Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment editorial:
Esenţa omenirii într-un dicţionar de Sorin Lavric

Cunosc destui intelectuali cărora, dacă le-aş pune întrebarea "cine e scriitorul omenirii par excellence?", nu le-ar veni în minte decît un singur răspuns: Dostoievski, iar răspunsul l-ar da cu un aer nedumerit, parcă contrariaţi că cineva mai stă la îndoială în această privinţă, dacă nu chiar indignaţi că supremaţia rusului ar putea fi clătinată de vreun alt pretendent. Răspunsul, să recunoaştem, îşi păstrează o aură ireductibilă de controversă literară, un fel de halou misterios şi deopotrivă atrăgător, graţie căruia o soluţie tranşantă nici nu poate fi dată şi nici nu este de dorit să fie vreodată dată. Că e Shakespeare, ale cărui interminabile declamaţii îi silesc pe actorii contemporani să-i cureţe limba pînă la căpătarea unui idiom aflat încă în uz, că e Dante, a cărei viziune asupra lumii, stratificată şi hibridă, cînd păgînă, cînd creştină, nu mai primeşte încuviinţarea nici măcar a filologilor clasicişti, sau că e Homer ale cărui intuiţii mitologice sunt atît de greceşti că pune zeii să intervină cu o necuviinţă brutală în viaţa oamenilor, că aşadar e unul din aceştia sau oricare altul dintre scriitori nu are nici o însemnătate. De însemnătate este că memoria noastră îi păstrează vii.
În cazul lui Dostoievski, indiferent că-l privim ca drept primul, al doilea sau al zecelea scriitor, valoarea lui nu o măsurăm după locul ocupat pe treptele unei scări axiologice, ci după puterea de absorbţie cu care ne trage în lumea lui. Într-un cuvînt, există o lume a personajelor lui Dostoievski, o lume paroxistică, mistuitoare şi cu totul scăpată din frîu, o lume pe care foarte mulţi cititori o percep în chip statornic ca pe ceva ce este mult mai concret şi mai viu decît viaţa însăşi.
Lucrul acesta l-a intuit Valeriu Cristea atunci cînd a pornit, în paginile unui dicţionar aparent convenţional, să facă galeria muzeală a personajelor din cărţile rusului: a început mai întîi cu eroii din romanele mari (Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul şi Fraţii Karamazov), a continuat cu figurile romanelor secundare (Visul unchiului, Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, Umiliţi şi obidiţi, Amintiri din Casa morţilor, Jucătorul şi Eternul soţ), şi, dacă nu ar fi murit, ar fi dat naştere unui al treilea volum, dedicat scrierilor de tinereţe ale lui Dostoievski (de genul Însemnărilor din subterană). Rezultatul la care a ajuns e impunător prin amănunţime şi deconcertant prin impresia pe care o lasă: nici nu ştii cum să numeşti fauna formidabilă a făpturilor pe care le ai sub ochi: o rezervaţie fascinantă a tipologiei umane, o grădină antropologică populată cu cele mai contorsionate firi omeneşti sau o ilustrare literară a psihopatologiei clinice. Una peste alta, senzaţia e de arcă a lui Noe clădită pe o singură dimensiune: toată specia omenească redusă la figurile ei cele mai reprezentative. Aici îl găseşti pe prototipul estropiatului mînat de o ură ce scapără scîntei geniale (Smerdiakov), aici îl găsim pe prototipul neprihănitului care trebuie să sufere pentru păcatele monştrilor (Alioşa Karamazov sau Mîşkin), pe vampa patetică preschimbîndu-şi în pudeli gudurători iubiţii (Gruşenka), pe nobila îndrăgostită a cărei vanitate îi preschimbă iubirea în ură (Katerina Ivanovna), pe lascivul degenerat al cărui orgoliu este scuturat de tresăriri virtuoase (Svidrigailov) sau pe intelectualul căruia neputinţa de a înţelege sensul vieţii îi provoacă nebunia (Ivan Karamazov). Pe scurt, o lume răscolitoare şi ieşită din ţîţîni, a cărei putere de atracţie are ceva din farmecele redutabile ale unei galerii cu monştri.
