Niccolo Machiavelli, Lettere/Scrisori,
colecţia Biblioteca italiană, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2016, 408 pag.
Colecţia bilingvă „Biblioteca
italiană” a Editurii
Humanitas îşi continuă
apariţia aducând an de
an în atenţia publicului
clasici ai literaturii italiene
în ediţii traduse şi îngrijite
de italienişti români şi prefaţate
de specialişti italieni de marcă.
Primul volum a apărut în 2006:
în zece ani, colecţia coordonată
de profesorii Smaranda Bratu
Elian (Universitatea din Bucureşti)
şi Nuccio Ordine (Università
della Calabria) s-a extins şi şi-a
câştigat un loc şi un nume în
peisajul editorial românesc.
În luna ianuarie a acestui an, în
cadrul de-acum tradiţionalei Seri
Italiene de la Librăria Humanitas
Cişmigiu, a fost lansat volumul
care încheie cel de-al zecelea an de
existenţă a colecţiei. La dezbaterea
organizată de Cercul Studenţilor
Italienişti din Universitatea din
Bucureşti au participat Smaranda
Bratu Elian, italienist şi profesor al
Universităţii din Bucureşti, Ion Goian,
cercetător ştiinţific şi şeful
Departamentului de Filosofie politică
la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii
Internaţionale al Academiei Române,
şi politologul Ioan Stanomir, profesor
la Facultatea de Ştiinţe Politice a
Universităţii din Bucureşti.
Volumul în cauză este Niccolò
Machiavelli, Lettere/ Scrisori (Humanitas,
2016), tradus şi îngrijit de Smaranda
Bratu Elian, cu o prefaţă de Rinaldo
Rinaldi, profesor la Universitatea din
Parma, specialist în literatura umanistă
şi renascentistă.
Numele lui Machiavelli, autor
asociat prin excelenţă gândirii politice
a secolului al XVI-lea, nu apare pentru
prima dată în „Biblioteca italiană”.
Dimpotrivă, în 2006, una din primele
cărţi ale colecţiei a fost chiar revoluţionarul
său tratat Il principe/ Principele
(Humanitas, 2006), tradus de Nina
Façon, revăzut şi adnotat de Monica
Fekete, cu o prefaţă semnată de Gian
Mario Anselmi. În anul următor a
fost publicat volumul La novella
italiana del Rinascimento/ Nuvela
italiană din Renaştere (Humanitas,
2007), tradus de Florin Chiriţescu şi
Corina Anton şi prefaţat de Nuccio
Ordine, volum care cuprinde şi renumita
Poveste despre arhidiavolul Belfagor
semnată de Machiavelli. Iar în anul
2012 a apărut Commedia italiana del
Rinascimento/ Comedia italiană
din Renaştere (Humanitas, 2012),
cuprinzând o selecţie de piese din
prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Prefaţat de Giulio Ferroni şi îngrijit
de Oana Boşca-Mălin, volumul include
şi două piese de-ale lui Machiavelli:
celebra Mătrăguna, tradusă de editorul
volumului, şi Clizia, tălmăcită pentru
prima oară în română de coordonatorul
colecţiei, Smaranda Bratu Elian.
Traducerea Scrisorilor lui Machiavelli
era următorul pas firesc pentru a
facilita accesul cititorului român la
o viziune cât mai completă şi mai
rotundă a gândirii acestui autor
fundamental al Renaşterii europene.
Volumul cuprinde toate scrisorile
care s-au mai păstrat de la Machiavelli,
în număr de 87, trimise către rude
şi prieteni, unii dintre aceştia fiind
figuri proeminente ale politicii florentine
(printre care Piero Soderini, gonfalonier
pe viaţă al Republicii Florenţa după
alungarea familiei Medici, Francesco
Guicciardini, politician, istoric şi,
alături de Machiavelli, unul din marii
gânditori politici renascentişti, şi,
desigur, Francesco Vettori, diplomat
şi om politic, unul din prietenii cei
mai apropiaţi ai lui Machiavelli).
Scrisorile acoperă perioada 1497-
1527. Sunt ani tulburi şi frământaţi
(de parcă ar exista altfel de ani
în istorie!) în care, după înlăturarea
regimului Medici, Florenţa se
organizează ca o republică, Machiavelli
devenind secretar al celei de-a doua
cancelarii a acesteia. Între anii 1498-
1512, Secretarul (cum este numit
prin antonomază) redactează documente
oficiale, ia parte la misiuni diplomatice
în peninsula italiană şi în afara ei (în
Franţa şi Germania) şi, mai ales,
observă viaţa cetăţii, reflectează şi
elaborează teoria sa asupra politicii
din care va lua naştere, în 1513,
celebrul său Principe.
