Cu mai bine de treizeci de ani în
urmă, profesorul H. Schmid de
la Universitatea din Zürich, la
însărcinarea Ligii Romanşe, a reuşit
să construiască un koiné care să
unifice multiplele graiuri locale romanşe.
Această limbă literară, alcătuită pe baza
materialului lingvistic din cele cinci
idiomuri locale principale (puter, vallader,
sursilvan, sutsilvan şi surmiran) după
reguli stricte, venea în sprijinul conducerii
statale elveţiene şi a locuitorilor elveţieni
cu alte limbi materne care considerau
o mare risipă financiară subvenţionarea
manualelor şcolare romanşe în cinci
variante lingvistice. Ideea creării unei
limbi literare unice nu era de fapt o
noutate. Mai mulţi oameni de cultură
au încercat de-a lungul timpului să
propună o formulă lingvistică unificatoare
pentru graiurile locale romanşe, dar
eforturile lor nu au avut susţinerea
necesară, mai cu seamă din partea
populaţiei, pentru a se impune. Comunicările
oficiale statale sau cantonale se făceau
în mod alternativ în cele două idiomuri
locale principale: ladin (vallader) şi
sursilvan. De data aceasta, limba literară
în formula creată de H. Schmid, numită
Rumantsch Grischun (abreviat RG),
a avut susţinerea autorităţilor, intermediată
de Liga Romanşă, forul cultural superior
al etniei, şi de o parte a intelectualităţii
romanşe. Aceştia din urmă, cei mai
mulţi tineri, s-au entuziasmat, au învăţat
varianta propusă de profesorul din Zürich
şi au început să scrie în noua limbă
literară. Ceea ce m-a uimit la vremea
respectivă a fost opoziţia unor intelectuali
de prestigiu: lingvişti retoromanişti şi
profesori universitari (Alexi Decurtins,
Jachen Curdin Arquint, Ricarda Liver,
Theodor Ebneter, Isidor Winzap, Augustin
Maissen), scriitori (Leo Tuor, Theo
Candinas), alte personalităţi (Romedi
Arquint, P. Flurin Maissen) etc. Mulţi
scriitori apreciaţi au păstrat o atitudine
neutră, dar au continuat să scrie în
varianta literară a idiomului lor local
(Gion Deplazes, Toni Halter, Oscar Peer
etc.). Iniţial, s-a declarat că varianta
unificatoare va fi folosită în scopuri
de afişaj, de reclame sau pentru informaţii
din partea conducerii cantonale sau
federale (care în realitate se realizează
mai ales în germană, romanşii fiind
în totalitate bilingvi). Însă extinderea
aplicării RG în alte domenii s-a făcut
fără consultarea democratică a vorbitorilor
romanşi, ceea ce este înafara legislaţiei
elveţiene care prevede supremaţia
decizională a comunei în materie de
limbă. O analiză detaliată a situaţiei
făcută printre alţii de lingvistul Alexi
Decurtins într-un referat ţinut în 2011
a demonstrat, de pildă, că după 25 de
ani acceptarea RG de către populaţia
romanşă era mai mult decât modestă.
În mod teoretic, existenţa unui koiné
romanş ar putea constitui, fără îndoială,
un progres cultural, dar acceptarea
lui de către vorbitorul de rând, a ridicat
numeroase probleme.
Cea mai dificilă pentru etnia romanşă
a fost introducerea acestei variante în
şcoală. Conducerea cantonală din
Graubünden (fr. Grisons, romanş.Grischun)
a început, în mod precaut, în 2006
introducerea RG în unele şcoli din teritorii
marginale ale cantonului (în Val Müstair
şi Surmeir), iar apoi fenomenul s-a
extins până în 2009 şi la alte teritorii
romanşe, ca partea de jos a Surselvei.
După 2009 nicio comună majoritar
romanşă n-a mai adoptat RG în şcoală,
dimpotrivă, în intervalul dintre 2011-
2013 toate comunele care acceptaseră
alfabetizarea în RG au votat pentru
reintroducerea idiomului local în şcoală,
cu două excepţii: o comună sursilvană
de la graniţa de vest, puternic germanizată,
şi mica regiune surmirană care-şi
continuă totuşi publicarea jurnalului
local (Pagina din Surmeir) în graiul
propriu şi nu în RG. Era un semn clar
de respingere a deciziei cantonale. În
plus, cu sau poate fără această decizie
oarecum impusă de sus, în perioada
discutată populaţia cu limba maternă
romanşă a scăzut într-un mod alarmant.
Eu însămi am discutat de multe ori
cu vorbitori de romanşă, neimplicaţi în
domenii culturale, care mi-au declarat
că această limbă artificială „stricată”
le-a distrus graiul lor matern şi că preferă
pentru copiii lor dialectul alemanic. Este
vorba de o lipsă de înţelegere din partea
multor părinţi, care sunt mai interesaţi
de ce se petrece la Zürich decât în idiomul
romanş vecin, afirma un coleg de breaslă.
Căci pentru orice vorbitor de romanşă
cu bunăvoinţă RG nu este de neînţeles.
În faţa acestei situaţii fără precedent,
părinţii s-au organizat, iar fundaţiile
din cele două idiomuri principale (sursilvan
şi ladin), numite Pro Idiomuri, au încercat
să-şi impună punctul lor de vedere,
diferit de cel oficial, susţinut în continuare
de Fundaţia Romanşă (pro RG).
Pentru lămurirea detaliată a acestei
probleme complicate m-am adresat
uneia dintre persoanele cele mai informate,
care militează în diferite organizaţii
locale pentru neacceptarea RG ca mijloc
de alfabetizare în şcolile din teritoriile
romanşe şi pentru crearea unor manuale
sau a altor mijloace de instrucţiune în
idiomurile locale. Este vorba de profesorul
secundar sursilvan cu specialitatea
romanşă şi franceză, Francestg Friberg,
originar din Danis, regiunea Surselva,
unde predă de la terminarea studiilor.
Este cunoscut prin activitatea desfăşurată
în cadrul Fundaţiei Retoromane P. Flurin
Maissen în calitate de director al cursurilor
de vară de romanşă sursilvană începând
din 1991 şi de preşedinte al fundaţiei
din 1995. În plan didactic, conduce
Conferinţa Generală a Uniunii Romanşe
a Profesorilor din Surselva care cuprinde
învăţători şi profesori de toate gradele.
Din 2011, odată cu crearea fundaţiei
Pro Idiomuri al cărui vicepreşedinte
pentru sursilvană este, a fost implicat
în proiectul numit Acces, care are în
vedere elaborarea modelelor de manuale
moderne computerizate în toate idiomurile.
Înainte de finisarea conceptului Acces,
îmi spune interlocutorul meu, s-a făcut
un sondaj şi majoritatea persoanelor
interogate au optat pentru aplicarea
mijloacelor de instrucţiune în idiomurile
locale. RG nu este respins definitiv din
şcoală şi interlocutorul meu nu este
împotriva lui. Se propune însă instruirea
elevilor în şcoala primară numai în
idiomul local, puternic ameninţat de
germanizare, iar introducerea RG să
aibă loc în clasele superioare, fără
implicaţii de competenţă, ci doar în mod
pasiv. Francestg Friberg insistă asupra
necesităţii de a întări în primul rând
competenţa lingvistică a elevilor în
idiomul local, iar cine ştie temeinic
idiomul său se poate ocupa de RG, în
orice caz îl poate înţelege. Impunerea
de sus a unei limbi construite a creat
numeroase dispute. Dar, spune profesorul
Francestg Friberg, o limbă literară se
creează în timp şi oricum nu există
legitimitatea să impui ceva ce populaţia
nu acceptă.
Numai votul democratic al populaţiei
din satele majoritar romanşe poate fi
decisiv în materie de limbă. Şi acesta,
exprimat mai târziu, a fost în mod clar,
împotriva introducerii RG în şcoală.
Asta s-a recunoscut din punct de vedere
juridic şi asta a determinat revenirea
învăţământului la forma iniţială, în
patru din cele cinci idiomuri locale. În
decizia de a adopta RG ca limbă de
predare, cantonul nu a respectat deci
constituţia cantonală care legiferează
drepturile democratice ale comunei.
Conducerea cantonală a acceptat cu
uşurinţă propunerea unui grup de
intelectuali pentrucă era convenabilă
economic şi pentru că din punct de
vedere teoretic vădea un anumit progres.
Dar cele două idiomuri principale
romanşe, ladin şi sursilvan, sunt puternic
standardizate. Au limbi literare create
în decursul istoriei, au dicţionare,
gramatici şi o literatură de luat în seamă.
La începutul secolului trecut, cunoscutul
lingvist retoroman Andrea Schorta făcea
o distincţie netă într-o culegere de texte
dialectale între Schriftsprache (limba
literară) din Engadina sau din Surselva
şi forma dialectală. Este inadmisibil
ca acest tezaur cultural şi ştiinţific să
nu mai conteze în instruirea copiilor.
Generaţia tânără îşi pierde treptat
competenţa lingvistică în idiomul local
(care nu este limba pâinii, ci a sufletului,
spun romanşii), din pricina iureşului
germanizării şi a limbajului computerial.
RG nu este în nici un caz folosit în viaţa
de zi cu zi şi atunci ce rămâne din
romanşă? În situaţia dată, cultivarea
idiomului local rămâne o necesitate. În
ceea ce priveşte unificarea grupărilor
dialectale destul de izolate ale romanşei,
ea nu se poate realiza printr-un mijloc
impus, ci numai prin apropierea vorbitorilor,
prin acţiuni făcute în comun, căci
deosebirile dintre graiuri nu sunt
insurmontabile şi înţegerea se produce
oricum, cu puţină bunăvoinţă. Asta am
probat de curând mergând cu o grupă
de vorbitori de sursilvană în Val Müstair.
Şi totuşi RG îşi face, destul de timid
încă după 33 de ani, apariţia în mijloacele
de informare, în publicaţiile oficiale şi
în scrisul unor persoane private,
care-şi doresc o limbă unificată.
După părerea unor susţinători fervenţi
ai acestui koiné, RG şi graiurile locale
ar putea avea loc împreună şi în şcoală,
aşa cum graiurile alemanice contină să
trăiască pe lângă limba germană literară.
Numai că poziţia germanei în ansamblul
ei este cu totul alta decât cea a romanşei,
ameninţată să se scufunde ea însăşi în
marea de germanism. Comparaţia
RG cu germana literară nu este necesară,
afirmă Alexi Decurtins, cele două variante
literare sunt cu totul în alte situaţii.
Copiii romanşi sunt în pericol să-şi
piardă graiul matern. Ei sunt obligaţi
să-şi însuşească germana literară, alături
de idiomul alemanic local, limba pâinii,
cum o numesc romanşii. Apoi nu toate
cadrele didactice cunosc RG şi nimeni
nu vorbeşte această limbă. Se înţelege
că părinţii nu cunosc această limbă şi
nu vor ca cei mici să fie supraîncărcaţi
în şcoala primară cu două variante locale
şi cu două limbi literare. De aceea, în
unele comune de la graniţa lingvistică,
părinţii au optat pentru germană sau
italiană ca limbi de alfabetizare, renunţând
total la romanşă.
În cele din urmă, există argumente
pro şi contra RG, dar ceea ce decide
este voinţa majorităţii vorbitorilor, care
în Elveţia se exprimă prin intermediul
democraţiei comunale. O situaţie similară
romanşei din Graubünden s-a petrecut
şi cu ladina dolomitică. Acum mai bine
de douăzeci de ani s-a creat pe baza
graiurilor locale o limbă literară comună,
ladina dolomitană, care a fost respinsă
de vorbitorii ladinei din Val Gardena.
Situaţia graiurilor dolomitane a rămas
din acest punct de vedere neschimbată.
Comunicările oficiale se scriu alternativ
în cele două idiomuri principale din Val
Gardena şi Val Badia. Celorlalte graiuri
locale (cu un număr mai mic de vorbitori)
dinafara Tirolului de Sud nu li se acordă
o atenţie specială din partea oficialităţilor.
Adepţii planului de instruire în
idiomul local, ca şi Liga Romanşă,
recunosc totuşi că RG este o realitate
importantă în lumea romanşă. Din acest
motiv, ar fi păcat ca el să piardă şi puţina
simpatie câştigată în timp în teritoriile
romanşe. Prin acceptarea cunoştinţelor
de bază din RG după terminarea cursului
primar, se ajunge totuşi la stăpânirea
lui de către elevi înainte de terminarea
învăţământului obligatoriu. E, fără
îndoială, un compromis propus în
cele din urmă de Liga Romanşă, în
interminabila dispută dintre rg-işti şi
idiom-işti. Cum se va aplica şi ce rezultate
se vor obţine rămâne ca timpul să decidă.