Sunt cinci trăsături care sar în ochi la dicţionarul lui Valeriu Cristea. Prima ţine de dispoziţia afectivă din care s-a născut o asemenea carte. Ca să te înhami la cercetarea, portret cu portret, a personajelor lui Dostoievski, trebuie să te fi îndrăgostit temeinic de ele. Într-un cuvînt trebuie să le iubeşti ca pe nişte fiinţe vii ca să poţi să le dedici o trudă atît de uriaşă. De altfel, fără o doză de fascinaţie directă răzbătînd dinspre ele spre autor, travaliul nebunesc de a pune cap la cap ocurenţele în care apare un personaj sau altul ar fi imposibil. Numai aşa, sub lupa măritoare a unei pasiuni adevărate, poţi să vezi şi să intuieşti portretul tuturor personajelor. A întocmi fişe biografice şi psihologice, a aduna citatele cele mai ilustrative pentru fiecare personaj şi apoi a le pune pe toate la un loc indicînd eventual modelul real care i-a servit autorului drept sursă de inspiraţie în epocă -, respiraţia pe care trebuie s-o ai pentru o asemenea cursă "masoretică" cere un suflu alimentat de o mare pasiune.
A doua trăsătură ţine de "echipa" din al cărei efort s-a născut dicţionarul. Pare neverosimil, dar munca a fost făcută de un singur om. Dicţionarul e monoauctorial, iar mărimea lui e strivitoare în comparaţie cu rezervele de energie ale unei singure fiinţe. Fără să vrei, te gîndeşti la alte monumente similare de la noi: cele ale unui Guţu sau ale unui Tiktin, chiar dacă domeniul lor de specialitate era altul.
A treia trăsătură este subiectivitatea, amprenta personală pe care autorul o imprimă conţinutului. Dacă un al doilea om s-ar încumeta să refacă munca lui Valeriu Cristea, rezultatul va fi cu totul altul. Deşi personajele ar fi aceleaşi, deşi ordinea alfabetică ar fi identică, căci nu se vede ce modificări ar mai putea primi o enumerare după criteriul crescător al literelor, totuşi înfăţişarea fiecărei rubrici şi, implicit, portretul fiecărui personaj ar fi altul. Ce înseamnă asta? Că dicţionarul e o creaţie aflată la răspîntia dintre intrumentele de lucru şi operele de ficţiune. Că, într-un cuvînt, e creaţia lui Valeriu Cristea, şi nu redarea în rezumat a unsprezece volume ruseşti într-unul singur românesc. Nu e simplificare şi concentrare, ci detaliere şi selectare pe baza unei intuiţii personale. Valeriu Cristea construieşte personajele, le interpretează, şi nu le redă plat în virtutea unei munci terne de arhivar rutinat. Invit pe cititor să aleagă un personaj pe care îl consideră mai bine ştiut, să-şi facă o ciornă în care să treacă toate însuşirile pe care le ţine minte în privinţa portretului acestuia şi apoi să compare rezultatul cu articolul respectiv din dicţionar. Va constata două lucruri: că, invariabil, ştie mai puţin decît se află în articol şi că, în al doilea rînd, şi asta e de fapt cel mai important, imaginea pe care şi-a făcut-o despre personaj nu coincide cu cea din dicţionar. Altfel spus, personajul este, în unele trăsături, cu totul altul decît cel pe care cititorul şi-l plăsmuise în propria imaginaţie. Or, tocmai aici se manifestă contribuţia personală a lui Valeriu Cristea.
A patra trăsătură e metoda de care a făcut uz autorul. Nu mă gîndesc la modul cum a procedat pentru a-şi strînge materialul, ci la felul în care l-a pus pe pagină. Nu la strîngerea informaţiei, ci la expunerea ei. E vorba de ceva ciudat. Orice autor, cînd are de prezentat o suită de idei, nu are la îndemînă decît două căi. Ele sunt numite de Kant (în Critica facultăţii de judecare - 1791) modus logicus şi modus aestheticus. Modus logicus înseamnă expunerea datelor într-o înlănţuire logică şi inteligibilă. Ce spui contează şi nimic altceva. În schimb, modus aestheticus înseamnă expunere estetică menită a încînta cititorul. Nu doar ce spui contează, ci şi cum spui, mai ales în situaţia în care cam totul s-a spus pînă astăzi. Ei bine, te-ai aştepta ca un dicţionar să reprezinte o excelenţă a primului mod, modus logicus. În cazul de faţă aveam de-a face cu ceva rar: un dicţionar cu virtuţi estetice. Articolele plac la lectură şi nu-ţi induc acel gust al sastisirii pe care îl încerci cînd parcurgi informaţia austeră a unor dicţionare obişnuite.
Iar amănuntul că portretul multor personaje se întinde pe pagini întregi nu ţine atît de un scrupul arhivistic potrivit căruia cu cît un personaj este mai important, cu atît spaţiul ce i se cuvine trebuie să fie mai încăpător, cît de o elementară intuiţie estetică: e vorba de un adevăr pe care orice critic îl ştie, şi anume că, dacă vrei să omori o carte, e suficient s-o reduci la scheletul acţiunii. Crimă şi pedeapsă, dacă e povestită ca un scenariu de film, nu face două paralele. Iar Raskolnikov, înfăţişat drept protagonistul unui asemenea scenariu, face figura unui rebut uman. În realitate, substanţa unui personaj nu stă în naraţiunea seacă în care e prins, ci în însuşirile pe care le scoate la iveală atunci cînd e pus în situaţii-limită. Prin urmare, el trebuie înfăţişat cu tot cu situaţiile prin care trece şi cu tot cu gîndurile pe care le are. Tocmai de aceea, Valeriu Cristea nu se zgîrceşte cu paginile pe care le hărăzeşte portretizării amănunţite. Mai mult, portretul fiecărei figuri livreşti e întreit: psihologic, biografic şi istoric. Parcă e filmată simultan din trei unghiuri de vedere. Iar expunerea, cum spuneam, e literară, şi asta fiindcă autorul foloseşte din plin citate, golul dintre ele umplîndu-l cu fragmente proprii ce nu fac notă discordantă cu părţile alipite. Îi reuşeşte astfel ceea ce orice critic visează să facă atunci cînd îşi deapănă comentariile: să creeze un anumit gen de literatură folosindu-se de literatura altora.
O singură urmă de regret: dicţionarul e destinat numai împătimiţilor de Dostoievski. Aici e neajunsul cărţii şi în acelaşi timp gratuitea sublimă a muncii sisifice a lui Valeriu Cristea. A muncit ca un rob pentru o carte destinată unui număr extrem de restrîns de cititori. Fireşte, oricît ţi-ai spune că valoarea unui demers nu se măsoară după audienţa de care are parte, un gust amar rămîne. Parcă ţi-ai dori ca toată lumea să semene cu cititorii lui Dostoievski: să-i vezi pe toţi cum citesc adîncindu-şi o obsesie şi rafinîndu-şi o pasiune.
A cincea trăsătură e exhaustivitatea. În această privinţă, Valeriu Cristea a ştiut să se facă indispensabil: a reuşit să se aşeze în acel punct al exegezei dostoievskiene dincolo de care fiecare nouă lucrare va presupune o deschidere a acestui dicţionar. Nu e nici un personaj important care să îi fi scăpat lui Valeriu Cristea şi, de aceea, despre rus nu poţi să mai scrii fără să consulţi dicţionarul. Iar lucrul cu adevărat spectaculos este că fiecare figură livrescă este urmărită de-a lungul întregii opere dostoievskiene, Valeriu Cristea indicînd asemănările şi afinităţile cu personajele altor romane: într-un cuvînt, avatarurile unui personaj după ce s-a întrupat în altele. E ca într-o panoramă livrescă în care cititorul poate observa felul în care personajul se încheagă sub mîna autorului. În fine, e uimitor că figurile dicţionarului nu sînt tipuri psihologice, ci indivizi umani, aşadar nu marionete schematice trase cu rigla şi măsurate cu echerul, ci individualităţi în carne şi oase ţinînd loc de toate schemele psihologice ale lumii. De aici şi puterea de absorbţie a universului dostoievskian. Oamenii sunt vii şi te cheamă lîngă ei, dar nu pentru a face teorie boantă pe seama lor, ci pentru a trăi alături de ei o viaţă pe care, în lumea cea aievea, nu o vei trăi în veci.
Cine intră în lumea lui Dostoievski şi nu-şi ia măsuri de precauţie, riscă să-şi lase o parte din el acolo. Ba, mai mult, riscă să nu mai vrea să se întoarcă înapoi, şi asta nu pentru că, înghiţit fiind de vîrtejul lor narativ, nu ar mai dori să iasă la suprafaţă, ci fiindcă ar realiza că, în raport cu lumea care există aievea, cea livrescă e mult mai adevărată. Vorba aceea a lui Aristotel din Poetica, cum că poezia e mai adevărată decît istoria, şi asta fiindcă istoria prezintă viaţa aşa cum a fost, în timp ce poezia o prezintă aşa cum ar fi trebuit să fie - vorba aceasta o înţelegi citindu-l pe Dostoievski. Romanele lui sunt mai adevărate decît viaţa: străbătîn­du-le, îţi dai seama că fiecare om ar trebui să trăiască precum personajele rusului, dar că, din păcate, nu se întîmplă.
De ce oare simţim că lumea lui Dostoievski este preferabilă lumii reale? Din două motive: paroxismul şi verosimilitatea. Paroxismul: moderaţia, măsura şi linia de mijloc sunt cuvinte fără sens în lumea figurilor lui Dostoievski. Parcă un duh de pierzanie le-a intrat în oase şi le mînă spre prăpastie. Oamenii aceia nu trăiesc, ci ard, nu se frămîntă, ci se năruie, nu gîndesc, ci se mistuie. Iar cînd cad, cad de tot, trăgînd după ei tot ce întîlniseră în viaţă. În comparaţie cu ei, noi, oamenii lumii de aici, suntem nişte carcase goale în care mai tresare uneori cîte o adiere de viaţă. Iar dacă totuşi am atinge tensiunea de coardă întinsă a personajelor, am capota psihic în cîteva zile. Dacă totuşi ne simţim bine în lumea lor este dintr-o aplecare instinctivă spre compensarea unei vieţi mediocre.
Verosimilitatea. Fiindcă zbîrnîie cu două tonuri peste media vieţii, fiinţele lui Dostoievski sunt plauzibile. E genul de exagerare în care dramatizarea e binevenită, căci nu poţi descrie literar un om decît exagerîndu-i trăsăturile. În literatură nu e verosimil decît ceea ce e accentuat cu un grad peste temperatura medie a vieţii. Dacă ar fi fost înfăţişate în culoarea zilnică a pîlpîirii psihice, toate figurile ar fi fost de o serbezime sufocantă. Numai că nici unul din personajele memorabile ale rusului nu este normal. Dacă ar fi fost normal, nu ni s-ar fi întipărit în minte. Fără tuşe groase şi ţipătoare, nimic nu ar trece ecranul paginii literare, impresionînd cititorul. Hiperbola, caricatura şi grotescul sunt reţeta "fotogenităţii" literare. Iar personajele lui Dostoievski sunt cu precădere "fotogenice". Atrag privirea şi absorb atenţia într-o lume pe care dicţionarul lui Valeriu Cristea o prinde cum nimeni nu a mai reuşit pînă la el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara