintre membrii Cercului literar de la Sibiu a cărui notorietate abia se forma şi avea să fie apoi împinsă brutal în umbră o dată cu instalarea regimului comunist în România. Traseul său biografic după absolvire va fi unul total neprielnic vocaţiei iniţiale, după ce tânărul asistent de la Catedra de filosofie a lui D. D. Roşca va fi epurat în 1949, ca necorespunzător datorită suspiciunilor privitoare la formaţia sa idealistă şi nu-şi va găsi o linie de afirmare decât în 1956, o dată cu angajarea ca redactor la revista "Tribuna". Integrarea socială îl va obliga pe singuraticul filosof să practice o adaptare în silă la sistem, întâi formală, apoi din ce în ce mai angajantă după ce în 1966 devine redactor, iar din 1971 redactor- şef adjunct la revista "Familia", secondându-l conştiincios pe Alexandru Andriţoiu.

Filosoful de mari speranţe devine publicist cultural, unul cu un orizont filosofic de filieră germană pe care puţini îl aveau şi încă şi mai puţini îl puteau etala. Se vedea din eseurile publicate în revista "Familia", adunate ulterior în volumul Critică şi valoare (1973), unde principala miză era conceptul de ironie. Dar prima carte fusese eseul monografic consacrat lui Franz Kafka, în 1968. Cariera lui Radu Enescu este în multe privinţe surprinzătoare. O dată pentru că a fost creditat încă din 1971 ca redactor şef adjunct, într-o perioadă când se cerea maximă vigilenţă ideologică de tip comunist, iar protagonistul venea cu o filosofie din cu totul altă lume. E adevărat că probele de adaptare la noul regim le făcuse în presa culturală clujeană. A doua surpriză era că un proaspăt investit în funcţie, după atât de derutantele Teze din iulie 1971, debutase tocmai cu o carte despre Franz Kafka. E iarăşi adevărat că pedala marxistă punea acordurile necesare sau, mai precis, anula din când în când bemolii depresiei intelectuale kafkiene, dând explicaţia convenabilă: de vină era regimul burghez. A treia oară e surprinzător că Radu Enescu a rezistat într-o funcţie care nu i se potrivea nu numai datorită ideologiei lui de sursă total contradictorie, ci şi datorită instabilităţii psihice pe care nu i-o cunoşteau decât cei apropiaţi, deşi nu prea existau nici pentru oficiali secrete ale vieţii particulare. Probabil că secretele erau cunoscute şi exploatate ca vulnerabilităţi profitabile pentru şefi. Radu Enescu era foarte fricos de reproşurile oficialităţilor, pe care le dramatiza apocaliptic în faţa colaboratorilor. E apoi şi mai surprinzător, ca să revin la subiectul debutului, că după 1990 Radu Enescu nu a găsit răgazul necesar pentru a-şi reconstrui monografia Franz Kafka pe fundamente pe deplin oneste. Dar cine avea în anii ´90 disponibilitatea de a-şi revizui texte corupte în contextul vechiului regim politic?

Au rămas în paginile revistei "Familia" destule texte nepublicate în cele patru volume ale sale. După monografia Franz Kafka şi volumul Critică şi valoare, Radu Enescu a mai publicat Ab urbe condita, în 1985, o culegere de eseuri, şi Între două oceane, în 1986, un memorial de călătorie americană, cu un orizont cultural impresionant. Radu Enescu nu a fost un autor prolific şi nu a ţinut să-şi încarce formal şi înşelător fişa bibliografică. Ar fi putut-o face, valorificându-şi publicistica de la "Tribuna" şi din "Familia", compunând cel puţin două volume de critică literară. Deşi a scris destul de multă critică de întâmpinare, nu şi-a asumat un asemenea rol, pe care - înclin să cred - îl considera prea modest pentru proiectele şi ambiţiile sale intelectuale. Va veni, în postumitate, rândul adunării în volum a acestui material, cu multe episoade conjuncturale. Îmi amintesc, de pildă, de o cronică literară la primul volum din Incognito al lui Eugen Barbu, încheiată cu un elogiu nemăsurat şi total neinspirat. Lui Radu Enescu îi plăcea să participe la viaţa literară, intervenea episodic, aparent neimplicat, din pura plăcere a jocului de la distanţă, ale cărui compromisuri nevăzute, dar pe care le ştia foarte bine, îşi imagina că nu l-ar putea atinge.

Publicistul orădean Marin Chelu s-a devotat restituirii paginilor rămase în revista "Familia" şi a alcătuit până acum două volume, cu un profil unitar tematic: Despre arhitectură, apărut în 2003, şi Orizonturi speculative, eseuri filosofice, apărut de curând, în 2004, ambele în Biblioteca revistei "Familia". Pe viitor nu ar trebui neglijată presa culturală clujeană pentru a completa imaginea activităţii criticului literar Radu Enescu. Efortul restituirii e lăudabil ca iniţiativă, cu atât mai mult cu cât obţinerea mijloacelor materiale şi financiare (sponsorizări şi subvenţii) i se datorează până la capăt lui Marin Chelu. E adevărat că sunt destule imperfecţiuni (o corectură cu multe neglijenţe şi un aparat modest de istorie literară), dar contează, în cele din urmă, izbânda editării.