Pierzându-şi funcţia după revenirea
la putere a familiei Medici, arestat şi
torturat pentru participarea la o
presupusă conspiraţie împotriva
acesteia (evenimente traumatice pe
care le numeşte expeditiv, cu pudoare
parcă, „lunga poveste a nenorocirii
ăsteia a mele”, p. 123), Machiavelli
se retrage departe de politica florentină
şi se dedică scrisului. Lucrează la
opere politice şi de reflecţie istorică,
printre care fundamentalele Discursuri
asupra primei decade a lui Titus
Livius, dar se dedică şi literaturii,
scriind nuvela despre Belfagor (din
care s-a inspirat I. L. Caragiale pentru
Kir Ianulea) şi piese de teatru. Încearcă
să revină pe scena publică, punându-şi
priceperea şi experienţa în slujba
reinstauratului regim, dar apropierea
de Medici se face anevoios şi abia
către sfârşitul vieţii se poate vorbi
despre o oarecare colaborare. În 1527,
când trupele de mercenari ale lui
Carol Quintul jefuiesc Roma, dând o
uriaşă lovitură atât statului papal,
cât şi lumii politice din peninsulă,
familia Medici este din nou izgonită.
Însă serviciile lui Machiavelli nu mai
sunt solicitate de noua republică,
el fiind considerat de această dată,
în mod ironic şi paradoxal, un apropiat
al nedoriţilor Medici. Este o mare
dezamăgire pentru Machiavelli, care
în acelaşi an se stinge din viaţă.
Scrisorile rămase de la Machiavelli
nu sunt epistole pe care autorul să
le fi destinat posterităţii, cizelându-le
îndelung, nu sunt un produs pur literar,
un dialog livresc şi erudit cu destinatari
reali şi fictivi, în tradiţia umaniştilor
italieni. Deşi din tonul lor răzbate
vocaţia literară a autorului (nici nu ar
fi putut fi altfel), sunt scrisori autentice,
menite a comunica fapte şi impresii
din viaţa unui om inteligent, posesor
al unui pătrunzător simţ al observaţiei,
al unui ochi versat în descoperirea
defectelor de funcţionare a maşinăriei
politice, capabil să pună sub lupă
probleme şi totodată să identifice
soluţii, toate acestea cu detaşarea
uneori mucalită a omului fin, a
cărui minte nu se lasă înrobită de
interese, invidii şi râcă. Sunt scrisori
în care spune lucrurilor pe nume, frust
şi limpede, fără a se pierde în întortocheli
retorice, fără preocupare pentru frazarea
frumoasă, ci strict pentru eficienţa
comunicării. Din paginile scrisorilor
se desprinde, prin ochii lui Machiavelli,
o lume demult apusă, dar a cărei
zbatere nu este cu nimic mai prejos
de cea a lumii de azi: lumea politicii
internaţionale, dominate de calcule
şi alianţe, lipsite de scrupule şi agresive;
lumea prietenilor florentini ai autorului,
cu încâlcita lor viaţă publică şi personală;
şi, în sfârşit, lumea familiei lui Machiavelli
şi a lui Machiavelli însuşi, a păţaniilor
sale înfăţişate uneori cu zâmbitoare
melancolie.
Sunt pagini în care regăsim ecourile
a ceea ce mai târziu va fi Principele
(scrisoarea din 13-21 septembrie
1506: „Şi pentru că... vremurile
nu sunt toate la fel, iar rânduiala
lucrurilor e mereu alta, aceluia i se
împlinesc dorinţele şi acela e fericit
care îşi potriveşte felul de a proceda
cu vremurile, şi invers, e nefericit
cel care, prin acţiunile sale, nu ţine
seamă de vremuri şi de rânduiala
lucrurilor”, p. 93). Pagini alese din
care rezultă cu limpezime şi acuitate
o concepţie rotundă şi coerentă asupra
mersului lumii. Dar aceasta nu
înseamnă că autorul nu frecventează
deseori, cu haz şi inteligenţă, registrul
burlesc al limbii, poanta, caricatura.
Dimpotrivă, este faimoasă scrisoarea
din 8 decembrie 1509 în care descrie
hiperbolic, cu tonuri groase şi apăsate,
hidoşenia unei necunoscute cu
care se culcase pe întuneric („eram
atât de hămesit că a mers”, p. 111).
Prefaţatorul cărţii, Rinaldo Rinaldi,
observă că după anul 1513, an în
care îşi încetează activitatea, „pornirea
lui jucăuşă şi ironică se împleteşte
tot mai strâns cu temele înalte şi
cu o ambiţioasă teorie politică” (p.
11). Astfel, unele din scrisorile către
cei mai intimi prieteni cuprind formulări
de un umor nebun: „Mărite şi mult
respectate domn. Eram la budă când
a sosit mesagerul dumitale, şi tocmai
cugetam cât de ciudată e lumea” (p.
279). De multe ori cugetările cele
mai profunde îmbracă forma a
ceea ce pe italieneşte se numesc
„ghiribizzi” (termen inspirat tradus
prin „năstruşnicii”), adică a unor
reflecţii glumeţe pe marginea unor
teme politice. Asemenea artificii
capricioase, pe care traducerea
Smarandei Bratu Elian le redă cu
vervă şi excelent simţ al limbii, nu
au nimic de-a face cu frivolitatea:
dimpotrivă, privirea lui Machiavelli
rămâne obiectivă şi lucidă, iar autorul
îşi păstrează, sub veşmântul ludicului,
capacitatea de a pune punctul pe i.
Nu în ultimul rând, rămâne de
apreciat uşurinţa cu care Machiavelli
jonglează cu registrele limbii, trecând
cu abilitate, perfect conştient de efectul
pe care îl va obţine, de la un limbaj
popular împănat de expresii colocviale
la un ton înalt şi vibrant, care ne
dezvăluie latura cea mai profundă a
gânditorului. Exemplul cel mai elocvent
este cel al celebrei scrisori din 10
decembrie 1513, adresate lui Francesco
Vettori, ambasador la Roma, care
anterior îi relatase lui Machiavelli cum
decurge o zi din viaţa sa, petrecută
în întrevederi cu politicieni şi oameni
de seamă. Machiavelli, care părăsise
Florenţa după căderea republicii,
istoriseşte şi el măruntele fapte ale
vieţii sale monotone într-un fund
de ţară: vânătoarea de sturzi, sâcâielile
administrării moşiei, ceasurile petrecute
la han pentru a afla ce se mai petrece
prin împrejurimi şi altele de acest fel:
„După ce am mâncat, mă întorc
la han: acolo mă văd cu hangiul şi de
obicei cu un măcelar, un morar şi doi
cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc
jucând toată ziua şeptic şi table, unde
se iscă nenumărate gâlcevi şi, la
supărare, nesfârşite înjurături; şi de
cele mai multe ori bătălia se dă pe o
para, dar asta nu înseamnă că răcnetele
nu ni se aud până la San Casciano.
Astfel, înconjurat cum stau de păduchii
ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască
creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa
asta de soartă, şi sunt mulţumit că
mă calcă astfel în picioare ca să văd
până unde merge cu neruşinarea.
Însă când se lasă seara, mă întorc
acasă şi intru în odaia mea de lucru;
iar când ajung la uşă, mă lepăd de
hainele obişnuite de peste zi, pline
de noroi şi tină, şi-mi pun veşminte
regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel
cum se cuvine, îmi fac intrarea sub
bolţile antice în alaiul marilor oameni
din vechime, unde, primit fiind de ei
cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate,
singurele cu adevărat ale mele, şi
pentru care, doar, am fost născut;
acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei
şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea
faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt,
îmi răspund; şi timp de patru ceasuri
nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de
orice supărare, nu mă sperie sărăcia,
nu mă înspăimântă moartea: mă mut
cu totul în lumea lor.”
Nu cred că am exagera dacă am
numi aceasta o scrisoare de dragoste:
dragoste pentru cultura clasică, pentru
gândire, pentru cunoaştere – lucruri
care numai ele dau sens vieţii unui
cărturar umanist. O asemenea dragoste
ţine piept suferinţelor, neplăcerilor
zilnice, plictiselii, nevoilor, până şi
morţii: lucru pe care uneori nu strică
să ni-l reamintim, aşa cum ne reamintesc
Scrisorile lui Machiavelli.
