Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Elegii de când era mai tânăr de Daniel Cristea-Enache

Este destul de greu să ne imaginăm impactul detonator al apariţiei tânărului Mircea Dinescu pe scena liricii noastre de la începutul deceniului opt. Îi citim versurile de debut, nolens-volens, cu ochii noştri de acum şi cu o privire, dacă nu obosită, în orice caz transformată de succesivele liberalizări ale imaginarului poetic. Ultimii ani au ridicat în mod semnificativ cota îndrăznelilor artistice (limbaj slobod până la vulgaritate, scene de sex fără perdea, expuse ca într-o vitrină de bordel, aluzii triviale ori referinţe directe la anumite părţi - nu multe - ale anatomiei omeneşti), profitând din plin de libertăţile de opinie şi expresie îngrădite altădată. Vechile revoluţii, raportate la exhibările din prezent, par să aibă o "violenţă" înduioşătoare, mai puţin negatoare, aproape constructivă. Şi totuşi, citind poemul cu care se deschide volumul Invocaţie nimănui (1971), e imposibil să nu ai o tresărire emoţional-intelectuală: "Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost/ şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge/ cum aş putea întoarce copilul care-am fost/ când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.// Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul/ ca să pricep căderea din somn spre echilibru,/ dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul/ nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos/ şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,/ să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os/ şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.// Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,/ această putrezire mă-mbată ca un vin/ căci simt curgând printr-însa bunicile şi unchii.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara/ deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped/ săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!" (Sunt tânăr, Doamnă...).

Venite după valul liric abstract al generaţiei '60, inaderentă la cotidianul prozaic (compromis în epoca realismului socialist) şi mizând în mod frecvent, nu numai în teorie, ci şi în practica textuală, pe concept, asemenea versuri au făcut senzaţie, impunându-l de îndată pe cel ce le scrisese. Parcurgându-le cu atenţie, vom descoperi liniile distinctive ale noii poezii: puternică imaginaţie creatoare şi bună priză la real, un aliaj de inocenţă juvenilă şi viclenie retorică, o remarcabilă capacitate de versificare şi, în general, o dexteritate combinatorie uimitoare la un tânăr de numai douăzeci şi unu de ani. Succedate cu o deplină naturaleţe, prin exercitarea, parcă, a unui reflex involuntar al poeticităţii, cele mai şocante asocieri imagistice şi cele mai plastice permutări în interiorul câte unui registru verbal se validează şi se consacră singure, cu acea capacitate a reprezentărilor artistice de a forţa şi forja realitatea. Bulgări de lumină înfulecaţi cu lăcomie, lapte supt din sfârcuri de cometă, aripi încă funcţionale de înger plutind în semilevitaţie pe deasupra pământului ce ameninţă să-i rănească genunchii: o formidabilă echilibristică lirică, pe cantul dintre copilărie şi adolescenţă, slăbiciune şi bărbăţie, tumult interior şi lege implacabilă a gravitaţiei. În pofida tonului rezolut-triumfător şi a gesticulaţiei dezinhibate, de învingător în orice cursă a vieţii, o undă rece de nelinişte se strecoară în interiorul securizat al paginii de poezie, tulburând mulţumirea de sine, bucuria autocontemplării. Spre deosebire de alţi comentatori care au văzut în aceste strofe un document sufletesc al eternei, sfidătoarei tinereţi, nu m-aş grăbi să fac o astfel de echivalare, când apar, aici, indicii clare ale adevăratei stări de lucruri - fie ea şi suspendată de proiecţiile adolescentine: "Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii"; "Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara"; "deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped/ săgeţile vestirii, sunt tânăr"... Elementele concesive sunt grăitoare: precedate de câte un "deşi", "chiar de", "oricât mi-ai spune", apar secvenţe neliniştitoare ce aduc riduri sub ochii atât de vii ai protagonistului. Apoi, tinereţea se trăieşte, nu se declară. "Sunt tânăr", repetiţia aproape incantatorie cu care debutează fiecare strofă, indică, mai mult decât o realitate biologică incontestabilă şi o stare de spirit construită pe ea, o spaimă secretă a fiinţei. Eroul liric, atât de combativ în aparenţă, îşi face curaj în forul său interior, încercând să amâne scurgerea nemiloasă a nisipului din clepsidră şi întâlnirea cu... o Doamnă cu mâna încleştată pe coasă.

Departe de a figura şi ilustra ipostaza de zeu tânăr, cu o suverană indiferenţă faţă de toate cele omeneşti (precum poezia de tinereţe a lui Nichita Stănescu), lirica lui Mircea Dinescu face şi reface, aşadar, desenul unor momente de graţie smulse cu efort contextului şi "domnului Ceas" ce ne măsoară destrămarea. Gesturile atât de libere, decise, ruperea convenţiilor sociale şi artistice, refuzul net al tiparelor comportamentale dau, într-adevăr, creaţiei sale un aer proaspăt şi nonconformist. Dar fronda aceasta "tinerească", "băieţească", "muntenească" are ca arierplan şi subton liric o gravitate mai puţin discutată de critică. Ea nu apare odată cu volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979) care, mai sceptic în premise şi mai amar în concluzii, va diminua considerabil superbia eului liric; ci este prezentă încă de la debutul poetului, apăsat şi chiar terorizat de combustia personajului pe care-l (re)prezintă. Planul reflecţiei profunde şi dramatice îl dublează pe cel al acţiunii energice, ridicând împotriva fluxului vital o serie de obstacole şi argumente solide. Cu cât eroul îşi întinde mai larg braţele pentru a cuprinde în axa lor lumea întreagă (gest romantic prin excelenţă), cu atât povara materiei despiritualizate îl apasă mai tare. Imaginile religiosului degradat împânzesc, literalmente, volumele de până la Democraţia naturii (1981) inclusiv, conturând o lume ieşită din matca biblică şi căzută în praful istoriei: "un Dumnezeu eretic se oglindeşte-n smoală/ iar Crist pe cruce are şi pernă şi cearşaf" (Hidalgo); "Maria îşi va vinde copilul în biserici/ minţindu-se de-a pururi c-un Dumnezeu-bărbat", "cu penele de înger se-ngraşă alte perne/ iar lemnul crucii candid primeşte musafiri" (Candid); "dogari cioplesc din lemnul crucii doage/ iar Dumnezeu pare-un cazan cu aburi" (Dresaj ); "Gări oarecum frigidere./ Măcelăria-i parcă tramvai./ Astăzi nu-i zi de tăiere./ Botezătorule, hai!" (Interogatoriu); "mai sus într-un muzeu cu uşi închise/ vaca exactă paşte manuscrise/ şi în aceeaşi ordine firească/ biserica poartă gumari şi bască" (Cântec în aşteptarea recoltei). Titlurile înseşi sunt de o sarcastică elocvenţă. Simbolistica sacră nu mai are forţă de iradiere, precum în Paradis în destrămare a lui Lucian Blaga, unde porumbelul Sfântului Duh stinge cu pliscul ultimele lumini, iar păianjenii au umplut apa vie. Pe aceeaşi filieră expresionistă, şi cu o notă mai puţin acută decât în elegiile unui rural ultragiat ca Ion Gheorghe, lumea modernă, tehnologizată, industriile bine înşurubate, citadina conservă de beton configurează un decor cvasi-apocaliptic. Este o victorie a artificialului asupra naturalului, a realităţii sintetice şi aseptice asupra gustului bun al vieţii, pierdut odată pentru totdeauna: "Unul sărută cu duioşie caloriferul/ altul bagă-n priză boschetul de trandafiri/ oh auziţi cum se depune fierul/ în oasele copiilor subţiri,// (...) stele rulante cară grâu în soare/ limbile ceasului se coc şi cad,/ Doamne-al maşinilor mai ai răbdare,/ lasă bătrânii noştri să are/ măcar prin moarte c-un plug de brad" (Plug de lemn); "să facă fierul viermi s-aud betonul/ scâncind ca un copil la temelii,/ să se ridice revoltat coconul/ din fluturii atomici şi zglobii// să înflorească-a noua oară prunii,/ oh veac înnebunit şi patruped/ vreau să mai văd chiar coborâţi pe funii/ zeii asfixiaţi în care cred" (Funia de maci). Proprietarul de poduri terorizat de tăvălugul civilizaţiei nivelatoare şi reconfortat cu democraţia naturii se va exila, memorabil, pe o boabă de piper apărută, nu se ştie de unde, într-un secol cefal şi apter. Un strop de libertate, o fugă pe valuri de lângă "cei ce pun sticla betonul şi fierul/ în spaţiul din care-a fugit Dumnezeu".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara