Poezia lui Gellu Dorian e un exerciţiu de virtuozitate pe o singură strună - de unde şi titlul ("Alungând tristeţea ca Pagannini"). E povestea celui care trebuie să-şi ducă la capăt concertul, deşi s-au rupt, pe rând, celelalte strune.
Construcţia e vizibilă: 12 cicluri de câte trei poeme în versuri lungi, ritmate şi ritmate "astmatic" (cum spune în prefaţă Şerban Foarţă, care a observat "tahicardia" lor), cu câte trei strofe fiecare, majoritatea pornind de la un leitmotiv în mijlocul poemului (strofa a doua). Aş putea bănui că fiecare poem a fost stârnit de acest leitmotiv esenţial - întâi a fost scris şi gândit acesta, apoi restul textului(aşa cum făcea Wagner, a cărui tehnică a fost în continuare utilizată de moderni). Cele 12 cicluri, ca lunile anului sau ca semitonurile în gama cromatică, se succed repetitiv, lăsând în urmă o atmosferă de o melancolie uniformă (neavând absolut nimic din Capriciile cu tehnici diferite ale lui Pagannini - deci titlul a fost dat doar ca urmare a anecdotei concertului performat monocordic). În zadar încearcă poetul să ne convingă în Epilog că aceste "bocete" ar trebui citite în "vers hazliu". Atmosfera rămâne amară, monotonă, ceva între les sanglots longs des violons de l'automne şi somnul stepelor eseniene, ceva între ritmurile spulberării şi fermatele deşertăciunii. Anotimpurile vieţii (probabil în consonanţă cu cele vivaldiene), apoi cele patru elemente şi cele patru puncte cardinale par a delimita etapele acestei curgeri notate fără majuscule (doar numele biblice, precum şi numele celor dragi sunt scrise cu litere mari).
Ciclul stepe (mânuţa cu răni, coţofana, cu mestecenii albiţi în tinereţe) are drept leitmotiv versul "rozioare buze moi am tot iubit cât a fost să mă mai ţină vlaga", cu care începe fiecare strofă de mijloc. Tema rătăcirii, a risipirii se conturează prin "sângele din vene ca viori cu strune plânse..." şi, pentru a o ilustra, voi cita în întregime unul din poemele emblematice ale volumului: "o să-mi fie teamă să-mi aduc în casă trupul obosit şi plin de răni / ca fâneaţa toamna de brânduşe scoase ca mânuţele la vămi/ nici o altă faţă peste chip să-mi trag n-o să-mi cadă niciodată bine/ pielea asta-n care abia de-ncap sufletul în ea nu mi-l mai ţine. /rozioare buze moi am tot iubit cât mi-a fost să mă mai ţină vlaga/ o să-mi fie teamă când voi tremura lângă ţâţişoara ei ca varga/ cicatricele pe pielea mea or să semene cu gura ei rujată/ pe când peste mine se lăsa toată bucuria ei nevinovată / o să-mi fie teamă chiar să mă privesc în oglinda secerând prin casă/ floricele mici de busuioc grămăjoare strânse pe o masă/ încât aş dori să stau pe loc aşa cum stau crucile-n privirea/ dumnezeului ce m-a lăsat în trup să-mi fac ferfeniţă fericirea" (mânuţa cu răni).
Ciclul prerii (saci cu ierburi, musculiţa, cheful) pregăteşte atmosfera distileriei: focul sacilor de "ierburi arse de demult" aprinde vinele poeziei şi distilează alcoolul vorbelor, în timp ce musculiţa vieţii joacă în aburii fierberii : "poate că alcoolul să fi fost de vină musculiţe când roiau în jur /un ospăţ nebun femei prieteni adunaţi în curte dimprejur/....oasele-mi trosneau vreascuri în care foc puneam cu sângele-mi aprins/ tinereţea mea de ruj făcută ceară se topea-n fitilul pururea nestins/ roiuri îmi jucau în ochi ca pe-o rană viermii veseli înglodaţi în iod/ mă pierdeam prin ceruri fum ce se destramă ca pruncuţii-n lama lui Irod/ cine ştie unde-ţi zace pielea la întins pe canapele roz/ viaţa mea ca scândura de toacă e bătută de un trist matroz/ şi se stinge să o-nghită cerul nesătul beţiv mereu crâşmar/la tejgheaua căruia amarul din amar se face mai amar" (musculiţa).
Grupul Siberii (viscolul, gheaţa, golul), al frigului existenţial ("trupul meu mai fraged decât tinereţea temură acuma trist în plină viaţă") are drept leitmotiv versul "nu e întâmplare că nu-s mort demult", în timp ce Saharele (balul, nunta, mormântul) se construiesc în jurul leitmotivului "viaţă de trăit ar mai fi fost": "viaţă de trăit ar mai fi fost dar s-a scurs ca seul din opaiţe/ prin bordeiele prin care mort trupul umblă viu cărat în straiţe/ de-o femeie care încă n-a găsit căutându-şi mire pe potrivă/ şi coseşte vieţile la rând seceriş de babă guralivă" (nunta).
Ciclurile elementare ale iubirii adună în pământuri (blestemul. blestemul. blestemul) apăsarea pedepsitoare a amorurilor telurice; în aere (cerc, inel, sfera), lipsa de scăpare a rotirii în cerc ("timpul trece prin sfera lumilor cereşti/ ivindu-se din el nimicul buric de înger dolofan prin nouri"); în ape (sânul, ochii, ascunzişul), naşterea şi pierderea în ochii iubitei, "locul de-not pentru trup"; în focuri (scânteia, flacăra, cenuşa), leitmotivul "mi-o fi dor" duce la "arderea de tot". Voi exemplifica cu poemele din acest ultim ciclu (deşi aş fi putut s-o fac cu oricare din ciclurile deja amintite) cum strofa de la mijlocul poemului constituie nucleul, în asemenea măsură, încât citind strofa a doua din fiecare poem, la rând, se conturează un fel de al patrulea poem - "poemul esenţial" al grupajului. Iată cum se constituie acest al patrulea poem: "Mi-o fi dor sau poate numai jalea mă cuprinde-n trup ca-ntr-un mormânt /trupul celui ce nu-şi vede calea nici atunci nici după jurământ/ de femeia căreia i-am dat odată sufletul să-l facă rob sau rege/ şi din el ea a făcut ca fiara tobă de bătut în noapte cu ciomege"/ (scânteia); "mi-o fi dor sau poate că nici dorul nu mă mai arată viu prin târg/ singurel ca limba de la clopot mângâiată doar de somn şi vânt/ de femeia căreia i-am dat toată viaţa mea s-o aibă-n grijă/ nu mai vine să mă ia cu dânsa şi mă lasă slobod ca o birjă" (flacăra); "că mi-e dor sau că doar dorul mă mai ţine pe pământ în trup/ altfel sufletului i-ar fi mult mai bine carnea de pe mine să mi-o rup/ şi să cad cum cade-n iarnă valul de cenuşă albă peste deal/ pe când plouă lacrimi în pahare şi se surpă călăreţu-n cal" (cenuşa).
Esturile (votca, zvetlana, lenea) sunt imnuri aduse uitării de sine ("înc-o zi fără să ştiu de mine de-orişicine-ar fi în jur să mă îmbie/ să n-aud de nimeni şi nimic să nu mă provoace la trezie"), lenei "lăbărţate ca un pat de rus ce n-a fost dereticat vreodată" şi beţiei eliberatoare de conţinerea lumii exterioare, în timp ce vesturile (lui Bogdan, Norei, Sofiei) abordează claritatea treziei, tonuri trubadureşti şi cavalereşti medievale, având drept leitmotiv: "şi făcut să fiu lăsat în urmă/ şi făcut să fiu lăsat în lume ". Nordurile (iulie, aprilie, octombrie) aduc conştiinţa morţii, cu leitmotivul: "toropit/ copleşit"( "toropit de întrebări o mie şi de-o mie de minciuni la fel /zac în mine ca-ntr-o puşcărie plină de tâlhari cu-n singur ţel / şi de milă n-am nevoie şi de silă sufletul îmi stă ca-n colivie/ pasărea colibri ciugulind musculiţe-n viaţă încă o să fie") iar Sudurile (leacuri, xantipa, soluri), ignorarea ei, coborârea de pe cruce pe "alt drum", plin de "scripcari şi voie bună cum se-ntâmplă-n viaţa celor mulţi".
Cititorul îşi poate îngădui amintiri din Eminescu, Bacovia, Villon, Baudelaire, simboliştii francezi şi români, sau, cum spuneam mai sus, Esenin. Dar ele sunt atât de îndepărtate, atât de pierdute în construcţia extrem de personală a cărţii, încât rămân doar ca un abur uşor asupra unor pământuri imaginare. Savanta montură pe care Gellu Dorian o conferă drept sprijin "unicei strune" face din cartea sa un căluş cizelat cu fineţe şi totodată puternic: suportul menit să susţină până la capăt concertul.
