Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Esenţa vieţii de Daniel Cristea-Enache


"Într-o zi de sărbătoare, cu ocazia unei excursii, Duminică a cunoscut-o pe Adina Gheorghe, tehniciană agricolă de la Sfatul din Cuca - o comună vecină. A cunoscut-o pe muntele către care se făcuse excursia, muntele Frunţii. Pe vârf era o ceaţă joasă, şi ei nu se vedeau decât de la mijloc în sus. Picioarele nu se observau şi, mergând, toţi păreau că plutesc. Când a văzut-o prima dată pe Adina, lui Duminică i-a pierit orice veselie. Avu zguduirea a ceva presimţit şi deveni tăcut şi sfios. (...)
Începură să-şi trimită scrisori foarte triste, râzând. Când vreunuia îi scăpa vreo destăinuire mai neacoperită, celălalt o respingea la fel, râzând. Ei se simţeau protejaţi de ceva care le îngăduia să mai zăbovească puţin alături de ei înşişi, aşa cum erau de fapt. Şi le mai îngăduia - credeau ei - şi refacerea, retrăirea adevărată a ceea ce ar fi trebuit să fie şi să se întâmple. Voiau să mai trăiască o vreme în treacăt, nedefinitiv şi nu bănuiau primjediile închise în jocul lor. (...)
- Nu mai ştiu dacă ţi-am spus... că sunt însurat...
Dar vorbi atât de răguşit şi apăsat, încât înţelesul vorbelor nu mai părea - sau Adina, obosită, nu-l mai căută - alături de ele.
- Chiar eşti? Întrebă ea tot apăsat. - Sunt! Să mă trăsnească şi să mă calce dacă nu sunt, spuse el pentru prima dată alt jurământ. - Şi chiar eşti? îl rugă ea subţire şi neliniştită. - Sunt! Află că sunt! De doi ani sunt! minţi Duminică neglijent, gândindu-se în altă parte. - Atunci... şi Adina deschise uşa şi sări din maşină.
Duminică mai merse puţin. Apoi se întoarse. O găsi răstiginită, cu spatele înfipt într-un ţăruş de lemn. (Era la un cot unde şoseaua avea borne mici de beton. Dar unele dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu ţăruşi.) Adina avea braţele moi, întinse în părţi. Duminică o apucă de umeri şi începu s-o salte. - Uşor, spuse ea parcă aţipită. Pe urmă trupul ei tresări, mai tresări o dată, se destinse şi încremeni. Duminică rămase cu atât: că s-a petrecut ceva adevărat, dar s-a petrecut prea uşor ca să fie adevărat. O urcă în maşină şi o rezemă în dreapta; de uşă. Mergea spre Săuca. În dreptul dispensarului opri. O luă în braţe şi o duse înăuntru. Pe scări întâlni o femeie. - Dumneata nu vezi că a murit? întrebă ea. (...)
Împrospătă rezervorul cu benzină şi lăsă bidonul în drum. Mergea foarte repede, căutând să ajungă cât de curând la un loc, o bucăţică oricât de mică de pământ unde totul mai putea fi puţin neadevărat, petrecut în treacăt. Capacele bidoanelor săriră şi în urma maşinii rămâneau dâre de lapte. Merse mult, fără să ştie cât, până ajunse la un mal. Văzu în faţa lui o apă, dar nu văzu că e mare şi nu ştia că e Dunărea. Nu opri; îşi spuse că n-are timp să zăbovească. Trecu malul, şi maşina începu să se umple cu apă şi să se scufunde. Împrejur totul era alb - maşina era înfăşurată în dâre de lapte. Pe Duminică albul acela îl ameţi şi la început îl înspăimântă. Apoi îl bucură, el îşi spuse că a găsit locul acela unde totul era neadevărat şi reparabil - nu se putea să existe râuri de lapte în care să te mai şi îneci - şi spuse liniştit cuiva că gata, să oprească jocul, ajunge. Duminică începu să întoarcă deznădăjduit volanul spre dreapta, spre ceva care, credea el, ar fi putut fi luat de la început şi alcătuit aşa cum ar fi trebuit să fie. Maşina se scufunda mereu.
Ei crezuseră că ocrotiţi de oamenii şi înlesnirile vremii lor se pot juca oricât şi oricum.
Adina Gheorghe şi Duminică."

Impactul primelor povestiri ale lui Nicolae Velea, scrise şi publicate în reviste la sfârşitul anilor '50, s-a datorat, în bună măsură, diferenţei pe care ele o marcau în raport cu modelele realismului socialist. Analizând retrospectiv epoca obsedantului deceniu (cum a nu­mit-o Marin Preda) începută în 1948 şi extinsă până în 1960, constatăm un corpus masiv de texte ce ilustrează, la unison, comandamentele oficiale. Literatura şi, în general, artele nu mai lucrează cu materia de inspiraţie a autorilor, ci cu temele obligatorii şi reţetele de fabricaţie impuse de activişti. Iar cititorul nu mai reprezintă o entitate autonomă, cu gusturi, preferinţe, idiosincrazii literare, ci, de asemenea, o rotiţă într-un imens angrenaj. Dacă scriitorii sunt îndemnaţi să meargă în "documentare" pe şantiere, pentru a compune romane şi poeme despre "viaţa adevărată" din Republica Socialistă România, cititorii devin o instanţă judecătorească pretins infailibilă, prin comasarea lor în grupuri de oameni ai muncii cu veleităţi de critici. Când un colectiv de muncitori dintr-o anumită întreprindere se adresează ziarului "Scînteia" pentru a protesta împotriva felului în care un autor a reflectat viaţa lor în uzină, scriitorul respectiv este imediat atenţionat şi mustrat, urmând ca el să mediteze asupra gravelor abateri şi să-şi facă, în mod sincer, autocritica.
Procesul de producţie în care sunt angrenaţi muncitorii din uzine (naţionalizate) şi ţăranii din cadrul cooperativelor agricole (intrate, de asemenea, în proprietatea statului) se cere reflectat din unghiul ideologiei comuniste; şi el reprezintă supra­tema miilor de pagini scrise în spiritul indicaţiilor partinice. Ideologii, activiştii şi cenzorii regimului nu sunt interesaţi de viaţa muncitorului sau a ţăranului, ci de încadrarea ei într-un sistem oficial, cu accent pus pe colectivitate, nu pe individualitate. "Lite­ratura" autohtonă, ca şi cea din Uniunea Sovietică, trebuie să sublinieze această logică a totalităţii, a întregului proletar, fără a se lăsa subminată în vreun fel de individualism, intimism, subiectivism, spirit "mic-burghez".
Noutatea povestirilor lui Nicolae Velea era, prin urmare, izbitoare în contextul cenuşiu şi împovărat de obligaţii al literaturii anilor '50. Departe de a se conforma viziunii oficiale şi a aborda tematica impusă prozei, tânărul scriitor face din ţăran şi muncitor adevărate personaje, redimensionându-le, re­construin­du-le individualitatea. Marin Preda reuşise deja, în Moromeţii, I, să contureze un memorabil protagonist al lumii rurale. Dar epoca în care romancierul îl plasează pe Ilie Moromete este, în volumul întâi, aceea interbelică. Nicolae Velea face o curajoasă mişcare de translaţie, creând, pe fundalul socialismului instalat şi consolidat la noi, personaje autentice, lipsite de schematism. El respectă, dintre regulile impuse de la Centru, numai selectarea eroilor din rândul clasei muncitoare (în uzină sau pe ogor), încercând apoi să dovedească viabilitatea şi consistenţa lor literară. Omul obişnuit, în paginile lui Nicolae Velea, nu mai este o figură ce ia culoarea ideologică a mediului, ci un "sucit", un "încăpăţânat", un element aproape turbulent, dacă îl comparăm cu eroii cuminţi ai realismului socialist. Pentru a merge în continuare în paralel cu romanul lui Preda, personajele lui Velea sunt combinaţii imprevizibile de Ilie Moromete, }ugurlan şi Nilă, cel cu fruntea mereu frământată. Seninătatea şi revolta bruscă, vioiciunea sau aparenta încetineală a minţii, vorbele în doi peri şi gândurile întotdeauna mai adânci decât cuvintele ce le exprimă fac din ele nişte figuri literare vii, imprevizibile, imposibil de introdus într-o schemă.
Duminică şi Adina Gheorghe, cei doi eroi din povestirea În treacăt, sunt construiţi pe exact acest tipar ieşit din canoanele realismului socialist. "Suceala" lor poate fi prezentată şi scuzată ca un efect psihologic al iubirii: un sentiment tulburător la figurat, dar mai ales la propriu. Pentru cititori, ei par greu de înţeles; dar personajele sunt astfel şi în interiorul povestirii, în însăşi relaţia de dragoste creată între ei. Când o vede prima oară pe Adina, Duminică devine "tăcut şi sfios", lovit parcă de "zguduirea a ceva presimţit". Iar după acest veritabil coup de foudre, ei se comportă bizar unul cu altul, trimiţându-şi, în glumă, scrisori foarte triste şi luând uşor cuvintele mari pe care şi le spun. Evoluţia tragică a povestirii se datorează unui asemenea joc, dus până la ultimele consecinţe: o minciună a bărbatului provoacă accidentul mortal al femeii, ca şi cum o instanţă superioară, transcendentă, ar fi decis pedepsirea nesăbuitului care vorbeşte fără să gândească. "Să mă trăsnească şi să mă calce", jurase Duminică pe adevărul, închipuit, al "căsătoriei" sale: iar Adina, crezându-l, sare din maşină şi din viaţă. Finalul povestirii, de o mare frumuseţe, îl arată pe cel rămas singur căutând, disperat, un loc în care totul "ar fi putut fi luat de la început şi alcătuit aşa cum ar fi trebuit să fie", o bucată de pământ pe care faptele acestea groaznice să se petreacă din nou, dar "în treacăt". Se poate spune că abia în aceste momente în care alunecă, la rândul său, în moarte, eroul descoperă duritatea, caracterul ireversibil şi implacabil al vieţii. Esenţa ei.
Fără nici o legătură cu schematismul personajelor din epocă, reduse, dacă nu vidate sufleteşte şi spiritual, Adina Gheorghe şi Duminică, cuplul imaginat de Nicolae Velea, dovedeşte că psihologia complicată nu reprezintă apanajul eroului de roman citadin. Proză modernă, subtilă, rafinată se poate face şi cu un şofer îndrăgostit de o tehniciană agricolă. Polemismul acestui scriitor atât de original merge, prin urmare, dincolo de nivelul elementar al realismului socialist, pentru a se raporta la una dintre cele mai persistente prejudecăţi culturale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara