Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Enunţare şi asumare de Rodica Zafiu


La recitirea unor cărţi publicate în deceniile 5-8 ale secolului abia trecut, continuă să mi se pară fundamental nivelul limbajului şi al perspectivei pe care acesta o încorporează - şi în primul rînd chiar măsura în care textul îşi asumă sau nu presupoziţiile oficiale. S-ar putea ca acest criteriu să fie o limită de lectură personală sau de generaţie: obsesia contextului politic şi a delimitării de el ar aparţine doar celor care l-au trăit direct, în vreme ce privirile mai proaspete ale tinerilor cititori de azi ar putea remotiva perfect coerenţa sau incoerenţa tonului narativ ori a psihologiilor personajelor, fără a invoca neapărat efectele cenzurii şi ale autocenzurii. Şi totuşi, am bănuiala (produsă de lecturi de texte din epoci mai îndepărtate, în care semnele vremii, chiar neexperimentate direct, se recunoşteau cu uşurinţă) că interpretarea prin ipoteza cea mai rea nu piere, şi că ea va altera întotdeauna dispoziţia de a jongla cu subtilităţile psihologice sau simbolice ale unui text. Tipul de scriitură destinat unei lecturi fragmentare şi punctuale, recunoaşterii aluziilor politice, a fost, cum se ştie, o formulă de succes, chiar dacă se baza de obicei pe un discurs conformist în presupoziţii, adoptînd o perspectivă narativă deliberat incoerentă. Mult mai subversivă mi s-a părut întotdeauna formula opusă - de ignorare sau negare a respectivelor presupoziţii - chiar dacă se manifesta în genere în subiecte minore, ale banalului cotidian. La nivelul minimal al stilului, exemple ale celor două strategii ar putea fi găsite în două cărţi înrudite, ale aceluiaşi scriitor: Cel mai iubit dintre pămînteni şi Intrusul lui Marin Preda. Prima este evident mult mai bogată în idei şi reprezentări, a avut succes la public şi, în ciuda controverselor critice, şi-a cîştigat ecou şi respectabilitate literară. Cealaltă pare un tipic text minor, care a fost în genere ignorat sau minimalizat. Or, dincolo de inventarul faptelor şi al aluziilor fragmentare, de interesantele dezbateri de morală şi istorie, de relatările de abuzuri şi de abuzul de referinţe culturale, Cel mai iubit... ilustrează o ambiguă asimilare a schemelor cenzurii - scuzare, restrîngere, contextualizare - , fără a pune definitiv în discuţie discursul oficial al epocii. Intrusul, mult mai simplu din punct de vedere narativ şi marcat de context în planul superficial al limbajului (personajele se adresează cu "tovarăşe", se evocă un mediu muncitoresc), cuprinde o respingere totală, etică, mizantropică, sarcastică, a "lumii noi". Ambele romane utilizează strategic convenţia naraţiunii la persoana I, manipulează filtrul narativ al personajului-narator şi al altor personaje, care sînt puse să enunţe diverse idei. În Cel mai iubit..., apare frecvent mecanismul prudent al concesiei: negocierea obiecţiei, admiterea unor trăsături pozitive pentru a putea introduce o negaţie - "Stalin nu e încă bătrîn, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al nostru, dar..."; "Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi despre el"; "Nici vorbă, Marx a fost un mare om"; "strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că"... Enunţarea e scuzată prin explicaţii şi garanţii de inocenţă: după un discurs mai îndrăzneţ al personajului, apare precizarea care să-l disculpe: "Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea..." (tiparele formulării ar merita comparate cu strategiile textuale ale supunerii la cenzură relevate de N. Mecu în analiza versiunilor Bietului Ioanide, v. România literară, nr. 1 a.c.). S-ar putea dovedi astfel acceptarea de către literatură a unui principiu nemărturisit al limbajului politic al vremii: importantă e enunţarea, nu asumarea. Cuvintele sînt periculoase sau avantajoase prin prezenţa lor, sinceritatea sau verosimilitatea actului rostirii fiind neesenţială. Personajelor li se atribuie anticipări profetice "corecte" ale istoriei - ca în monologul relatat al lui Gheorghiu-Dej, care se referă şi la canalul Dunăre-Marea Neagră: "Dar cîndva tot va trebui făcut... cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar de zece ori mai ieftin...". Grav e că discursul oficial nu este introdus numai în replicile exterioare ale personajului narator, ci apare chiar în monologul său interior - fără ca vreun semnal textual să indice în acel punct o stare de alterare a conştiinţei. Clişeele discursului naţionalist apar chiar aşa, în gînduri intime, cu o stîngace justificare finală: "Aici era leagănul românismului, aici înflorise statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se transmisese?". În Intrusul, în schimb, e mult mai clar marcată opoziţia unui eu narativ faţă de o alteritate desemnată prin ei ("să-mi pierd situaţia pentru ceva care la urma urmei ştiau ei mai bine de ce îl înfiinţase, adică pentru acest U.T.M.?") sau, în final, prin voi: "nu puteţi avea iertarea mea"; "singura voastră şansă e că nu sînteţi eterni şi că alţii mai buni, poate, vă vor lua locul. Nu speraţi că vă vor menaja!".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara