Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Emergency exit de Cosmin Ciotloş

Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire (ediţia a treia), Bucureşti, Editura Casa de Pariuri Literare, 2015, 100 pag.

Oricâte prefaceri ar fi suferit scrisul lui Ioan Es. Pop din 1994 până azi, prima lui carte, Ieudul fără ieşire, rămâne fără discuţie un fel de matrice, care urmăreşte constant şi, într-un fel, „monitorizează” simbolic apariţiile ulterioare.

Despre aceasta au scris toţi criticii de top ai deceniilor din urmă. Până şi Dan C. Mihăilescu, mai degrabă parcimonios atunci când vine vorba să comenteze altceva decât proză, memorialistică şi eseu (păcat: cronicile lui de poezie dinainte de 1989 vădeau excelente intuiţii, inaccesibile altor recenzenţi, mai tehnici şi mai reci), a ieşit din carapace la un moment dat, în 2007, prefaţând o consistentă antologie de autor, intitulată (ca din întâmplare) no exit. Dincolo de argumentul sociologic, debuturile poeţilor fiind parcă mai uşor de reţinut (comparaţi, vă rog, Plumb cu Comedii în fond sau Cuvinte potrivite cu Hore), a contat, cred eu, în cazul lui Ioan Es. Pop, şi argumentul unei anumite comodităţi: repede asimilat ca un vârf al promoţiei sale şi, în genere, corect şi sintetic definit prin câteva linii de forţă, poetul a fost identificat, definitiv, aş spune, cu poezia lui de început.

E un fapt şi ar fi inutil să-l chestionăm acum, după douăzeci şi cinci de ani. Literatura lui Pop se naşte, într-adevăr dintr-o depresie asumată cu blândeţe, dintr-o vinovăţie de nimeni incriminată, dintr-o continuă investigare a răului existenţial, dintr-o disperată încercare de evadare din provincie (sau şi mai exact spus, din periferia spirituală). În sfârşit, dintr-un ceremonial deloc străin de tensiunea religioasă (înţelegând prin aceasta inclusiv un suflu de erezie). Ce s-a remarcat e bun remarcat. Şi totuşi, ceva mi se pare că lipseşte din şirul de însuşiri repertoriate până acum. Ceva care se activeză în versuri de felul acestora:

„viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au/ plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul/ femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus/ de-a lungul gîtului în sus. au/ şuşotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul/ şi să-şi doarmă somnul în mănuşi.// să le fie mănuşile odăi pe veci/ mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a/ ofilit şi ea, a zis m-ai ţinut cufundată/ atîta vreme-n obraz ca să slujesc/ la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc/ să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.// nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă/ fericită. că e lezată-n mătase/ de şoarecele care-ţi roade-n oase.// dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte/ doliu după degete. or să te jeluiască./ preot o să fie unghia, lăutari genunchii/ umerele naşi, mîinile nuntaşi// iar făclie fosforul din unghii” (p. 32).

Adică o dimensiune pe care, ca să nu sune prea distonant faţă de restul listei, n-am s-o numesc ludică, ci ingenioasă, spectaculară, manieristă. Am încercat s-o explic în urmă cu câţiva ani, într-un cuvânt-înainte al celei de-a doua ediţii a Ieudului fără ieşire (aceasta despre care scriu acum fiind a treia), dar, probabil, că n-am găsit tonul cel mai convingător. Între timp, cu Uneltele sale de dormit (2011), Ioan Es. Pop mi-a confirmat parţial observaţiile, afişându-şi, în câteva remake-uri după Alecsandri disponibilităţile intertextuale (deci lucide, contrazicând astfel alura romantic-inspirată care-i fusese atribuită). De altfel, şi în Ieudul fără ieşire, trimiterile livreşti puteau fi detectate. Din abundenţă. Cea mai frapantă şi, spuneam eu, mai aptă de a configura o „poetică” îl viza pe Edgar Allan Poe (în pasărea hans), convocând, odată cu referinţa la Corbul acestuia, şi un întreg instrumentar (cunoscut din nu mai puţin faimoasa Philosophy of composition). Dar nu era, aceasta, singura. În acelaşi text, Ioan Es. Pop găseşte cu cale să instileze un ecou din Bolintineanu („şi încă ranele mă dor”, scrie el la p. 18). Altundeva (p. 41), îl regăsim pe Mateiu Caragiale, fără de care butada lui Poincaré despre „porţile Orientului” ar fi rămas o simplă vorbă pe gustul istoricilor dreptului. Survolând volumul, inventarul se amplifică. Nu numai cu prezenţe intertextuale evidente („tu eşti mircea ?”, apare într-un loc), dar şi, rămânând în teritoriu eminescian, cu sugestii din mai puţin frecventatele, dar atât de delicatele sonete ale acestuia: „să le fie mănuşile odăi pe veci/ mîinilor mele triste şi subţiri şi reci” (p. 32) poate convoca ultimul vers din Afară-i toamnă, după cum o secvenţă ca „doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/ dinspre cîmpiile catalaunice” (p. 9) nu e departe de acel „Şi vântuaduce míros din grădină” din Stau în cerdacul tău (în versiunea lui Petru Creţia, însă). Pe repede-nainte, sar mai putea transcrie aluzii din Bacovia („eu nu mă mai duc azi acasă. dar ştiu:/ unul din voi are să mă trezească”, p. 41), Arghezi („ne-a găsit gata/ nepregătiţi. aşteptîndu-l pe mircea/ careînsănuamaivenit”, p. 42), Gellu Naum („să ştiţi că aici nu se vorbeşte aşa. am să vă/ spun părihinţilor voştri, pentru că vine cu adevărat/ vreme umedă peste sat”, p. 80) sau, mai aproape de momentul scrierii Ieudului..., Virgil Mazilescu (cel puţin prin titlul din 1979): „asta fac acum: mă întorc pe olteţului 15./ este vinerea şi este seară” (p. 13).

De bună seamă, aceste infuzii livreşti au fost sesizate de cronicari. Că nu s-a stăruit asupra lor, mi se pare explicabil. Experimentul generaţiei optzeci îşi atinsese deja apogeul (prin Levantul lui Mircea Cărtărescu), aşa încât sensibilitatea cititorilor faţă de regimul şi posibilităţile aluzive ale poeziei fusese aşa zicând saturată. Cu totul altfel, mă gândesc, ar fi stat lucrurile dacă Ioan Es. Pop ar fi debutat cu un deceniu mai devreme, pe când Ion Stratan sau Florin Iaru se jucau cu inserturi din Caragiale, Coşbuc sau Eminescu (utilizaţi în doze homeopatice). La mijlocul anilor nouăzeci, însă, asemenea procedee, devenite curente, nu mai impresionau. Aş mai adăuga şi faptul că, venit pe un nou val (auto-intitulaţii „nouăzecişti”), Ioan Es. Pop a servit (ca şi Cristian Popescu, ca şi alţii) drept argument al cezurii care se produsese, aşa încât urmele unor afinităţi cu formula generaţiei optzeci trebuiau, din raţiuni evidente, acoperite. Nu e nimic incriminator în observaţia mea, doar o constatare neutră.

Admit că, prin comparaţie cu fondul grav, aceste amănunte de ordin tehnic sunt cumva accesorii. Şi sunt de acord că între Ieudul fără ieşire şi cele mai multe dintre cărţile lunediştilor, deosebirile se pot vedea cu ochiul liber. Dar nu pot să nu mă întreb, într-un approach stilistic, cu cine se înrudeşte, totuşi, în literatura noastră, poezia neagră (cum s-a spus de-atâtea ori şi, repet, s-a spus cu îndreptăţire) a lui Ioan Es. Pop ? Dacă nu coborâm cu exemplele sub pragul modernităţii (unde putem găsi un Dosoftei, un Mihail Halicifiul sau, să zicem, un Hasdeu redus la câteva accente din Viersul), numele cele mai pregnante mi se par a fi Ileana Mălăncioiu şi Cezar Ivănescu. Nimeni, după Război, n-a radiografiat mai acut ca aceştia moartea, decepţia, suferinţa şi disperarea. Cum nimeni, după 1989, n-a cercetat aceste zone cu generozitatea sacrificială a lui Ioan Es. Pop. Şi totuşi, dacă e să fim exacţi, între Ileana Mălăncioiu şi Cezar Ivănescu (pe de-o parte) şi autorul Ieudului fără ieşire (pe de altă parte) se cască, la nivelul limbajului, o prăpastie uriaşă.

E motivul pentru care mă feresc să supralicitez, în poezia lui Pop, importanţa palierului aşa zicând tematic. Nu-l contest. El există şi contribuie substanţial la trasarea unui contur de originalitate. Însă ceea ce umple acest contur, încă de la Ieudul fără ieşire (apoi trecând prin Pantelimon 113 bis şi prin celelalte) e înclinaţia spre un tip de dicţiune paradoxologică, fantezismul chiasmelor de tot felul şi, în general, spontaneitatea alcătuirilor logice. Încă din primul poem şi încă de la, probabil, cea mai cunoscută imagine desprinsă din poezia lui Pop, volumul derulează alert asemenea mostre: „aici nu stau decît doar cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită” (p. 9).

Ce e formidabil în aceste versuri nu e, propriu vorbind, tonul de reportaj in articulo mortis, ci galeria de alunecări verbale care coboară totul în organic şi amorţeşte orice formă de durere: „bun. infernul s-a dezlănţuit: orbul a acceptat iar să vadă./ şi toate în el l-au părăsit. plămînul l-a refuzat/ şoptindu-i glotei că respiraţia i-e străină./ venele s-au îngroşat, întîlnirea cu ea nu s-a mai./ tusea i-a stat cu plămînul la cină./ mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întîmplat cu el ce s-a-ntîmplat” (p. 35). Dacă închidem ochii la codul tragic (apăsător tragic) al poemului, vom avea o curată poezie a obiectelor, pe potriva marilor ludici. Iar dacă recitim acest fragment, arareori citat de critici, vom ajunge să reconsiderăm dimensiunea pretins monografică şi oricât de vag referenţială a Ieudului fără ieşire:

„dacă eu sînt cerul tău cel căzut, pămîntesc,/ nu răsări pe el decît în somn/ şi aşa mai departe, vociferez pentru că ştiu/ că nu sînt decît un limbaj şi-mi este permisă orice incursiune/ şi nu pot ieşi orice-aş face” (p. 58).

Măcar acum, la douăzeci şi unu de ani de la prima apariţie a cărţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara