Ce amintiri din copilărie revin cu pregnanţă în memoria dvs. afectivă? Aveţi amintiri „scandaloase”, greu de mărturisit?

„Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri/ Ţârâiesc încet ca greieri/ Printre negre, vechi zidiri.” Ce-aş mai putea, oare, să adaug? Că, trecând în regim cromatic, amintirile, să zicem, sunt dispuse ca benzile, pe discul lui Newton, colorate, – şi că ele, prin rotaţie, ar da alb. În principiu, bineînţeles; căci, în fapt, albul ăsta este un soi de cenuşiu. Cu anii, lumina amintirilor se-ncenuşează: „Iar timpul creşten urma mea... mă-ntunec!” Rămâne o pâclă indiviză de intermitente senzaţii şi impresii... Am o memorie foarte bună, cred, dar peste cea, aşa-zicând, de ordin epic (şi făcând abstracţie,-n ocurenţă, de aceea care pare că-i a noastră, nefiind decât a celorlalţi, indusă nouă ulterior), se suprapune una neclară, indistinctă, ca a percepţiilor lui Leibniz, ce-aduc „cu murmurul confuz pe care-l aud cei ce apropie- se de ţărmul mării”. (Discours de Métaphysique). – În sfârşit, cine nu are amintiri de ordin anevoie avuabil, privind misterul fiziologic, arcanele sexuale, mai cu seamă, care ne bântuie copilăria: tentaţii voyeuriste, vagi practici solitare, inexplicabile erecţii, exoniroze, echivocuri şi confuzie. Nu am văzuto niciodată goală pe-o verişoară mai în vârstă, şi ce n-aş fi făcut so văd?! Şi excitaţia până la durere, pe la 8-9 ani, în faţa sexului unui coleg, în buda şcolii, fără a şti, nici el, nici eu, ce-ar trebui să facem mai departe. Sau crevasa dintre sânii albi şi ampli ai unei tinere subrete, care, eu prefăcându-mă bolnav, îmi aducea un ceai medicinal şi, aplecându-se,-ntr-o doară, deasupra patului meu cald, mă făcea bolnav într-adevăr... Şi câte alte „jocuri inocente” ale anişorilor dintâi!

Există anumiţi scriitori care au prezidat formarea dvs. intelectuală, mentori, dascăli ce v-au marcat devenirea?

Profesorul de pian (şi de germană), August Schäfer, evreu din Bucovina, convertit, organist al Bisericii romano-catolice din urbe (până ce eliberatorii noştri n-au făcut din instrumentul sacru un morman de tuburi inutile). Profesorul Dimitrie Papadopol, de o rigoare exemplară, de la care voi fi învăţat cum să scrii logic! (Denunţat că, în imensa-i bibliotecă, deţine cărţi suspecte, „duşmănoase”, şi-a pus capăt zilelor în cursul anchetei din penitenciarul din Craiova, prin tăierea venelor cu sticla, se pare, de la ochelari.) Mavia, profesoara de franceză, elevă la Dijon, prin ’900, într-un pension de fete de familie, de la care am deprins „spiritul galic”. Ş.a.m.d. – Niciun scriitor nu mi-a fost mentor, ci doar model: Caragiale (tatăl, ca şi fiul), Arghezi, Bacovia, Macedonski şi Ion Barbu. Nu-i mai pomenesc şi pe străini.

Ludicul ar fi o constantă a poeziei dvs. – zic criticii literari. Ce e jocul pentru dvs., în viaţă şi în literatură?

Un antidot al veritabilei naturi ce-mi este proprie (şi zodiacal vorbind: sunt Rac), melancolia.

Ce rol şi ce rosturi are lectura în viaţa dvs.? Ce citiţi cu plăcere, cum citiţi, de ce citiţi? Ce fel de lectură preferaţi: lectura textuală, sau cea subtextuală? Credeţi în intertextualitate?

Sar peste întrebările dintâi: ar fi prea mult de povestit. Oricum, de la o vârstă-n sus, începi, când iei o carte-n mână, una groasă, să te întrebi dacă ai timp s-o termini. Pe noptiera, bunăoară, a lui Tolstoi, după ce,-n Astapovo, murise, s-a găsit, pare-se, romanul Fraţii Karamazov, – nu ştiu dacă citit până la capăt. Cred că nu... Cât despre sub- sau inter-textualitate, iată: dacă citesc o carte de bucate sau o reţetă medicală, o fac la modul literal. În rest, orice lectură literară e, mai întâi, textuală şi, după, subtextuală. Sau şi una, şi alta, simultan. Apogeul subtextualităţii a fost, la noi, în era „şopârlistă”: se practica, pe-atunci, cu-acelaşi zel, de către toţi: fie, aceştia, cititori de rând sau cenzori. Intertextualitatea, în sfârşit, e o „fatalitate” a literaturii. Involuntar sau nu, toţi scriitori intră-n rezonanţă unii cu alţii, îşi dau replica, re-scriu (un op al altuia într-un registru propriu). De unde, după Borges, la limită, ideea unui „universal plagiat”. (Să nu uităm că Lumea este, şi ea, un text.)

Care sunt scriitorii dvs. preferaţi? Ce apreciaţi la un scriitor şi ce calităţi trebuie să posede o operă literară pentru a o putea aprecia?

Scriitorii preferaţi, ai mei, sunt mulţi. La restul întrebării nu răspund, căci este pe atât de dificilă, pe cât ar fi răspunsul de, cred, irelevant.

Cum a influenţat prezenţa „eternului feminin” versurile dvs.? Ce iubiţi la o femeie? Poate fi explicată alchimia dragostei?

Ce e „eternul feminin”? Un „odor di femina”, o boare, un filtru magic, un climat (tulburător), o (auto)iluzie, o aură aparte, o apariţie care schimbă, îndeobşte, ceea ce este cotidian, banal şi mult prea monoton ca să nu pară imuabil?... Cum mă înrâureşte o astfel de prezenţă? Ca să fiu scurt, iată o poezie de mai acum o lună: „Până la jumătatea genunchiului ei, fusta/ coboară (cum pretinde linia Coco Chanel), /mulându-se docilă pe şolduri şi îngusta/ ei talie, – pe care, pe negândite, el// ar strânge-o tandru,-n vreme ce, mângâind genunchiul,/ prin palida mătase, al tinerei femei,/ ar săruta reversul acestuia, în unghiul/ pe care-l face pulpa cu,-ascunsă, coapsa ei.” La a doua dvs. întrebare, anume „ce iubesc la o femeie”, răspunsul care-mi vine primul e: surâsul! La ultima, răspund aşa: poate să fie, mai degrabă, explicat un anume erotism al alchimiei, doctrină,-n parte, a nupţialităţii.

Cum scrieţi? De ce scrieţi? Pentru cine scrieţi? Care e relaţia dvs. cu cititorii (impliciţi, virtuali, ingenui, avizaţi)?

Scriu, pianotând, la masă, pe claviatura fratelui computer. Scriu pentru că nu am încotro. Scriam, pe vremuri, pentru un cineva anume. Lui îi citeam, primul, poemul sau eseul. Trebuia să am o mare, o deplină încredere într-însul (sau într-însa). Dacă nu, m-aş fi simţit stingher, inoportun, ba chiar ridicol. „Funcţia” de scriitor, de altfel, mi se pare una ce nu trebuie, decât „strâns cu uşa”, declarată. În tren, când, după „unde mergeţi?”, „sunteţi căsătorit, aveţi copii?”, urma, fatal, „cu ce vă ocupaţi?”, aş fi răspuns (fără să mint, – căci nu eram, vai, încadrat în câmpul muncii) „Cu nimic”; dar răspundeam: „Păi, sunt şi eu un fel de jurnalist. Lucrez la o gazetă de provincie”. Eram privit cu mai puţină circumspecţie, oricum, decât dacă spuneam: „Sunt scriitor” (căci „Sunt poet” nu aş fi spus... nici mort). Dar nu numai de teama asta, a prepuielniciei „feroviare”, răspundeam aşa cum răspundeam, ci pentru că,-mi ziceam că, dacă există un secret profesional, sunt unele profesii cam bizare ce s-ar cădea şi ele să rămână, baremi în tren, secrete. Să fi fost, într-asta, un soi de gelozie (de ordin, însă, nonpsihanalitic), ca a elevului de-a-ntâia Barbilian, care, anunţat de un coleg: „Te caută o doamnă frumoasă, mama ta”, îi răspunde: „Mama mea-i urâtă”?!

„Iniţiativa literei” (Ion Pop), „Strălucirea virtuozităţii” (Gheorghe Grigurcu), „Gala textuală” (Marin Mincu), „Sensul jocului” (Mircea Iorgulescu) – sunt titlurile unor articole despre opera dvs. Vă recunoaşteţi în aceste formule, sintagme sau aprecieri critice? Au existat critici inaderenţi la poezia dvs.?

„Critici inaderenţi” au existat, – şi, pe cât ştiu sau cred, există încă. Este un lucru absolut firesc. Nu spun că mor de bucurie citindui, însă... asta-i viaţa! Mă enervează doar atunci când fie bat la altă uşă decât la aia-n care s-ar cădea să bată; fie când reaua lor credinţă e evidentă (şi perfidă). – Cât despre primul pas al întrebării: „mă recunosc”, mai mult sau mai puţin, în numeroase caracterizări (minus acelea devenite, cu vremea, leneşe „formule”).

Aţi publicat şi eseuri (Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Afinităţi selective, Afinităţi efective), dar şi studii despre problematica atât de actuală a comunicării - Retorică şi comunicare, Dublul regim (diurn/nocturn) al presei, Prolegomene la o Retorică publicitară. Din ce resorturi interioare s-au născut aceste cărţi? Cum priviţi această dublă postulare a activităţii dvs.: literară şi eseistic-teoretică? E greu de manevrat acest dublu regim al fiinţei şi al scriiturii?

Oficialmente, 9-10 ani, am fost critic literar, mai mult decât, ca azi, poet. Am scris, mult timp, recenzii, cronici, mici studii, unele eseuri. Critica literară propriu-zisă am practicat-o, mai curând, à contre coeur, nefiind îndeajuns de „rău”; sau, la rigoare, fiind chiar „rău”, dar părându-mi... rău după aceea. Am „desfiinţat”, odată, un roman al cuiva, de-a dreptul mizerabil, ca să regret, apoi, văzându-i chipul (de om de treabă) în „Gazeta literară”. Mi s-a părut că sunt infam, făcândul de râs printre amici şi rude, încât, cu vremea, n-am mai practicat critica de tip demolator. În ceea ce priveşte „dublul regim”, al meu (şi nu numai al meu, se înţelege), poet şi critic, aşadar, „coaliţia” dintre ei nu-i chiar „monstruoasă”!

Aţi tradus multe cărţi ale unor autori importanţi. Ce este, în viziunea dv. traducerea? Există opere intraductibile? Ce autor vi s-a părut mai dificil de tradus? Ce scriitori români ar merita să fie traduşi în limbi străine şi promovaţi în străinătate?

Întrebarea ultimă ar fi mai bine să le-o puneţi celor de la ICR. – Acum, ce e traducerea,-n „viziunea mea”? O „uzurpare”, dacă vreţi, a operei traduse în folosul propriei tălmăciri: traducerea încearcă să te facă să uiţi originalul (care, în cazul unor autori foarte exotici, este, în fond, complet inaccesibil). Pentru a fi, însă, un bun traducător trebuie să iei culoarea locului, cum cameleonul, – care, după bestiariile din evul mediu, s-ar fi hrănit cu aer – cu, aşadar, cuvinte (precum traducătorul). Trebuie, apoi, să fii empatic până la uitarea de sine-n celălalt. Numai aşa poţi fi un bun uzurpator, cam ca impostorii ce,-n vechime, îşi aveau numele precedat de câte-un pseudo sau încheiat printr-un „cel fals”. O traducere este o... apocrifă! (De unde şi „traducerea imaginară”.) – Problema traductibilităţii, însă, e una oarecum oţioasă: niciun text (se înţelege de la sine) nu-i traductibil pe de-a-ntregul, căci structura lui de adâncime (ca a unui iceberg, dacă vreţi) ne rămâne,-n genere, străină: o limbă are rădăcini adânc înfipte într-o mentalitate sau istorie, pentru care nu există dicţionar... Acum, pentru a face-o pe grozavul, să vă spun că multe scrieri ale mele sunt, mai mult sau mai puţin, de netradus (holorimele, în orice caz); ceea ce l-a făcut pe Mircea Scarlat, cândva, de mult, să-şi intituleze un capitol din propria-i Istorie-a poeziei: „Şerban Foarţă sau Orgoliul de a fi intraductibil”!

E, poezia, consolatoare? Oferă garanţii compensatorii la o realitate precară, adesea imundă? Cum e poezia dvs., sentimentală, complicată, livrescă, ludică, cum au zis majoritatea comentatorilor, e ea „mistică” (Radu Petrescu)? Are ea o „muzicalitate a emoţiei” (Nicolae Manolescu)?

Poezia poate fi, desigur, şi o formă de evazionism. După cum poate fi şi una de terapie (intensivă). Dar cum e poezia mea, n-o poate spune decât cititorul. Ce mie mi se pare simplu e, pentru altul, complicat. Unul ia mult prea în serios ceea ce eu spun în deriziune. Ş.a.m.d. Cu „muzicalitatea emoţiei” n-aş putea fi decât de-acord. Cu „mistica” e mai dificil; numai că trebuie să iau de bună impresia lui Radu Petrescu, întărită, între timp, de Marcel Tolcea prin Şerban, misticul, un scurt eseu al său.

Ce anume, cât şi cum poate intra, în literatură, din propria biografie? Cum e mai bine: să fie, sau să nu fie prea prezentă biografia în operă?

N-aş putea răspunde decât prin „cine ştie?”.

Aţi fost, din 1992 până în 2005 (anul pensionării), profesor la Universitatea de Vest (din Timişoara), la Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. Cum vi s-a părut această experienţă didactică? S-a potrivit ea cu vocaţia libertăţii pe care o mărturiseşte, cu asupra de măsură, creaţia dvs. literară?

Din păcate, nu. Absolut nu (mai cu seamă că, de teama concurenţei, m-au surghiunit la Jurnalism, în loc de Litere (cum speram eu). „Vocaţia libertăţii” a existat şi-acolo, când îmi invitam, şi nu o dată, studenţii (şi studentele, fireşte) peste drum, la o cola, o cafea, o bere. Într-o zi, dându-le întâlnire câtorva (căci restul absentau), din Primul An, la un local de vizavi de facultate, ca să-i informez în legătură cu proximul examen, m-am trezit, treptat, cu vreo treizeci, – pe care i-am tratarisit cu bere până când, ajuns falit, mi-am sunat un prieten să apară, la restaurant, cu vreun milion de lei (desigur, vechi).

Ce rol are credinţa pentru dvs.? Aţi avut momente când aţi simţit, cumva, adierea transcendenţei?

N-am simţit, cred, aripi de înger dându-mi ocol şi fremătând în jurumi. Dar am simţit, din când în când, că am un „ordin de chemare”, – ca atunci când, după Dosoftei, am „retocmit pre stihuri Psalmii”.

Cum vă raportaţi la literatura română tânără? Aveţi afinităţi cu manifestările şi formele ei de scriitură? Ce părere aveţi despre excesul de sex, de „naturalism” din unele opere literare ale tinerilor? Cât de tânără?

Când ai 70 de ani bătuţi pe muchie, tânăr e şi unul de 60. Dar nici pe tineri, nici pe mai bătrâni, nu-i citesc din emulaţie sau ambiţie. Invidia-mi se rezumă la regretul că n-am scris eu cutare poezie, – fiind, în fond, o formă de caldă admiraţie. Dacă nu am această „invidie” confraternă, literatura (tânără, bătrână) nu-mi spune mare lucru. Cât despre sex, excesul ăsta pe unii-i prinde, pe alţii nu. Constat numai că fetele sunt, astăzi, ceva mai „porno”, în limbaj, decât băieţii. Pe lângă unele din ele, nu poţi să-ncerci decât complexul unei emasculări fără speranţă.

Vă mulţumesc. Octombrie, 2012