Cel mai important text (în acelaşi timp, şi cel mai extins) din volumul Orizonturi speculative e eseul Iubire şi cunoaştere (p.19-46), publicat în numerele din noiembrie şi decembrie 1966 ale "Familiei", completat cu Univers fără dragoste (p. 47-53) din ianuarie 1981 şi Spre un nou cod pasional (p. 54-67) din iulie 1987. Curăţind textul de elementele conjuncturale datorate atmosferei politice predecembriste, Radu Enescu şi-a revăzut referinţele şi conexiunile ce nu mai erau actuale, realizând un nou text, Dincolo de paternalism şi feminolatrie (p. 68-90), publicat în ianuarie-februarie 1991, având acum o graţie a interpretărilor liberă de orice balast sau conformism. În varianta din 1966 a eseului despre iubire şi cunoaştere, unde ne va purta prin romantismul german, freudism, Stendhal, Martin Buber, Sartre şi rigorismul moral al lui Kant, Radu Enescu începea printr-o referinţă la Lenin, despre emoţiile umane în procesul de cunoaştere, şi continua imediat, absolut stupefiant, după părerea mea, cu o trimitere la "recentele hotărâri ale partidului şi statului nostru cu privire la întărirea familiei, la consolidarea deplină a drepturilor femeii, la ocrotirea maternităţii" (p.19). Surpriza plăcută vine însă pe pagina imediat următoare, când eseistul apelează la Heidegger, al cărui Sein und Zeit e citat la sursă într-o ediţie din 1941, şi la Conceptul de angoasă al lui Kierkegaard. Referinţele germane curg firesc în continuare, intersectate cu trimiteri la Blaga şi Călinescu, pentru a pune în evidenţă ideea că "angoasa este expresia afectivă a înstrăinării omului într-un univers ostil", iar "bucuria creatoare este semnul victoriei asupra alienării" (p. 23). Apelul la concepţia marxistă revine periodic, ca şi în eseul despre Franz Kafka, pentru a arăta că marxismul "nu aruncă peste bord sentimentele ca elemente impure, cum fac viziunile clasiciste, ci le canalizează pozitiv, spre integrala eflorescenţă a personalităţii umane" (p. 25). Într-un mod derutant pentru cititorul de astăzi, Radu Enescu alternează mistica medievală a lui Jakob Bohme şi viziunea romantică a lui Franz von Baader sau Schelling despre eros, cunoscute direct din sursele germane, cu Marx şi Engels, pentru a ajunge la "caracterul plicticos al căsătoriei burgheze", în opoziţie cu care socialismul "a realizat condiţiile materiale şi morale în care alegerea în iubire este posibilă" şi chiar mai mult decât atât: "Socialismul face astfel posibilă monogamia efectivă", iar "jocul erotic se metamorfozează în iubire şi câştigă o demnitate etică, o adâncime existenţială" (p. 38-39). Drept consecinţă, eseistul va pronunţa sever câteva condamnări ideologice: principiul romantic al polarităţii metafizice dintre bărbat şi femeie propune o teorie "inadmisibil de eronată", iar "freudismul a exagerat această realitate la proporţii nepermise" (p. 31); "donjuanismul e în fond iresponsabil" (p. 39). Scriind despre dragoste cu o enormă erudiţie, eseistul face o echilibristică politică aberantă. Toată frumuseţea speculaţiilor posibile despre principiul cosmologic, ontologic şi epistemologic al erosului cade într-o sociologie marxistă a familiei. Corupţia ideologică - în sens general marxist sau în sens mai precis partinic - este marea pacoste a unei părţi a criticii literare dinainte de 1990. Unii critici au rezistat cu mai multă demnitate presiunii contextului nefast, alţii au cedat uşor, alterându-şi interpretările şi modul de a gândi. Radu Enescu, una din marile speranţe în filosofie ale grupului de tineri din Cercul literar de la Sibiu, reprezintă cazul unei tragice ratări datorită constrângerilor regimului comunist.

Virtuozitatea eseistului sau perversitatea jocului său combinatoriu dobândiseră performanţa de a pune în acelaşi text şi dovezile de oportunism şi ieşirile de inconformism, bibliografia de partid alături de tomurile rare ale eruditului. Autorul gândea că le putea plăti pe unele prin celelalte, răscumpăra oportunismul printr-o colecţie de bibliofil, pe care se bucura că o poate etala. Îşi compromitea biblioteca tinereţii, dar avea satisfacţia că blamarea ei îi dădea totuşi ocazia de a o expune public, ca pe o veche dragoste. Compromisul se făcea în chiar structura logică a argumentaţiei şi în ţesătura genuină a interpretărilor. Eseistul punea în compoziţie puţin Lenin, atât cât să-i permită un adaos de Heidegger. Mai punea puţin Marx sau Engels, pentru a nu se simţi prea tare gustul de Kierkegaard. E ciudat că Ovidiu Cotruş sau Nicolae Balotă, colegii săi din Cercul literar de la Sibiu, au reuşit să nu-şi altereze nici unul din studiile sau eseurile lor de bază, ceea ce Radu Enescu nu a izbutit. Nicolae Balotă şi-a putut reedita în 2000 fără nici o modificare sinteza din 1971 despre Literatura absurdului, dar Radu Enescu nu şi-ar fi putut reedita fără a o rescrie din temelii monografia despre Franz Kafka. Era una din sursele secrete ale marii tristeţi de care suferea eseistul de la "Familia" în ultimii săi ani, cu un ideal de filosofie definitiv pierdut. La zece ani de la moartea lui Radu Enescu îmi amintesc cu strângere de inimă această dramă intelectuală, de esenţă camilpetresciană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara