Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Elevul întemniţat de Alex. Ştefănescu


Poetul Nicu Dascălu (un poet care îi surprinde plăcut, prin talent şi nonconformism, pe puţinii critici care îl citesc) are 74 de ani, dar n-a uitat ce i s-a întâmplat pe vremea când era elev la Liceul "Gheorghe Şincai" din Bucureşti: a fost arestat, anchetat şi schingiuit şi în cele din urmă condamnat la cinci ani de închisoare, urmaţi de alţi cinci ani de interdicţie civică, pentru apartenenţa sa la organizaţia anticomunistă clandestină "Coloana a 6-a". Tot acest calvar trăit în anii adolescenţei este reconstituit, din memorie, într-un stil sobru, lapidar în volumul Fundul gropii, apărut de curând*.
Cartea trebuie citită de două ori: o dată ca document şi o dată a literatură.
Ca document, ea dovedeşte că ura de clasă, justificată ideologic şi instituţionalizată de partidul comunist, era îndreptată fără reţinere împotriva oricărei persoane inconvenabile, indiferent de vârstă. Pe nimeni din aparatul represiv nu impresiona, în anii instaurării comunismului, faptul că un aşa-zis duşman al poporului era în realitate un tânăr curat şi lipsit de experienţă, aproape un copil, care reacţiona împotriva sistemului numai din dorinţa de dreptate.
Apoi, reiese din paginile acestei cărţi barbaria regimului, pe care unii scriitori bătrâni de azi cu tinereţe revoluţionară îl consideră încă bine intenţionat şi credibil în faza de început. Este o minciună atent elaborată, prin care se justifică de fapt complicitatea interesată de altădată cu un sistem politic criminal.
"Bă, bandiţilor, cine întoarce capul să-şi vadă rudele îşi va simţi înmuiate oasele."
Aşa îi strigau unui elev de liceu, judecat pentru convingerile sale, comuniştii plini de intenţii nobile aflaţi în slujba Securităţii exact în perioada despre care se spune că idealurile comunismului încă nu fuseseră "prihănite".
"Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă şi doi tovarăşi m-au înşfăcat bine şi m-au condus pe un culoar zigzagat spre un lift care m-a şi urcat la etajul doi, unde am dedus că au loc anchetele. Ghionturile-n coaste îmi tăiau respiraţia.
Nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă şi nici nu mi s-a spus de ce fusesem adus acolo. Doi malaci m-au întins cu faţa în jos pe o masă, m-au legat şi m-au întins până ce am simţit că îmi ies oasele din încheieturi, după care m-au bătut la tălpi şi la fund până la inconştienţă. Bătaie ca la carte. Nu ştiu cât de târziu m-am trezit, ud, târât într-o încăpere goală, pe o pardoseală de beton."
Aşa îl tratau pe un elev de liceu "tovarăşii" de atunci, cărora li se atribuie în prezent idealuri umaniste de o mare frumuseţe morală, degradate ulterior, printr-un nefericit concurs de împrejurări.
Citită ca literatură, cartea se înfăţişează ca un roman scris alert şi plin de dramatism, pe baza căruia s-ar putea face un film cu titlul Furtul de tinereţe. Nicu Dascălu evocă emoţionant ultima vacanţă petrecută în libertate, împreună cu colegii săi, undeva, departe de Bucureşti:
"Trecuse luna august şi vacanţa se apropia de sfârşit în timp ce mirosea a toamnă şi a fân cosit. Serile, ne culcam în pătul, în mirosul câtorva braţe de otavă, rămase de anul trecut şi în care erau păstrate câteva coşuri de pere zemoase. Fânul ne ţine loc de saltea. Afară, cerul înstelat ne îmbia la visare. Departe de lume şi izolaţi discutam..."
Smuls din această atmosferă paradisiacă, adolescentul este trimis direct în infern:
"Locurile pentru culcare, din cauza marii aglomeraţii, au fost în noaptea aceea pe culoar şi la tinetă. înainte de a se împărţi terciul, am primit câte o gamelă, fiecare cu cel puţin un colţ spart şi astupat cu câte un dop de cârpă."; "Era interzisă orice convorbire..."
Imaginea tânărului deposedat brutal de tinereţe ne urmăreşte mult timp după încheierea lecturii.


Nicu Dascălu, Fundul gropii, Bucureşti, Ed. Punct. 2001. 132 pag.