Lucia Negoiţă: Sunteţi Rac. Hipersensibil. „Rănitul Rac”...

Şerban Foarţă: „Rac”, da, şi, poate, şi „hipersensibil”. Ba, mai mult, am şi lacrima facilă. Aş zice: gata desenată, ca a clovnului, pe chipul său de cretă. Sensibleria, însă, îmi displace, iar lacrimami rămâne, sper, secretă. Nu glanda lacrimală o secretă. Sau, cel puţin, aşa cred eu. – Copil, când, dintr-un vag histrionism, îmi puneam la gât câte-un colier (nestematele sau sclipitorul ştras încântându-mă de când mă ştiu), sora bunicii mele, Tanti, persoana cea mai plină, din casă, de umor), îmi spunea să nu mai port mărgele, pentru că voi plânge la beţie. Ceea ce, când şi când, avea, de altfel, să mi se şi întâmple. Tanti intuia, de fapt, în mine un coté al slăbiciunii feminine şi mă punea în gardă, – eu, atunci, nepricepând o iotă.

L. N.: Născut în Turnu Severin. La Dunăre.
Ş.F.: La Dunăre şi nu. Căci, din vara lui 1948 (când cu defecţiunea generalissimului Tito) până prin ’56, Dunărea a fost, la propriu, îngrădită, „înţărcuită” ca un lagăr, păzită straşnic şi supravegheată din zeci de miradoare. Dunărea era un fluviu absolut damnat. Periculos, în orice caz, pentru regim, până la ultimele-i zile. N-am fost, aşa-zicând, un danubian, ci un locuitor al zonei, chiar al fâşiei de frontieră, stigmatul căreia-l purtam, în buletin, în chipul unui triunghi roşu, – semnul că, dacă poposeai în Severin, urma ca,-n 4 ore, să dai de ştire la Miliţie.

L. N.: Oraşele dunărene au mitologia femeilor frumoase. Cu ochii Penei Corcoduşa.
Ş.F.: „Lătură de peşte”, vorba lui Mateiu. Craii… a fost prima carte care, citită într-o noapte,-n cvasitransă, m-a făcut să nu mă duc la şcoală, a doua zi, căci voi fi fost sedus (pe totdeauna). Nu ştiu cum poate cineva, un critic, să afirme sus şi tare, ritos, pe cât de aberant, că este „cea mai proastă carte” din toată proza românească! Asta, în timp ce-i e turiferar ştie el cui, limbajul căruia, precar şi suburban, nu e, pesemne, unul, precum al lui Mateiu, „de balamuc”! Dar şi mai şi – specific, însă, nouă, care uităm de azi pe mâine (românul e dăştept, chiar şi când doarme pe el, abulic şi amnezic, ca-n paginile unui Nenea Iancu) – este că nimeni nu a protestat! După ce, cu mai trei ani în urmă, cartea fusese declarată cea mai bună la un „plebiscit” (un „plebicist”?!), în nu mai ştiu ce foaie literară.

L. N.: Care sunt primele amintiri din casa natală?
Ş.F.: Una din ele (fiindcă sunt mai multe): o colivie cu canari, dispăruţi la bombardamentul din 4 aprilie 1944. O alta, cu pianul nostru Bösendorfer, cărat pe scări la vale, de nişte patrucinci ţambalagii, pentru a-l face piesă de taraf. (În paranteză fie spus: vă rog să nu aveţi impresia cum că aş abhora ţambalul; ceea ce voiam să spun printrasta va fi fost numai un „sic transit gloria mundi”!)

L. N.: Aveţi clasica poză a copilului: „pe blăniţă”?
Ş.F.: Nu am, căci mamei i se părea kitsch (cum aveam să aflu, fireşte, mai târziu; cât despre kitsch, ea îi spunea prost-gust).

L. N.: Sau una cu părinţii tineri?
Ş.F.: Am patru-cinci, dar nu le am la îndemână. Ele se află-n custodia surorii mele,-n urbea mea natală. Tata, de altfel, se găsea pe front; acasă, numai „în permisie”. Între el şi mama, cu, în fundal un brad cu globuri şi beteală, mă aflu eu, ţinându-mă-n şezută (vorba, cândva, a profilor de sport) şi arătând ca dintr-o altă piesă, la cel dintâi Crăciun al meu. Aveam fix şase luni şi şaisprezece zile. – O alta, pe care ţin s-o reproduceţi, e, într-un fel, de interes istoric: mama şi eu, în vara următoare, la un an, o lună şi cincisprezece zile. Ea e datată, cum citeşte-se pe verso: 23 august 1943! Aşadar: 23 august 1938, ziua de naştere a bunului meu prieten Duşan Petrovici (stabilit, azi, în Düsseldorf); 23 august 1939, ziua mariajului secret dintre… Bemolotov şi Ribbenmanontropo; 23 august 1944 (a se vedea filmul Serata al unei cineaste cu nume de insule, Malvina!); 23 august 1948, ziua de naştere a lui Andrei Pleşu. Să adăugăm, la toate astea, şi data epocalei poze de mai jos:

L. N.: Aţi vrut, când vă faceţi mare, să fiţi clovn?
Ş.F.: Aş fi vrut să fiu jongleur sau acrobat. Copiii îi iubesc pe clovni, dar nu prea intră-n pielea lor: prea multe şuturi au de luat în fund, aceştia; sau, când sunt christici (ca Pierrot), palme grele pe obrazul alb ca luna… Copiii, îndeobşte, n-au umor, care (vorba lui Wilde) e „politeţea disperării”. Copiii vor, dacă se poate, să primeze: uitaţi-vă la fete, mai cu seamă (şi la mămicile acestora, desigur), care se vor prinţese, cosânzene ş.a.m.d., refuzând să joace în Cenuşăreasa (care are, totuşi, happyend). Neputând face diferenţa dintre realitate şi ficţiune, copiii (ca şi destui maturi, de altfel) sunt, de obicei, veleitari, visându-se vedete şi campioni. Mici cabotini, de obicei, îşi caută postùri flatante, distribuindu-se,-ndeobşte, pe ei înşişi în roluri nobile sau, doar, avantajoase. Faceţi o anchetă, bunăoară, întrebându-i câţi ar vrea să fie distribuiţi în Prinţ(ul lui Mark Twain) şi câţi în Cerşetor(ul său).

L. N.: Când aţi văzut prima dată un spectacol de circ?
Ş.F.: Pe la vreo şase ani şi jumătate: era după război, de unde circuri? Auzisem, de la unul, de la altul, despre legendarul Klutzky. Primul meu circ era de-a-dreptul mizerabil, pe un maidan chelos ca o peladă; numai că numele i-l ştiu şi astăzi: Fraţii Creţu. Nu dispunea decât de-o gloabă răpciugoasă, care saluta publicul cu capul împodobit cu un pompon fost roşu; un câine matematician ce-l înmulţea pe 2 cu 2 şi aduna 6 cu 4; un clovn cu coleretă jegoasă, în sfârşit, cântând tărăgănat acest catren: „La donna è mobile,/ Trei automòbile/ Se duc la gară/ Cu sare-amară…” Ceea ce, însă, m-a dat gata („adrenalinic”, cel puţin) va fi fost, cu doi ani înainte, marele Stroschneider, Doktor Alexander. Duşan Petrovici, ca şi François Pamfil îşi mai aduc aminte de acesta. Evolua, cu ochii închişi, ca violoniştii, la 20 de metri înălţime, „… pe coarda-ntinsă între acoperişul halei/ de carne şi al unei clădiri de peste drum,/ căreia,-n du-te vino şi-n sac, fără escale,-i/ făcea întreg traseul, oprindu-se din drum// doar când îl lua cu foame; şi,-n timp ce,-n piaţă, nouă/ ni se făcea mai groază şi-aveam un gol în plex,/ el îşi gătea, pe sârmă, la lampă, nişte ouă/ cu şuncă, – ce se cheamă,-n engleză, ham & eggs.”

L. N.: Aţi avut şi o muză, mai târziu, când aţi pus la picioare „castele în Spania pentru Annia”?
Ş.F.: Am avut, când ne-am improvizat un circ în curte. Cupola-i era o scară dublă, printre ale cărei gratii şerpuia o coetanee din vecini, pe nume Nuţi Balamat. Jongleria cu două bile (ceea ce e o impostură, adevărata jonglerie începând de la trei obiecte manipulabile în sus) era asigurată de un coleg, Iliuţă, venit pe lume prematur şi cam rahitic, dar foarte înţelept şi bun la suflet. Dresura: Cornel Georgescu, vechi prieten de familie (azi, stomatolog în Montréal), ce obliga să facă sluj un căţelandru. Iar eu eram director sau, mai curând, iluzionist: în dreapta, cu eşarfe de-ale mamei; în stânga, cu un haute-de-forme al unuia dintre bunicii mei, recuperat din „pivniţa adâncă”.

L. N.: Vă plăceau basmele/basnele?
Ş.F.: Mai degrabă, nu. N-aveam, pe cât bănui, „organ” epic, nefiind adeptul narativităţii!

L. N.: Aţi trecut prin faza plăcerii de a auzi, la nesfârşit, o poveste? Care era aia?
Ş.F.: Povestea?... Nu prea era.

L. N.: Cum aşa?
Ş.F.:  Aveţi dreptate, ar cam fi fost una, Frumoasa din pădurea adormită, scena în care maistrul bucătar ridică palma să-şi pocnească ajutorul, iar pliciul acesteia răsună abia atunci când vraja ia sfârşit şi, cu ea, somnul centenar. Mi se părea grozavă secvenţa amintită, – ca şi, în alt basm, alias Märchen, aceea cu cuţitul înfipt în scoarţă de copac şi, parcă, ruginit cu schepsis pe unul din tăişurile lui... Altminteri, basmele mi se păreau cam… puerile; iar eu crescut mai mult între maturi şi chiar bătrâni, mă voiam, din capul locului, om mare! Bunică-mea îmi traducea, din când în când, pasaje nostime din Münchausen, pe care le credeam şi nu, silaba incipientă, Münch, a mitomanului baron asociindumi- se,-n minte, cu min-ciu-na!

L. N.: Păstraţi gustul vreunui fruct, al vreunei „madlene”, care să spună, ea însăşi, povestea, romanţul?
Ş.F.: Nu-mi prea aduc aminte niciun fruct; fructelor, le preferam oul frecat cu zahăr, amestec de sticlos cu emolient, – galbenul căruia, acum, când stăm de vorbă, îmi place doar cromatic, atunci părându-mi-se, însă, un deliciu.

L. N.: Cărţile primilor ani se asociază prezenţei mamei?
Ş.F.: Nu numai mama mi-a citit (care, muziciană de carieră, îmi şi fredona diverse arii; prima de care mi-amintesc fiind una, totuşi, păguboasă: „Fluturaş, nu mai ai aripioare!”), ci şi bunica, precum şi alte personaje feminine… De pildă, înainte să nu mai fiu analfabet (preşcolar, ştiam doar buchea A!), pe la şapte ani fără o lună, când începusem pianul, concubina domnului profesor, o moşiereasă veritabilă ajunsă, peste puţin, în Bărăgan, îmi citea fragmente din Quo vadis…, pe care mi le tălmăcea ad-hoc dintr-o ediţie în franceză, o carte cu muchii aurite şi ilustrată în manieră secesionistă opulentă. Ş.a.m.d.

L. N.: Cine vrea să fie clovn se joacă, nu?
Ş.F.:  Eu cred că nu se joacă, ci ESTE de aievea clovn (când se vrea clovn).

L. N.: Ce jocuri jucaţi atunci, cu alţi copii, de unul singur…
Ş.F.: Cu alţi copii (unul din ei, va fi fost Gigi Ogăşanu, – viitorul cunoscut actor), jucam şotron în faţa casei, pe trotuar. În parc, – cu cercul; şi cu o fetiţă foarte atracţioasă, bălaie ca o zână, însă rea (cam ca surorile Cenuşăresei), copila unei prietene a mamei. În casă, domino, crochet şi alte jocuri, în compania ultimei surori a de mult pierdutei mele străbunici…

L. N.: Sau era vorba de „joaca jocului”?
Ş.F.: Ştiu că a spus-o un poet, Ion Gheorghe, dar n-am ştiut ce va să zică vorba asta. Poate-mi spuneţi dvs., altădată.

L. N.: Azi vă mai jucaţi?
Ş.F.: Doamnă, mi se spune „poet ludic”!

L. N.: A existat un episod al iubirii infantile, cea mai nevinovată iubire cu putinţă?
Ş.F.: „Le vert paradis des amours enfantines”, nu e cu totul în afara unor pulsiuni libidinale. Căci „innocent”, cu voia lui Baudelaire, el este unul, totuşi, „plein de plaisirs furtifs”! Dacă ar fi licite, de ce „plăcerile” i-ar fi „furtive”? Ca în „Paradisul Evei, prin pădure”, vorba cutărui psalm al lui Arghezi… Iată, după întoarcerea din refugiul consecutiv bombardamentelor aliate, prin, aşadar, septembrie ’44, mama, caritabilă din fire, se întorsese din Ilovăţ (satul în care tata era medic de dispensar, de-o lună, două, până să plece iar pe front, în Vest, şi-n care eu îl „cunoscusem” pe bacalaureandul Ion Ioanid) cu un tandem de fetişcane amărâte, făcându-le dădace ale mele. Aveam un halat de baie roşuînchis cu mari buline albe (sau alb, din contră, cu buline roşii, aducând cu o spinare suptă de ventuze!). Când baia era gata, mi se punea halatul. O făceau micile dădace (dintre care, una era, pe nume, Voica). Momentul, pentru mine, era unul din cale-afară de lasciv, deoarece, frecat uşor pe trup, ca să mă usc (cum ziceau ele), gustam tot felul de „plaisirs furtifs”, dându-mi presentimentul vag culpabil al unor voluptăţi fără egal.

L. N.: Dar în adolescenţă, ce rol a avut iubirea? Paşnic, răscolitor, cuminte?...
Ş.F.:  „Paşnic” (pacific?), nu prea; „cuminte”, nici atât. „Răscolitor”, însă, à la Werther, mai deloc. Stadiul, în care mă aflam, era „erotico-estetic”. Idile, pettinguri, alias mozoluri (la cinematograf, de pildă, unde, o dată, lângă dulcineea mea de-atunci, o brună cu păr albastru de negru, abundent, cu fir sârmos, ca al unei negrese, şi cu, desigur, ten melanoderm, n-am văzut nici baremi o treime din filmul Marile manevre!); amoruri, în fine, sub egida Venerei zise „vulgivaga”… Abia spre 20 de ani, am cunoscut „l’amour-passion”, de natură să te incendieze, reducândute, în fine, la cenuşă, „pe cel mai înalt, extatic rug” sau, dimpotrivă, să te perpelească la un foc scăzut, fără onoare.

L. N.: Şi cartea adolescenţei, care a fost?
Ş.F.:  N-am avut o carte de căpătâi anume. Pe urmă, a fost Craii…

L. N.: Despre primii ani de pian... Făceaţi interminabile exerciţii din Czerny?
Ş.F.: Până pe la 10-11 ani, din Czerny, ca şi din alţii. Nu şi „interminabile”, din păcate. Exersam tot mai puţin şi mai sporadic; nu aveam „ambiţie”, vorba bunicii mele. Interpretarea (când eram în stare, mai târziu, să înţeleg ce este aia) era mai totul pentru mine: ştiam să „povestesc” (mai ştiu şi astăzi) muzica pe claviatura albă-neagră); numai că fără cea mai bună digitaţie, interpretarea suferă şi ea. Recurgi, atunci, la subterfugii: acorduri expediate, exces impardonabil de pedală, rezultatul fiind, se înţelege, o execuţie îngălată. Când m-am apucat de poezii, am scris odată un rondel, unul naiv şi cabotin, dedicat pianului pe care-l neglijasem. Rondelul începea aşa: „Te regăsesc, amic iubit!” Bunică-mea, dând peste poezia lăsată cu dinadinsul pe clavir, a scris, în praful adunat, cu timpul, pe capacu-i negru, aceste simple patru vorbe: „Inamicul public nr. 1”!

L. N.: Care tip de muzică, care compozitor a dat o altă dimensiune înţelegerii muzicii?
Ş.F.: „Înţelegere” în sensul, după mine, al interpretării practice a ei. Czerny, bunăoară, a compus în vederea unei mai bune înţelegeri de ordin… digital, în primul rând, a muzicii beethoveniene. Heller a compus pentru ca Schumann să fie, la rându-i, just interpretat.

L. N.: Muzica versurilor nu e mai puţin seducătoare. Am luat iar în mână Rebis, cartea alchimiilor, a secretelor, a ecourilor... din Nerval, Dan Botta, Ion Barbu, Mallarmé… Cu ce muzică v-aţi însoţi poezia?
Ş.F.: Cu, mă scuzaţi, niciuna. Muzica „bruiază” poezia.

L. N.: Vă văd trubadur la curţile unei virtuoase regine... În ce timp v-ar fi plăcut să vă naşteţi, să trăiţi?
Ş.F.: Poate că în niciunul… Contrafactuale, exerciţiile acestea, în rest, nu prea mă prind (sunt prea bovarice şi chiar frustrante), în ciuda propriei historiofilii. Cu toate că-mi displace şi epoca, şi locul, iar empatia (în privinţa faptelor trecute) nu-mi lipseşte, prefer să fiu acolo unde şi când mi s-a ursit să fiu. N-o spun nici dintr-un soi de suficienţă, nici din mai ştiu eu ce comoditate (căci dislocarea-n timp, ca şi în spaţiu, e, îndeobşte, incomodă), ci dintr-un fel de, poate, amor fati.

L. N.: Apar în poezia dv. iubite celebre precum Isadora… Şi atâtea altele „pline de cuvinte”. Ce rol au muzele în poezie?
Ş.F.: Făcând abstracţie de străvechiul lor caracter inspiratoriu sacru, vă spun numai atât: n-am scris poezii de dragoste, niciuna, fără o egerie concretă, materială, fără o ţintă feminină clară. Pe câteva donne, vrut-am doar să le seduc; altora le sunt adânc îndatorat. „Eternul feminin” nu-i vorbă goală.

L. N.: Câtă feminitate e... într-un poet?
Ş.F.: Uneori, mai multă e într-un prozator. Tolstoi, Flaubert sau Joyce, de pildă, în monologul frustei Molly Bloom, ştiu despre femeie, vorba lui C.G. Jung, mai mult decât o fi ştiind, pesemne, „mama dracului”, drăcoaica a bătrână. În paranteză fie zis: vedeţi că Jung demonizează,-n fond, femeia, de care bărbaţii, instinctiv, se tem, drept care, instaurează… patriarhatul! Revenind, însă, la numiţii prozatori, n-ar şti atâtea cu privire la femeie, de nu şi-ar întreba, pesemne, propria lor Anima, propria feminitate. Poeţii, ego(t)işti prin definiţie, vorbesc, îndeosebi sau îndeobşte, doar dinspre ei (spre ele). Romancierii amintiţi mai sus, dinspre ele, „din lăuntrul” lor. „Al lor”? Care e genul posesivului „al lor”? E ambigen: „al lor” şi-„al lor”!

L. N.: Până unde ajunge această feminitate în poezie?
Ş.F.: Nu ştiu ce să răspund.

L. N.: Despre muzele mai apropiate, cele ale literaturii noastre, unele cu nume: Zulnia, Elena, Veronica, Sofia ... Cum „v-a sunat” epistolarul Eminescu/Micle, spre pildă?
Ş.F.: Din nefericire, nu mi-a „sunat” nicicum. Cartea, vânzându-se ca pâinea caldă, a dispărut rapid din librării, eu rămânând, din tembelism, cu mâna goală… Aproposito de Bălăuca, însă, pot spune că e autoarea unui vers: „Iozemiti, Iozemiti, vale tainică şi dulce”, psihanalizabil ca la carte. Căci, iată, printr-un clasic acte manqué, acesta, care-i numele, aici, al unui loc amoenus feminin, cuprinde numele rivalei, Mite Kremnitz, al Veronicăi (pentru care cea dintâi, intrusa, e tocmai „ce bas-bleu allemand”!): „Ioze-miti, Ioze-miti”… Că „valea este un frecvent simbol oniric feminin” („… ein häufiges weibliches Traumsymbol”, adică), o ştim din Freud (şi din… bun-simţ). Or, cu toate că se poartă faceţia, eu n-am s-o duc până- ntr-acolo, încât să „iozemitizez” acest magnific vers eminescian: „Înserează şi apune greul soare-n văi de mite”; nici să adaug că oroarea de prăpăstii poartă numele tehnic de kremnophobie!

L. N.: Când şi cum aţi debutat editorial?
Ş. F.: Relativ târziu, la 33 de ani şi zece luni. Am făcut-o în „regie proprie” (pe banii mei, adică), astfel încât am ars etapa concursurilor de debut. Pe data de 8 iulie 1976, în jurul orelor 6 PM, când împlineam vârsta amintită, intrând într-o tutungerie în care se găseau şi ziare, am dat de „Gazeta literară”. O cumpăr, o întredeschid, sau, mai curând, ea se întredeschide la pagina lui Nicolae Manolescu, – pe care pot citi, în diagonală (şi nu fără un nod în gât) aceste rânduri: O carte „fermecătoare sub toate aspectele (inclusiv acela grafic [...]). Se remarcă îndată fineţea cuvântului, răsucit cu vârful degetelor în jurul unui lujer de sens. [...] De un superb rafinament, în horbota de imagini artificiale, macedonskiene, este arătarea de la urmă a păsării Phoenix...” Fiind ziua mea, o astfel de recenzie a cronicarului din pagina la care revista „România literară” se deschidea singură, aş zice, mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase daruri primite vreodată.

L. N.: V-ar fi plăcut să scrieţi o carte precum Norii lui Petru Creţia?
Ş. F.: Mă supuneţi altui exerciţiu de ordin contrafactual sau ipotetic. Nici dacă ar fi fost să fiu el, Petru Creţia, n-aş fi ştiut, până nu voi fi scris-o, că am să scriu o carte, Norii. Altminteri, sigur că mi-ar fi pe plac să fiu eu autorul acestei cărţi cuceritoare; tot astfel cum, dacă ar fi posibil, aş semna, eu, o carte similară, prin accentul pe paradigmatic, Exuvii de Simona Popescu, bunăoară, – norii, în plus, fiind exuviali prin excelenţă. Să amintesc şi Însemnări de căpătâi, opul faimoasei Sei Şonagon… Vedeţi, aşa ne paşte plagiatul (sau pastişa). Din admiraţie pentru cutare autor, falsa memorie dându-şi şi ea, aici, concursul, ne trezim că-l imităm întocmai, îl transcriem, ca alde Pierre Ménard pe Don Quijote! – Acum vreo 40 de ani (mă ia cu frig!), vorbindu- le unor buni prieteni, într-o crâşmă, despre cei patru Karamazovi, la întrebarea unuia din ei, anume cine: Mitea, Aleoşa sau Ivan (minus Smerdiakov, bineînţeles!), mi-ar fi plăcut să fiu, răspuns-am: „Dostoievski!”.

L. N.: Poeţii uitaţi, cu ce folos să ne aducem aminte de ei?
Ş. F.: Literatura e făcută din tot mai mulţi „poeţi uitaţi”. Fi-vom, mai toţi, „poeţi uitaţi”. Până mai ieri, atâţia erau vii, iar astăzi sunt „poeţi uitaţi”. Uitaţi-vă în jurul nostru: legiune de poeţi uitaţi! Ca îngerii, al căror număr e legiune. Contra uitării nu-i remediu, ci doar o resemnare blândă. Poeţii uitaţi sunt un memento pentru poeţii vioi nevoie mare!

L. N.: O întrebare „de lemn”: ce mai înseamnă poezia, astăzi?
Ş. F.: Ce-a însemnat întotdeauna: o „nobilă inutilitate”. De o utilitate ignobilă e ea, atunci când devine strict utilitară sau, cel puţin, se face că-i aşa. După ce comanda politico-socială va fi istorie şi neant, e clar că poezia scrisă sub cenzură, după canon coercitiv, e o ignobilă inutilitate… În rest, ea e, pentru poet, indispensabilă ca pâinea cotidiană, ca aerul, ca apa, ca, uneori, un drog, chit că, la unii dintre noi, ea este doar un hobbycei (!), biet tabiet sau un passe-temps, ca, bunăoară, o pasienţă; pentru „ipocritul” său lecteur, un lucru ultranecesar. Nimic mai necesar ca superfluul, vorba maliţiosului Voltaire.

L. N.: V-aţi lăsat „văzut” într-o emisiune TVR a Ruxandrei Garofeanu, prin ‘93, ‘94, în camera de lucru, în faţa pianului luminat de veioză.
Ş. F.: Doamnă, eu, dacă s-ar putea, l-aş rade pe veioză din dicţionarul nostru: e un vocabul absolut rebarbativ. Ştiu că, în fond, el e inevitabil; numai că poezia – definiţie! – e o modalitate de a evita, subtil, niscaiva termeni... Româna nu prea ştie, din păcate, să adopte unele fonetisme „străineze” (vorba lui Luca Piţu): ü, ö…

L. N.: Şi atunci?
Ş. F.: Ştiu şi eu că asta-i veilleuse-a românească şi că nu avem alternativă. Veieză, totuşi, ar suna mai bine. Ideală (şi fonic, şi etimologic) ar fi, însă, forma propusă de Ion Vinea, prin ’914, fără urmări: vegheză!

L. N.: Să revenim în camera de lucru… Este de neuitat refrenul „Doamnelor golance, domnilor golani”! Ce a rămas, oare, din incontrolabilul elan al celor dintâi ani postdecembrişti? Timişoara?... Revoluţia?...
Ş. F.: Chiar dacă am să vă scandalizez, aş spune că a mai rămas, măcar, refrenul amintit (referitor, acesta, la Piaţa Universităţii): „Prince, n’enquerez de semaine/ Où elles sont, ne de cest an./ Qu’à ce refrain ne vous remaine:/ Mais où sont les neiges d’antan?”. Să nu încheiem, Şerban Foarţă, „pe pământ”. Mai sunt: aerul, focul, apa care îl răsfaţă pe Rac...

L. N.: Pot să adaug un poem care vă aparţine, în final?
Ş. F.: Bineînţeles. Care anume?

L. N.: „O, ştiri angelice,-n albastru,/o lume-nconjurând în limb;/o, lumen conjurând, în Limb,/ oştiri angelice-n albastru…”
Ş. F.: E o strofă din… stofă prerafaelită.

L. N.: Vă mulţumesc… E ziua de 10/10/2010, iar eu mă rog să fie o colecţie norocoasă de „zeci” pentru mine/pentru dv….