Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Enigma jurnalelor de Ioana Pârvulescu


Oare toţi oamenii păţesc la fel?
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit)


Cărţile cele mai neliniştitoare din biblioteca lumii sînt jurnalele. Ele strică relativa ordine a lumii literare, sînt imprevizibile şi nesupuse. Toate celelalte specii se lasă domesticite în rafturi, preţuite, au reguli care pot fi învăţate. Jurnalul pune în dificultate teoria, ca orice "mutant". Capul lui romanesc nu seamănă deloc cu trupul. Cititorul care încearcă să-i prindă esenţa e asemenea lui Enea cînd, coborît în infern, vrea să-şi îmbrăţişeze tatăl: ia în braţe o umbră.
Prins între doi termeni de referinţă alunecoşi, viaţă şi roman, jurnalul pare imposibil de definit. Teoria jurnalului duce la impas, este aporie sau devine simplu exerciţiu sofistic. Se poate alege, de dragul jocului, orice variantă: viaţa "este un roman", jurnalul este consemnarea vieţii, rezultă că jurnalul este un roman (al vieţii). Sau: romanul este viaţă, jurnalul este un roman, rezultă că jurnalul este viaţă. Dar ce este romanul? Şi la ce duce întrebarea ce este viaţa ? Şi cine este "eu" care leagă viaţa cuiva cînd de un roman, cînd de un jurnal? Cît de netă este deosebirea dintre jurnal şi memorii, dat fiind că nu poţi scrie niciodată strict simultan cu evenimentul trăit, ci întotdeauna după un anumit timp? Dacă romanele sînt minciuni adevărate, cum le-a numit Mario Vargas Llosa, nu cumva sînt jurnalele adevăruri mincinoase ?

Începînd aici o rubrică despre jurnalele literaturii române m-am simţit mai degrabă atrasă decît ameninţată de primejdia înecului în nisipurile mişcătoare ale unor asemenea întrebări. Sînt bucuroasă atunci cînd cartea scapă de sub controlul teoriei, cînd nu e încadrabilă, cînd te obligă să te recunoşti învins şi să redevii cititorul naiv, care degustă numai aventura călătoriei într-o lume posibilă. Voi citi aşadar jurnalele scriitorilor (scriitorii sînt, în genere, cei ale căror jurnale se publică), în primul rînd pentru bucuria descoperirii unei "vieţi paralele", a unui eu care este altul şi, mai ales, a unui altul care este eu. Căci, în timp ce enigma jurnalelor vine din rimbaldianul "je est un autre", eu este altul, vraja lor se naşte din uimirea că "un autre est je", un altul poate fi eu însumi. Sau, cum sună titlul unui poem de Ilarie Voronca, "Je" sont tous les autres. Cititorul jurnalului face o călătorie în ţara oglinzilor înşelătoare, în care orice imagine ar putea fi un eu deformat, alungit sau lăţit, mai frumos sau mai urît decît eul celui care scrie şi decît eul celui care citeşte. Te recunoşti în carnaţia altui eu, te sperii de ceea ce vezi, te simţi străin de imaginea din oglindă, îmbătrîneşti şi întinereşti de la un jurnal la altul, te întrevezi din nou, aşa cum ştiai dintotdeauna că eşti sau aşa cum nici nu-ţi închipuiai că poţi fi.
Abia în al doilea rînd se va naşte, poate de la sine, din această cufundare în jurnale, şi teoria, o schiţă de naratologie a genului. De fapt se poate ieşi din impasul logic spre care te împinge jurnalul cu condiţia alegerii unui reper mai simplu. Dacă acceptăm naraţiunea ca punct de reper pentru o teorie a jurnalului - şi este ceea ce îmi propun să fac - se ajunge pe un tărîm mai ferm, unde stabilirea unui set de asemănări şi de diferenţe nu este atît de dificilă. Jurnalul, cu toate variantele lui şi cu toată pendularea între preocuparea pentru exterior (călătorie în afara mea) şi preocuparea pentru interior (călătorie spre centrul egoului) a evoluat mai puţin decît naraţiunea. Impus de romantici, jurnalul a cunoscut de la început naraţiunea subiectivă, la persoana I, şi a rămas la ea, în timp ce romanul a schimbat mereu persoana, plictisit cînd de capriciile lui el/ ea, cînd de tirania lui eu. Diaristul rămîne un fel de cronicar, care are caietul şi condeiul la îndemînă şi notează pe apucate ce se întîmplă, ce i se întîmplă, resemnat să spună mereu eu sau bucuros să se ocupe de acea alteritate pe care o numeşte eu.
Din punctul de vedere al receptării, într-o compararaţie a jurnalului cu naraţiunea, romanescă să spunem, banală, cea cu început şi sfîrşit, cea cu conflict şi punct culminant, cea cu narator şi personaje, evidente sînt mai ales deosebirile. Naraţiunea are un început plin de rost literar (cum o demonstrează multele teorii ale "începuturilor"), debutul ei poate fi un cîrlig pentru cititor sau o piedică, în timp ce jurnalul începe fortuit şi nesemnificativ. Deznodămîntul naraţiunii este, de asemenea, esenţial: o seamă de cititori duc cartea pînă la sfîrşit numai pentru a vedea "cum se termină" sau o citesc numai atunci cînd "se termină cu bine". Fericit sau tragic, închis sau deschis, aşteptat sau neaşteptat, finalul unui roman este una din condiţiile reuşitei sau eşecului său în relaţia cu cititorul. în schimb, finalul naraţiunii care se încheagă din jurnal nu este pregătit de nimic şi nu înseamnă nimic: este un pseudo-final, o păcăleală. încheierea jurnalului nu înseamnă încheierea naraţiunii vieţii din jurnal. Finalul naraţiunii vieţii este ştiut de toată lumea şi se numeşte moarte, dar nici un jurnal nu-l poate consemna. Personajul principal din jurnal este condamnat la viaţă fără de moarte spre deosebire de eul muritor care scrie. Dacă mai toate ficţiunile romaneşti au în centru o poveste de dragoste, decupajul de viaţă dintr-un jurnal poate ignora cu totul aşa ceva. Dacă scena erotică este una din probele scriitoriceşti obligatorii într-un roman şi mizează pe arta dezvăluirii, tot mai crudă o dată cu evoluţia genului, în jurnal ea este de-obicei trecută sub tăcere, învăluită, sau consemnată într-o frază. Dacă povestea este un fir evident într-un roman, în jurnal îţi trebuie o anume abilitate ca să o sesizezi printre franjurii dezordonaţi ai zilelor.

Cea mai importantă deosebire dintre romanul propriu-zis şi romanul vieţii nu este cantitatea de ficţiune, atît de greu de măsurat în amîndouă scrierile şi enorm variabilă, ci deosebirea în privinţa relaţiilor de putere. Naratorul din roman este mult mai puternic decît cel din jurnal, ceea ce atrage şi responsabilităţi mai multe din partea lui. El are în grijă toate personajele din povestea lui, (între ele şi cel care îşi spune eu), le ştie evidenţa şi e obligat să fie conştient tot timpul de prezenţa lor. Nu poate să-şi abandoneze vreuna din creaturi. Că, la un moment dat, personajele îi scapă de sub control şi fac ce vor ele sau chiar îl tiranizează pe cel care le-a creat e o frumoasă metaforă, e mai degrabă o utopie decît o realitate. Dominarea personajelor nu este singura problemă a romancierului. Grijile lui cresc din cauza cititorului. De dragul acestuia el trebuie să facă o sumă de aranjamente: creează aşteptări şi produce surprize, dozează efectele, grăbeşte acţiunea sau o derulează în ralanti, şopteşte sau ţipă. Indiferent dacă vrea să-l stăpînească sau dacă îi place să se lase stăpînit de el (să-i facă plăcere sau să-l chinuie), cititorul există undeva, cumva, în liniile de forţă create de un roman.
Nimic din toate acestea la naratorul din jurnal, care, în comparaţie cu semenul său din romane, e un soi de nimeni: n-are putere, dar n-are nici griji. îşi poate lua toate libertăţile şi poate face toate "gafele" care l-ar descalifica pe romancier: poate uita şi chiar uită de jumătate din personajele despre care povesteşte, poate deschide căi pe care nimeni să nu calce vreodată, poate înşela cele mai îndreptăţite aşteptări, şi mai ales, cu cît jurnalul este mai genuin, mai autentic, cu atît e eul lui mai nepoliticos cu cititorul, un fel de Garabombo invizibilul al jurnalului. Personajele peste care dă acesta nu îi sînt prezentate (cine or fi? cum or arăta? ce s-a mai întîmplat cu ele? - întrebări de care nimeni nu se sinchiseşte), schimbările de atitudine faţă de cineva nu sînt neapărat explicate (s-a întîmplat între timp ceva, dar nu o ştie decît naratorul), zile întregi trec plicticos, fără să se întîmple nimic deosebit, apoi deodată se întîmplă totuşi ceva, dar, tocmai cînd tensiunea e maximă, diaristul uită, luni întregi, ani întregi, să mai scrie. Cînd reia povestea, rareori are grija romancierului de a-şi aminti în ce punct s-a întrerupt şi de a face puntea peste spaţiul alb.

Cititorul de roman îşi permite deliciul presimţirii, el ştie că se vor întîmpla lucruri importante, că monotonia e de fapt suspans, că trebuie să caute chei ca să înţeleagă. Nu se pierde între multele personaje, le cunoaşte valoarea, îi recunoaşte pe îndrăgostiţi, le savurează necazurile pentru că nu se îndoieşte de frumuseţea poveştii lor, pe care ar vrea şi el să o trăiască. Cititorul de jurnal nu are, îndeobşte, asemenea bucurii. Diaristul nu i le poate asigura, pentru că el însuşi ignoră totul. Viaţa nu i s-a transformat în destin, e confuză şi spusă "de o străină gură". Cel care scrie eu pare să fie ultimul care-şi înţelege viaţa şi dragostea: presimţirile îl înşală, aşteptările nu-i sînt confirmate, şi, culmea culmilor, nu are grijă literară nici măcar faţă de acela care va deveni centrul sentimentelor lui. Abia cînd jurnalul devine roman, ca în cazul lui Kierkegaard (Jurnalul seducătorului) sau Ibrăileanu (Adela), persoana iubită devine centrul jurnalului. Sau în cazul unor firi esenţialmente romantice şi perpetuu îndrăgostite (Alice Voinescu). în mod obişnuit eul din jurnal e atît de uriaş încît ocupă toată pagina şi-l înghesuie doar în cîte un cotlon de frază pe tu.
Romancierii au transformat viaţa în poveste de dragoste, creînd iluzia primejdioasă că în viaţa de zi cu zi se pronunţă mai des cuvîntul dragoste, decît, să spunem, mîncare sau bani, că viaţa e de atîtea şi atîtea ori cu happy end, că pînă la urmă dragostea adevărată învinge, că eşecul îţi dă trăiri sublime. Jurnalul face ţăndări ecranul intens colorat. Dacă romanul păcătuieşte de obicei prin ceea ce adaugă, (prea mult roz sau prea mult negru), jurnalul te înşală prin ceea ce are în minus, prin ceea ce nu vede şi anume că, oricît de întîmplător i s-ar scurge zilele, eu are un destin.
Există însă şi o tulburătoare asemănare narativă între literatură şi romanul vieţii şi aceasta voi încerca să fie una din ţintele rubricii "Je est un autre", rubrică în care pagina de jurnal şi cea de ficţiune propriu-zisă vor fi puse în paralel. în ambele există ceea ce se numeşte "punct culminant", moment în care, în roman, tensiunea ajunge la maximum, iar în jurnal viaţa ajunge la limită. Nu trăim egal, viaţa ne lasă uneori în surdină, alteori ne dă la maximum. Se întîmplă să trăim cu maximum de intensitate frumuseţea, oroarea, spaima, să fim la limita fericirii sau a nenorocirii. N-am citit încă un jurnal care să nu aibă un asemenea punct sau măcar o secvenţă-cheie, un vîrf. Un miez care ar putea justifica una dintre cele mai ciudate nevoi ale omului: aceea de a-şi aduna zi de zi viaţa în cuvinte şi de a pune cuvintele la păstrare, într-un caiet pe care autorul nu e sigur că vrea să-l mai citească vreodată şi altcineva.
Lectura obişnuită a jurnalelor urmăreşte în genere orice altceva decît povestea şi tîlcul ei. Voi încerca să caut povestea reală, să găsesc unor pagini un duplicat literar, fără să ştiu, deocamdată, dacă nu cumva îmi asum un risc foarte mare: să mă intereseze, în viaţă, numai literatura şi să găsesc numai în literatură, viaţa.