Pentru un meloman,
Scala din Milano
reprezintă un vis greu
de atins. Acolo este
un sanctuar al operei
unde au slujit, ca întrun
templu, cei mai
mari artişti ai secolului XX.
Este un teatru cu o istorie bogată,
plină de evenimente muzicale, care
au rămas memorabile. A fost construit
după planurile lui Giuseppe Piermarini
şi inaugurat la 3 august 1788 cu
opera L’Europa riconosciuta de
Antonio Salieri. Clădirea se află pe
locul unei biserici vechi, Santa Maria
alla Scala, de unde i se trage şi numele
şi este în stil neoclasic cu circa 3000
de locuri.
Scala a fost renovată de mai multe
ori, ultimele lucrări, în acest sens,
având loc între 1999-2001.
Pe scena sacră a Scalei au cântat
nume importante ale liricii mondiale
în care s-au inclus şi câţiva interpreţi
români de renume, precum Hariclea
Darclée, Virginia Zeani, Nicolae
Herlea, Elena Cernei, Viorica Cortez,
Ileana Cotrubaş, Angela Gheorghiu,
Elena Moşuc.
Toţi marii dirijori italieni au asigurat
conducerea baghetei orchestrei
operei: Arturo Toscanini, Tullio
Serafin, Victor de Sabata, Carlo Maria
Giulini, Gianandrea Gavazzeni,
Claudio Abbado, Riccardo Muţi,
Daniel Barenboim, până la Riccardo
Chailly, viitorul director muzical al
teatrului. De asemeni, aici au colaborat
mari regizori, precum: Margherita
Wallmann, Giorgio Strehler, Luchino
Visconti, Franco Zeffirelli, Luca
Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle şi alţii.
Am visat întotdeauna, încă din
copilărie, să ajung la Scala şi să intru
în acest templu al muzicii cu o anumită
pietate. Cu ani în urmă, aflându-mă
într-o excursie în Italia, am vizitat
teatrul şi muzeul său. Desigur, emoţia
a fost puternică atunci, dar nu am
trăit-o plenar, ca să particip la un
spectacol.
Prezenţa în această stagiune a
unei artiste românce de prestigiu în
opera Lucia di Lammermoor de
Gaetano Donizetti m-a impulsionat
să întreprind din vreme toate eforturile
pentru a-mi obţine un bilet la
acest spectacol. Elena Moşuc, una
dintre interpretele de înaltă clasă
ale Luciei, îşi făcea, astfel, debutul
la prestigiosul teatru în acest rol,
îndrăgit în mod deosebit de ea. Elena
Moşuc şi-a făcut apariţia în repertoriul
verdian de la Scala, interpretând cu
un mare succes, rolurile principale
din La Traviata, Rigoletto, Luisa
Miller de Giuseppe Verdi şi anul
acesta, în luna martie a cântat Micaëla
din Carmen de Georges Bizet.
Este cunoscută şi apreciată de publicul
milanez pentru vocea sa de soprană
de coloratură lirică rar întâlnită.
Debutul său din Lucia di Lammermoor
a fost aşteptat cu un real
interes de melomani, ştiindu-se că
ea a obţinut succese remarcabile cu
acest rol pe diverse scene importante
din Europa.
I-am urmărit cu emoţie evoluţia
acestei soprane plecate din Iaşi, în
lume, care a impresionat peste
tot, în diversele teatre în care a cântat,
prin vocea sa superbă, cu armonice
frumoase, cu note de coloratură
deosebit de bine impostate, de o rară
acurateţe şi prospeţime a culorii
timbrale.
Mi-aduc aminte cu nostalgie
de spectacolul ei din 1992 de la Opera
Română cu Lucia di Lammermoor.
Atunci, în sala Operei s-a produs un
miracol. Spectatorii au aplaudat o
tânără soprană care a impresionat
puternic prin scena nebuniei, pe care
a cântat-o într-o manieră aproape
unică. Am ştiut sigur că ea va deveni,
în timp, o mare artistă şi participarea
sa la concursul de canto de la München,
unde a obţinut premiul I, mi-a
confirmat pronosticul pe care îl
făcusem cu ocazia debutului de la
Bucureşti.
De atunci, ea a repurtat succese
remarcabile pe mari scene ale lumii:
Teatro alla Scala, Metropolitan din
New York, Wiener Staatsoper,
Bayerische Staatsoper din München,
Deutsche Oper din Berlin, Liceo di
Barcelona, Arenele din Verona,
Festivalul din Salzburg şi multe altele.
Scala i-a deschis porţile în repertoriul
verdian, în câteva roluri dragi ei:
Gilda, Violetta Valéry, Luisa Miller,
dar şi Micaëla din Carmen de
Bizet.
Mi-a mărturisit mereu că-şi
doreşte, mai mult decât orice, să
cânte Lucia într-un teatru atât de
exigent şi de pretenţios, cu public
sever, cunoscător şi neiertător.
Drumul meu la Scala a căpătat
o conotaţie dublă: am trăit o emoţie
specială de a mă afla în acest teatru
de reputaţie istorică şi de a fi martor
al succesului unei cunoscute soprane
românce pe scena acestui lăcaş de
cultură. Fără îndoială că sala îţi
taie respiraţia de emoţie. Este cu
totul altceva să fii acolo, decât s-o
vezi, doar pe casete ori DVD-uri. Am
beneficiat de un loc excelent care
mi-a asigurat o bună vizibilitate a
spectacolului, dar şi o stare de mare
încărcătură emoţională.
Cunoşteam, deja, producţia lui
Mary Zimmerman, importată de la
Met, în care evoluaseră două soprane
renumite: Anna Netrebko şi Nathalie
Dessay. Regizorul spectacolului,
Mary Zimmerman, transpune acţiunea
operei din 1700 într-o Scoţie a
începutului secolului XX, ceea ce nu
împietează cu nimic desfăşurarea
dramatică a libretului lui Salvatore
Cammarano, după romanul lui Walter
Scott.
Spectacolul păstrează o atmosferă,
fiind slujit de nişte costume adecvate
ale lui Mara Blumenfeld, beneficiind
de efecte luminoase deosebite (T.J.
Gerckens).
Mara Zimmerman are o ştiinţă
excelentă de a pune în valoare relaţiile
dintre personaje, dar şi tensiunile
dramatice ale acestora. Cântăreţii
sunt actori, trăiesc intens duetele
sau ariile pe care le interpretează.
De asemenea, ea conduce ansamblul
cu inteligenţă, coriştii fiind obligaţi
să danseze la nunta Luciei sau să
participe nuanţat la confruntarea ce
precede sextetul din actul al doilea.
Mi s-a părut superb finalul operei,
fantoma Luciei apare pentru a-i uşura
şi alina sfârşitul lui Edgardo, cei doi
îndrăgostiţi fiind uniţi definitiv prin
moarte.
Am asistat, cuprins de o emoţie
profundă, la triumful Elenei Moşuc
în acest spectacol, publicul aplaudând
frenetic şi prelungit evoluţia ei din
aria nebuniei. Soprana noastră se
află într-un moment al maturităţii
carierei sale artistce. A învăţat şi
pătruns tainele belcantoului şi
interpretează acum acest rol cu o
ştiinţă a cântatului remarcabilă.
Coloratura ei este subtilă menţinânduse
în parametrii de belcanto autentic.
Are pianissime frumoase, foloseşte
toate nuanţele şi posibilităţile glasului
pentru a crea o stare emoţională
adâncă. Consider că în acest moment
ea a ajuns la acea înţelegere de a
transmite cu glasul, utilizând
toate culorile timbrale ale acestuia,
sentimente şi tensiuni dramatice,
fără să uzeze de gesturi redundante
şi de o mimică exagerată. După opinia
mea, aria nebuniei a fost cântată
la o încărcătură emoţională puternică
prin folosirea tuturor posibilităţilor
vocalităţii sale.
A avut şi un partener pe măsură,
pe tânărul tenor italian Vittorio
Grigolo, în plină evoluţie şi afirmare
pe marile scene ale lumii. Grigolo
cântă cu o trăire absolut remarcabilă,
el propune un Edgardo romantic,
avântat, pasional, revendicativ, capabil
de sacrificiul suprem pentru fiinţa
pe care o iubeşte. Mi-a amintit mereu
de un alt tenor drag mie, Rolando
Villazón, la fel de angajat artistic şi
interpretativ în momentul în care
cântă. Aria din finalul operei Tu che
a Dio spiegasti l’ali a impresionat
publicul prin acea dăruire sufletească
incandescentă a lui Grigolo.
În rolul lui Enrico am avut surpriza
să cunosc un bariton italian foarte
adecvat prin vocalitatea sa viguroasă
pentru a-l întruchipa pe fratele Luciei.
Este vorba de Gabriele Viviani, care
şi-a dozat vocea pentru a transmite
un dramatism profund al personajului
în confruntarea cu sora sa sau cu
iubitul acesteia, Edgardo, rivalul lui.
Restul distribuţiei a fost asigurat
de artişti oneşti, dar fără strălucire:
Arturo fiind interpretat de Juan José
de León, cu o voce ştearsă şi, după
opinia mea, neconcordantă cu cerinţele
necruţătoare ale teatrului, basul
Alexander Tsymbalyuk, într-o notă
de interpretare a rolului Raimondo,
adecvată, l-am fi dorit, poate, mult
mai penetrant în acut şi Chiara Isotton,
o Alisa care a ştiut să se păstreze
în tonalitatea impusă de partitură.
La pupitrul dirijoral l-am ascultat
pe maestrul Stefano Ranzani, necunoscut
mie până acum, dar care mi-a produs
o frumoasă surpriză. Este un muzician
rafinat al belcantoului, a ţinut orchestra
cu rafinament în mână, marcând cu
exactitate toate nuanţele şi broderiile
muzicale ale lui Donizetti.
Bruno Casoni a condus corul
cu ştiinţă şi respect pentru partitură,
întregul ansamblu impunându-se
exemplar pe scenă.
Am plecat de la Scala fericit că
am asistat la un spectacol mare, la
un eveniment, cel puţin pentru mine,
istoric: de a o urmări live pe minunata
soprană Elena Moşuc pe o mare scenă
a lumii pe care a cucerit-o printr-o
strădanie continuă, prin acea dorinţă
a sa de a se perfecţiona, de a-şi rafina
stilul de interpretare. Mi se pare
că ea se află în acest moment pe o
culme a creativităţii sale, că a descoperit
cu inteligenţă artistică toate cerinţele
belcantoului, care-i pot permite să
abordeze un repertoriu mult mai
complicat şi mai dificil ca cel de până
acum. Este, însă, un mare păcat
că nu a beneficiat de o imprimare la
o casă de discuri importantă a operei
Lucia di Lammermoor pe care noi o
aşteptam demult. Să sperăm că ea
se va face, totuşi, pentru a imortaliza
o voce de coloratură de excepţie,
creată parcă pentru acest rol.
Îi dorim succese continue în
carieră şi cât mai multe roluri pe
măsura posibilităţilor actuale ale
vocii sale ajunse la maturitate.
