Prima receptare a lui Enrique
Vila-Matas (Barcelona, 1948)
în Spania cu reticenţa provocată
de insolitul propunerii sale
artistice în contextul unei literaturi
postfranchiste încă tributare formelor
realismului din secolul XIX, dar şi cu
entuziasmul unei minorităţi avizate
faţă de spiritul său renovator, îl instituia
drept „scriitorul spaniol cel mai latinoamerican”,
în vreme ce aceleaşi scrieri
ale sale erau remarcate în Franţa şi
America Latină. Astăzi, scriitorul
catalan este situat pe o poziţie
preeminentă şi specială în panorama
literaturii din întreg spaţiul cultural
hispanofon şi nu numai, consolidată
de un corpus semnificativ de opere,
romane, povestiri, eseuri, jurnale,
articole etc. traduse şi premiate în
diverse spaţii culturale. După contactul
nemijlocit cu noua literatură, europeană
şi americană, în perioada sejurului
său parizian (1974-1976), reflectat
în romanul Paris no se acaba nunca,
scriitorul catalan s-a dăruit exclusiv
carierei de scriitor, fără concesii
populiste, asumîndu-şi riscul de a
avea un public minoritar sau de a fi
considerat un scriitor de cult– „acest
minunat blestem al marilor scriitori”,
după cum comentează un prestigios
critic literar. Spirit inovator şi inventiv,
înclinat spre cosmopolitism şi calofilie,
Enrique Vila-Matas a respins de la
bun început poetica realistă, preferînd
o „literatură transgenerică metisă”.
Mixajul de metaliteratură, metaficţiune,
autobiografie, ficţiune, eseu, literatură
poliţistă... şi o eficientă strategie
narativă – multiperspectivism, dialogie,
autoreflexivitate –, i-au permis
împlinirea proiectului său artistic,
tematică literară şi autoreprezentare
în calitate de scriitor, în romanele
sale denumite de critici autoficţiuni.
Reflecţia asupra relaţiei dintre
literatură şi viaţă, ficţiune şi realitate,
recursul la tehnici de ficţionalizare
precum jocul de oglinzi, cervantin şi
borgesian, ca şi scriitura inovatoare,
a cărei originalitate este evidenţiată
elogios de critici –şi, nu mai puţin,
de autor „Nimeni nu scrie ca mine”
–, îl conectează pe Vila-Matas nu
numai la cele mai noi direcţii ale literaturii
actuale, de factură avangardistă
sau metaliterară, ci şi la tradiţia
spaniolă, a barocului şi mai ales a lui
Cervantes, supremă „umbră tutelară”
a întregii sale creaţii.
Printr-un procedeu care aminteşte
de hermeneutica lui Ortega y Gasset,
denumită metaforic de filosoful spaniol
metoda Ierihonului sau a seriilor dialectice,
eficientă pentru apropierea
de adevăr, Vila-Matas reia, în fiecare
nouă carte, asediul cetăţii Literaturii,
dintr-o perspectivă distinctă, cu alte
modalităţi şi forme discursive, la
fel de captivante. Creează un univers
literar complex, dinamic, dialogic,
„endogam, în care totul se autogenerează”
(Juan Antonio Masoliver
Ródenas), străbătut de vocile scriitorilor
de azi şi de ieri, invocate de multiplii
naratori, în alternanţă cu ecourile
vieţii reale din contemporaneitatea
noastră. Un univers poetic, în sensul
etimologic al cuvîntului, menţinut
de permanenta pendulare între realitate
şi ficţiune, mai exact de tensiunea
permanentă a depăşirii limitei dintre
acestea, într-un sens sau altul, spre
imponderabilitatea materiei sau
materialitatea ideii, ficţiunea vieţii
şi viaţa ficţiunii... aşa cum poate fi
apeciat în romanele-autoficţiuni care
compun aşa-numita „tetralogie a
literaturii”, punct culminant al
creativităţii scriitorului.
Cunoscînd fie şi numai primele
două, Bartleby y compañía (2001),
París no se acaba nunca (2003)1, –
celelalte, mult mai dense şi complexe,
El mal de Montano (2002) şi Doctor
Pasavento (2005), nefiind încă, să
sperăm, traduse la noi – cititorul
va (re)descoperi, din perspectiva şi
cu avantajele experienţei de lectură,
„aerul” scrierilor vila-matiene în
universul romanesc şi scriitura din
romanul Sub semnul lui Dylan, apărut
recent la Editura Allfa, în versiunea
semnată de Adina-Ioana T. Vladu2.
