Editura Humanitas a republicat, foarte recent, păstrându-i întru totul faţa din tinereţe, un volum pe care doar neglijenţa l-ar putea trimite în anticariat: Aer cu diamante, de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu şi prefaţa lui Nicolae Manolescu.

În totul, cartea este aceeaşi din 1982, cu o discretă umbră a noii edituri în josul omului din litere de plumb care-i cuprinde pe toţi, dimpreună cu titlul. Două coperţi cu alură de manifest (prima, colaj cu nume forţând trăinicia, ultima, şedinţă foto cu locomotivă) pentru o sumă de poezii pur şi simplu bine scrise. Şi binişor diferite.

Poemele de amor ale lui Cărtărescu sunt o enormă avalanşă de imagini pe un repaus sentimental. Nici o dragoste, dar multă îndrăgostire, în aceste pulsaţii stranii ale unui univers familiar. Oraşul înnebuneşte, de la cartierelehangar la bucătăriile strâmte, de parcă un curent electric îşi alimentează, brusc, circuitele cunoscute. Şi totul începe să se mişte, precipitat, halucinant, într-un basm cu tramvaie, televizoare şi nostalgii. Îmi amintesc, fără să vreau, de un loc comun al comentariilor la Eminescu: natura nu este un simplu decor, ea participă... În cele vreo câteva poezii în aceeaşi formulă, de crescendo oniric, care nu trebuie să explice unde dispare, energie evanescentă, Cărtărescu dă măsura participării à la postmoderne. Viaţa nu doar că se reconstituie din spaţiile, mai largi sau mai înghesuite, în care se pierde în fiecare zi, dar ajunge să le schimbe rostul, să le facă să se abată unele spre altele, ca printr-un ciudat efect de masă. „Să fim tandri, bîigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii/ de şoldurile voluptoase ale autobazei din filaret/ să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu/ să fim tandri, mai zise o muscă.” (Să ne iubim, chera mu...) Vraja, de bună seamă, nu ţine mult. Ameninţarea difuză a unei zile lucide, să-i spunem mâine, îngheaţă tot dezmăţul nevinovat într-o „moarte de două sute de mii de carate.”

Mai hăituită de această luciditate e poezia lui Traian T. Coşovei, o scrisoare în rafale, cu destinatar necunoscut. Un tu care suportă tristeţi ce-i sunt neimputabile, amărăciuni nu din dragoste, ci din timp. „Cam asta-i povestea şi-aş putea să mă văicăresc./ Sau să număr de-acum anii ce s-au dus – împieliţate secunde./ Dar anul acesta ninge pentru ultima oară şi fiecare fulg/ e-o gaură imensă din care pleacă mari bucăţi de timp/ spre oricând, spre oriunde. ” (Fantasme). Un scandal, într-un fel, dus cu imagini, mai mult despre sine decât, ca la Cărtărescu, despre oraşul cu care împarte o viaţă cum o fi: „Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de linişte./ Un superstar – / un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Şi de Blue- Jeans./ Un misionar al spaţiilor verzi, democratice./ Un obiectiv survolabil.../ Un individ/ adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri./ Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură./ Şi motociclismul/ autostopul/ şi budismul Zen. Adică nimic...” (Sunt şi eu un june). O jucăuşă dezicere de sine, ca de-un străin.

Un soi de turbare motivată estetic (sic!) îi cuprinde pe eroii lui Florin Iaru din chiar Aer cu diamante. În urma unei frumuseţi ireale realitatea se autodevoră, dându-i un înţeles mult mai puternic vechiului şi tandru-dezamăgitului tinzându-mi dreapta în deşert. E o poezie îndopată cu concret („ăsta e doldora de viaţă ”) pe care, însă, nu poţi s-o acuzi nici o clipă de realism facil. Realitatea ei e relativă, se schimbă sub vers ca ţesutul viu sub microscop. În Moarte luminată ca ziua viaţa şi fotografia îşi fac concurenţă, într-o cinică şi exemplară poveste despre câştiguri şi pierderi. De sine, în primul rând.

În fine, Ion Stratan, singurul care lipseşte de la această strigare peste ani, scrie o poezie de frică, de chircire dintr-o lume care se strânge, simetric cu a lui Cărtărescu, care se dilată. Amândouă duc tot acolo: la eu, fie risipit în zările oraşului, fie regăsit în cioburi din versurile şi momentele altora cu care, nepotrivite, trebuie să scrii. Aşa încât totul te conţine şi nimic nu-ţi aparţine. Nici măcar imaginea, atât de frumos reconstituită, pentru fiecare, în prefaţă, de un martor al primei lor ieşiri la apă. Peste ea se adună, năbădăioasă, viaţa, nemulţumite, versurile. Cale de aproape 30 de ani.