În mod cert, drumurile europene ale lui Enescu, ale creaţiei sale, nu puteau evita Italia. Atât înainte cât şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar traseele dăinuie în semn de pioasă amintire în memoria celor vârstnici şi îşi fac loc în conştiinţa celor tineri.
Cu totul recent, în a doua jumătate a lunii martie, Accademia di Romania de la Roma - important centru al culturii noastre implantat în inima latinităţii - a găzduit conferinţa de presă destinată promoţiei evenimentelor Festivalului enescian.
Ediţia din toamna acestui an a Festivalului şi Concursului Internaţional "George Enescu" se doreşte a fi una specială. Poate nu atât prin conţinut - deşi anume îmbunătăţiri au fost operate -, cât în ce priveşte vizibilitatea naţională şi internaţională. Asemenea evenimente privind promovarea imaginii Festivalului sunt organizate în vremea din urmă de agenţia "Artexim", organism al Ministerului Culturii, în colaborare cu Institutul Cultural Român; au loc în importante centre europene de cultură, la Paris, la Londra, Viena, Berlin, Bruxelles, de asemenea peste ocean, la New York.
Sunt invitaţi şi participă ziarişti, oameni din presa scrisă şi vorbită, oameni de cultură. Au fost de faţă reprezentanţi ai unor importante reţele naţionale de radio şi de televiziune, urcă pe scenă, cu acest prilej, tineri artişti performeri, laureaţi ai ediţiilor anterioare ale competiţiei.
La Roma, la Accademia di Romania, am avut bucuria şi onoarea de a susţine o asemenea conferinţă de presă în compania acestei fermecătoare personalităţi a vieţii muzicale a Italiei care este compozitorul, pianistul şi muzicologul Roman Vlad, el însuşi originar din România, cu ani în urmă preşedinte de onoare al uneia dintre ediţiile recente ale Festivalului enescian.
Manifestă un adevărat cult pentru Enescu. Cu patru ani în urmă, în ianuarie 2005, în Sardinia, la "Teatro Lirico di Cagliari", cu prilejul premierei italiene a operei enesciene Oedipe, în faţa unui select public de jurnalişti, de critici de artă, de abonaţi, maestrul Roman Vlad a susţinut un veritabil spectacol, un adevărat "one man show" dedicat acestei capodopere lirice a secolului trecut; a cântat la pian, a vocalizat, a evocat momentele-cheie ale lucrării; a fost seducător în pasiunea sa atât de manifest etalată faţă de personalitatea lui George Enescu. Recent, la sfârşit de februarie, tot aici, la Accademia di Romania, a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani! De această dată cu doar câteva zile în urmă, în acelaşi lăcaş de cultură, nonagenarul maestru a evocat cu vădită emoţie câteva dintre legăturile muzicale italiene ale lui George Enescu, în mod cu totul special relaţia de prietenie cu marele compozitor Alfredo Casella, mai tânăr cu doi ani decât Enescu. în semn de prietenie, de reciprocă consideraţie profesională, primele simfonii şi le-au dedicat unul altuia!
Întâlnirea prilejuită de promoţia evenimentelor ediţiei din acest an a Festivalului enescian s-a încheiat cu un recital susţinut de doi tineri muzicieni, de violonista Anna }ifu, artist de origine româno-italiană, şi pianistul Giulio Biddau, amândoi originari din Sud, din Cagliari. Un program pretenţios, muzică de George Enescu - prima parte a celebrei Sonate în fa minor, apoi pagini datorate lui Maurice Ravel, Cesar Franck, lui Robert Schumann, au electrizat literalmente asistenţa; au fost răsplătiţi cu aplauze prelungite, cu insistente solicitări de revenire pe podiumul de concert. Să nu uităm, Anna }ifu a fost laureată cu distincţie supremă a ultimei ediţii, cea din anul 2007, a Concursului enescian. Cu doi ani mai înainte, în ianuarie 2005, Anna şi-a făcut debutul în compania Filarmonicii bucureştene prezentând în compania maestrului Sergiu Comissiona, Concertul pentru vioară şi orchestră de Jan Sibelius; a fost ultima apariţie în concert, la Bucureşti, a acestui minunat maestru al baghetei, plecat mult prea devreme dintre noi pe drumul fără de întoarceri. Pasionată şi, în acelaşi timp, pasionantă în felul în care comunică, în felul în care se implică în actul muzical artistic, Anna dezvoltă o sonoritate violonistică cultivată, susţinută de un temperament artistic pregnant. Programarea acestui fermecător tânăr artist în programele viitoarei ediţii a Festivalului, constituie o firească obligaţie a organizatorilor.
Nu pot să nu evoc în acest context, cu anume nostalgie, activitatea curentă, în mare parte consistentă şi diversă pe care o susţin aici, la Roma, Accademia di Romania şi Institutul Cultural Român. Cu o zi înaintea conferinţei de presă a avut loc vernisajul Expoziţiei artistului plastic Cornelia Mirescu - pot fi văzute pânze ce etalează o explozie de sentiment şi de culoare; cu o zi după a avut loc un concert prilejuit de lansarea unei ediţii discografice a Invenţiunilor pentru clavecin de Johann Sebastian Bach, prima de acest fel realizată de un muzician originar din România, anume de clavecinista Cipriana Smărăndescu, tânăr artist stabilit în vremea din urmă la Roma, fondator şi membru al Ansamblului de muzică barocă "Aliusmodum" condus de Andrea Riderelli. Sunt programate cu consecvenţă creaţii muzicale româneşti ce aparţin unor epoci dintre cele mai diferite, din Barocul transilvănean şi până în zilele noastre, pagini semnate de Ion Căianu, dar şi de Constantin Silvestri, George Enescu, Dinu Lipatti, lucrări plasate în marele circuit al valorilor europene, alături de creaţii majore ale repertoriului universal, creaţii aparţinând lui Claudio Monteverdi, lui Arnold Schoenberg sau Richard Strauss. Astăzi, în continuare - şi nu de azi, nu de ieri - Accademia di Romania îi găzduieşte pe studenţii bursieri; i-am întâlnit aici pe muzicologul Alexandra Şolea - parcurge cursuri de perfecţionare la Accademia de Muzică Santa Cecilia, pe economistul Horia Popovici - îşi continuă studiile la Academia de Studii Economice; aşa cum, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în perioada interbelică, spre exemplu, înaintaşi ai familiei mele, profesorul şi arheologul Grigore Avakian, filologii Sanduht Popescu şi Marcela Bogdan, şi-au continuat studiile la Roma pentru a reveni ulterior, la începutul anilor '40, la Bucureşti. Şi astăzi, în interior, pe frontispiciul scării de onoare, este meţionat faptul că edificiul a fost construit din bani publici, de către Banca Naţională a României, după planurile marelui arhitect Petre Antonescu; este, probabil, cel mai impunător edificiu al domniei sale, construcţie ce se încadrează în mod cu totul excepţional arhitecturii romane a epocii, de asemenea locului de pe Vale Giulia, în imediata apropiere a Muzeului Etrusc, în afara zidurilor vechi ale cetăţii.
Ce se poate vedea, ce se poate asculta în această perioadă la Roma? Destule. Deşi Capitala Italiei nu oferă prea multe evenimente spectaculoase, percutante, evenimente pe care, însă, le poţi întâlni cu sporită frecvenţă, la Paris, la Londra, la Berlin şi chiar la Viena, spre exemplu.
Două sunt actualmente marile instituţii de cultură muzicală ale Cetăţii Eterne. Mă refer la Accademia Nazionale di Santa Cecilia; la început de martie celebra orchestră a fost condusă de nu mai puţin celebrul Valery Gergiev; peste numai două săptămâni acelaşi colectiv orchestral a evoluat sub bagheta octogenarului Georges Prętre. Tot aici a concertat Camerata Salzburg condusă de Leonidas Kavakos, iar minunatul pianist András Schiff a susţinut un recital integral dedicat creaţiei mozartiene. Publicul bucureştean este familiarizat cu aceşti muzicieni aflaţi actualmente pe primul nivel al circulaţiei internaţionale a valorilor.
Cealaltă importantă instituţie muzicală romană este Opera.
Este un teatru cu repertoriu de stagiune. în luna martie cele două premiere au fost Regele gol, un libret prelucrat după câteva povestiri cu anume tâlc, de Hans Christian Andersen, o comandă a operei române din păcate superficial tratată atât de compozitorul Luca Lombardi, cât şi de regizorul Dmitry Bertman; sâmburele de înţelepciune al povestirilor originale nu a penetrat la nivelul producţiei scenice.
Marele eveniment al vieţii muzicale actuale de la Roma se dovedeşte a fi noua montare a operei Ifigenia în Aulida aparţinând compozitorului clasic vienez Christoph Willibald Gluck, unul dintre marii reformatori ai teatrului muzical în mijlocul de secol XVIII. Trebuie recunoscut, în realizarea acestei producţii s-au întâlnit două puternice personalităţi ale teatrului muzical actual, dirijorul Riccardo Muti şi regizorul, scenograful, creatorul de costume Yannis Kokkos. Rezultatul a fost realmente fabulos sub raportul creaţiei scenice; dar şi muzicale. Războiul troian, evenimentele tragice pe fundalul cărora se desfăşoară marea dramă a Ifigeniei, sunt observate pornindu-se de la textul teatrului francez clasic de secol XVII, sunt filtrate în atmosfera Rococo-ului, a stilului galant al secolului următor, şi prelucrate într-o viziune actuală, clarificatoare, cea care reduce drama la esenţele ei. Costumul însuşi devine obiect al decorului, acesta din urmă fiind redus la elementele unei arhitecturi scenice grandioase care găzduieşte acţiunea, scenele de mare sugestie ale acesteia fiind inspirate din decoraţia vaselor; siluetele negre ale personajelor par desprinse de pe fundalul roşu al ceramicei antice. Muti ştie să potenţeze aspectul dramatic accentuând simfonismul evoluţiei orchestrale fără a copleşi elementele de vocalitate. La peste o jumătate de secol după montarea precedentă, actuala realizare scenică se distinge prin bun gust, coerenţă, construcţie amplă, se distinge printr-o stăpânire magistrală a orchestrei şi a vocilor, a echipei de solişti. Pe bună dreptate a fost evitată includerea vedetelor scenei lirice actuale. în adevăr, viaţa muzicală a Romei găzduieşte evenimente ce se ridică la nivelul circulaţiei celei mari a valorilor.