Va regăsi reflecţia despre literatură
şi, într-o nouă contextualizare şi
semantizare, unele teme, motive,
idei, tipuri de personaje, de discurs,
procedee etc. De pildă, aşa-numitul
sindrom Bartleby, tema eşecului, a
renunţării la scris sau asemănarea
fizică cu un scriitor/artist admirat –
Hemingway în Parisul nu are sfîrşit
–, de data aceasta, avînd numele
inclus chiar în titlul cărţii, Aire de
Dylan, ca aluzie nu numai la impostura
personajului (asemănarea fizică, aerul
à la Dylan), ci şi, într-un sens mai
larg, la întreaga carte, concepută empatic,
în spiritul valorilor pe care
autorul mărturiseşte a le fi descoperit
în personalitatea şi viaţa lui Bob
Dylan, modernitate, inovaţie, libertate,
capacitate de regenerare. Cititorul
va mai regăsi aici, pe fondul dinamicii
realitate/ficţiune, viaţă/literatură,
unele componente invariabile ale
naraţiunii şi scriiturii vilamatiene
–conferinţa ca tip de discurs, pluralitatea
vocilor, personajul versatil
şi multiplu, cu măştile şi identitatea
lui fluctuantă–, forme predilecte de
intertextualitate citate, inclusiv unele
false, în stil borgesian, comentarii,
reflecţii.
Acţiunea romanului se desfăşoară
în obişnuitul cronotop al Barcelonei
natale de astăzi, amplificat de călătoriile
personajelor în alte spaţii (în Elveţia,
la congresul pe tema eşecului organizat
la Universitatea din St. Gallen, în
America, într-un sat din sudul Franţei),
şi de reactualizările unui timp trecut.
Dintre cele şase personaje principale,
trei sunt scriitori care cumulează
trăsături ale autorului real. În special,
personajul nuclear, Juan Lancastre,
„prototipul scriitorului contemporan
scindat”, avangardist, care, de dincolo
de moarte, îi apare fiului, precum
tatăl lui Hamlet, ca stafie paternă
şi i se infiltrează în conştiinţă. Fiul
său Vilnius, şi el scriitor, îşi urăşte
progenitorul, este obsedat de „umbra
tatălui” şi de tema ratării – lucrează
la Arhiva generală a eşecului în
literatură – şi simţindu-se compensat
de asemănarea sa fizică, „aerul à la
Bob Dylan”, s-a străduit, după cum
declară în public, „să se detaşeze [...]
şi să se răzbune [...] refuzînd să se
mai înscrie în acelaşi stil avangardist
şi încercînd pur şi simplu să fie el
însuşi, străduindu-se mereu să fie
autentic”, „să spună adevărul” şi
să aibă „cu adevărat accesul la realitatea
ultimă”. În fine, naratorul, fără nume,
de factura personajelor denumite de
Vila-Matas „măştile mele”, aspiră să
fie un Bartleby, dar acceptă să
scrie „autobiografia inventată a lui
Lancastre”, în locul celei autentice,
pierdute, convins fiind că „ficţiunea
e mult mai folositoare pentru a spune
sau a insinua adevărul decît alte
mijloace” . Alături de aceştia, încîntătoarea
tînără Débora Zimmerman, fosta
amantă a tatălui, devenită iubita
fiului, care, împreună cu Vilnius,
inventează „societatea infrauşoară”
intitulată Sub semnul lui Dylan,
„propunîndu-şi să nu facă nimic”,
adoptând scepticismul celor înţelepţi
care „observaseră că lumea se învîrte
incontrolabil şi fără sens, pierdută şi
fără viitor, mai proastă ca niciodată,
în mîinile unei elite politice şi economice
roase pe dinăuntru de imoralitate
şi zgîrcenie... ” Cel de al doilea personaj
feminin, Laura Verás, în calitate de
mamă a lui Vilnius şi soţie a răposatului
Lancaster (necredincioasă, de altfel,
fiind amanta lui Max, expert în
cinematografia americană), este o
importantă sursă de informaţii despre
viaţa fostului soţ.
Antrenate într-un exerciţiu de
memorie puternic marcat de
subiectivitate, complexe şi tendinţe
denigratoare, cele cinci personaje
comentează de pe poziţii diferite
personalitatea lui Juan Lancastre,
evocă şi reproduc idei, afirmaţii,
formulări, făcînd astfel loc vocii
scriitorului dispărut. Astfel, precum
în piesele de teatru ale lui Lorca,
personajul absent se situează în
centrul atenţiei; în jurul personalităţii
sale se construieşte o tramă din firele
divers colorate ale formelor discursive
şi registrelor, de la ironie, antifrază,
umor, parodie, pînă la viziunea
fantastico-onirică şi tonalităţile grave
ale lucidităţii, în reflecţii şi formulări
memorabile.
Printre şi prin personajele sale,
Enrique Vila-Matas sfîşie vălul ficţiunii,
pentru a face loc vocii şi vieţii sale
reale. Cu un gest narcisist, în căutarea
efectelor catarctice, dar cu detaşare
şi (auto)ironie, se contemplă parţial,
printr-un subtil joc de oglinzi, în
fiecare din cele trei variante ale figurii
scriitorului şi, în acelaşi timp, retrăieşte,
ficţionalizată, experienţa proprie a
dificultăţilor întîmpinate în receptarea
operei sale. În (auto)caracterizările
diverselor personaje se pot recunoaşte
cu uşurinţă amănunte din viaţa sa
reală, perioada de spitalizare, problema
alcoolului şi mai cu seamă ideile şi
preferinţele, inclusiv „maniile”
sancţionate de unii critici, precum
„monotematismul”, „variaţiunile pe
aceeaşi temă” sau „prestidigitaţia
metaficţiunii”.
Modul de a scrie al lui Vila-Matas
poate fi recunoscut în referirile ostile
ale lui Vilnius. Iată cîteva: „obsesia
lui de a fi mereu la zi, de a se simţi
avangardist, ca în tinereţe”, „crezuse
întotdeauna că are mai multe personalităţ
i şi nu una singură. Şi asta pentru
că voia să se simtă un om divizat, un
om al timpurilor noastre”, „dezvoltînd
şîn romaneţ mai multe lumi posibile
sau paralele, desfăşurînd o naraţiune
multiplă, plină de poveşti care se
reflectau şi se divizau neîncetat,
transformînd totul într-un caleidoscop
de variaţii, devieri şi mutaţii”; „iubea
impostura şi jocurile avangardiste
de orice fel, omul care a reuşit să
adune în scrierea sa cele mai grave
ticuri ale penibilului postmodernism
al secolului trecut... ”
În mărturiile Laurei Verás subiectivitatea
aprecierii răutăcioase
(„delirul lui după citate”) alternează
cu obiectivitatea reproducerii exacte
a vorbelor fostului soţ („lupta... pentru
a-şi forma un stil propriu”, „mai spunea
că dacă scrii şi publici atîtea cărţi şi
îţi formezi o voce cu multe variante,
dar inconfundabilă, precum Kubrick
în cinematografie, ţi se restrînge
libertatea, pentru că termini prin a
te teme de fiecare dată cînd încerci
lucruri noi, o teamă din ce în ce
mai mare de eşec. Mă tem tot mai
mult, repeta mereu, fiind convins
că trăieşte în ţara care-i pedepseşte
cel mai aspru pe cei care încearcă
să producă o operă situată în afara
tradiţiei şi a folclorului naţional.”).
Aventura personajelor coincide
cu aventura scriiturii. Astfel, textul
care se citeşte trimite la o proiectată
„autobiografie fictivă” şi la texte literare ale altor autori, iar la nivel
tematic, de pildă, relaţia fiu-tată este
abordată din perspectiva unei duble
intertextualităţi. În mod explicit, chiar
ostentativ, autorul situează întreaga
poveste sub egida intertextului
hamletian, modificînd însă relaţia cu
tatăl în spiritul intertextului kafkian
(Scrisoare către tata) – Kafka fiind
o prezenţă statornică şi un reper
important în întreaga operă a lui Vila-
Matas. Din piesa Hamlet a lui
Shakespeare sunt preluate motivul
recurent al umbrei tatălui care îi apare
fiului sau proiecul înscenării pentru
dezvăluirea adevărului, prin demascare
publică (capitolul intitulat Cursa de
şoareci). De asemenea, cei doi tineri,
Débora/Ofelia şi Vilnius/Hamlet găsesc
în monologul hamletian justificarea
deciziei lor de a renunţa la orice
acţiune pentru a se transforma în cei
doi Oblomovi: „Oare îi obliga cineva
să suporte «dispreţul, biciul acestor
vremi şi-obida asupririi, trufia
dregătorilor, dreptatea zăbavnică,
bătaia din picior pe care vrednicia
răbdătoare o tot îndură de la
nedestoinici?»”
Dincolo de efectele parodice,
intertextul hamletian conferă textului
pe care îl citim un aer de teatralitate
şi dezvăluie caracterul fictiv al „poveş
tii” sau mai bine spus al „reprezentaţ
iei”, deşi încă din prima pagină
naratorul îşi asuma ca experienţă
proprie cele ce aveau să fie relatate,
iar pe parcursul cărţii strecoară date
cunoscute din biografia autorului
real. Estompînd limita între realitate
şi ficţiune, adevăr şi invenţie,Vila-
Matas îşi invită cititorii să pătrundă
în universul cărţii sale într-un mod
dezinhibat, liber de prejudecăţi şi de
constrîngerile raţionale, adică à la
Dylan. Iar povestea rămîne închisă
între cele două fraze simetrice ale
personajului narator care intră şi iese
din „teatrul vieţii” în prima şi în ultima
filă a cărţii.
Finalul aduce ceea ce Vila-Matas
denumea o vuelta de tuerca, întorsătura
neaşteptată, aterizarea pe pămînt
după zborul fanteziei prin zonele
eterice ale ficţiunii. Aerul ultrauşor,
al teatrului, glumei, fantazării se
risipeşte, lăsînd locul nostalgiei.
Spectacolul s-a terminat, luminile
s-au stins, personajele înşiruite pe
drumul de întoarcere par a fi actorii
obosiţi, în drum spre casă. Cititorul
rămîne cu senzaţia că totul a fost un
vis. Gîndind poate că şi Enrique Vila-
Matas face parte din grupul restrîns
al acelor scriitori pe care el însuşi îi
admiră, considerînd că „au har şi sunt
mult mai fascinanţi decît restul
muritorilor”.
_________
1 Bartleby &Co (2000), Parisul nu are
sfîrşit (2003), Asasina cultivată (2008),
ambele la Editura Rao, în traducerea
hispanistei Ileana Scipione.
2 În original Aire de Dylan, Seix Barral,
2012.
