Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
Electra în 2001 de Marina Constantinescu


De ce tînărul regizor Dan Vasile a ales să pună în scenă piesa lui Petru Dumitriu Preludiu la Electra, rămîne o întrebare la care n-am găsit răspuns nici după ce am văzut spectacolul realizat la Theatrum Mundi şi găzduit de Teatrul Foarte Mic. Am putea spune că expresia dramaturgică a scriitorului este aproape accidentală şi în nici un caz nu poate concura, în vreun fel, cu vîna romancierului. Publicată în 1945, Preludiu la Electra rămîne aproape o excepţie în cariera lui Petru Dumitriu, o excepţie ce a confirmat regula, adică stilul unui romancier cu o operă ce merită a fi studiată. În cele din urmă, această punere în scenă nu cred că-i serveşte nici lui Petru Dumitriu (cred că autorul de pe coperta întîi a programului de sală este acelaşi cu cel de pe coperta a patra - Petru Dumitru! - şi că doar o regretabilă greşală de tipar ne poate juca feste), nici regizorului, nici teatrului şi nici chiar actorilor, previzibili aproape în tot ce fac. Povestea piesei nu este datată, ea poate fi amplasată în orice timp la fel de bine: criza cuplului, triunghiul conjugal dezvoltat perfect simetric în ambele părţi, trădări, portretul unui tip de conducător, mondenităţi, vîlve. Egist, Clitemnestra, Casandra, Agamemnon pot fi nume generice care închid un tip cunoscut de dramă, de conflict, de tragedie. Actualizarea dorită în spectacol găseşte sprijin în text şi nu mi se pare nimic forţat în modernitatea costumelor de seară sau de jogging, de pildă. Dar cu asta nu se rezolvă esenţial un spectacol. Piesa lui Petru Dumitriu suferă într-un fel de absenţa tensiunii dramatice, a replicii scrisă cu nerv care să construiască dialogul scenic, să definească tipul de relaţii, de situaţii. Prăfuiala vine nu din subiectul tratat de autor, ci din lipsa de anvergură dramaturgică. Dacă regizorul a ales textul, este de presupus că avea şi acele soluţii care să ni-l prezinte atins de nerv, incitant pentru societatea în care trăim, dincolo de clişee. Dacă piesa a fost o comandă, atunci se explică mai uşor aerul superficial care adie pe scenă. Oricum ar fi, este o distanţă între provocarea pe care Pelicanul lui Strindberg (spectacol făcut de Dan Vasile la Teatrul Naţional din Iaşi pentru care a fost nominalizat la ediţia ultimă a Galei Uniter la Premiul pentru debut) a constituit-o pentru Dan Vasile, pentru trupă şi spectatori şi această mizanscenă cosmetizată, dar ostenită. Regizorul nu a fost ajutat nici de scenografa Alina Herescu. Ea n-a rezolvat un spaţiu în care să fie amplasată drama (a găsit o singură soluţie: locul Casandrei, care a rămas doar o prelungire, un apendice faţă de reşedinţa principală), şi asta este poate cel mai grav lucru care afectează miza montării. Şi costumele mi s-au părut că poartă pecetea unei abordări în sine şi nu al unui studiu de personaj. Alina Herescu este lipsită de experienţă, nu de bune intenţii. Mai are nevoie de timp ca să descopere ce materiale merg pe scenă şi ce materiale sînt respinse ş.a.m.d. În acest context, nu se poate vorbi despre o performanţă din partea actorilor, plecînd poate chiar de la distribuirea într-un rol sau altul. Situaţia şi apariţiile au fost previzibile: Tudorel Filimon în Egist nu mă surprinde cu nimic, ştiu pas cu pas cum îşi va construi personajul, cu şarje cu tot. A fost folosit într-un registru unde nu mai este obligat să descopere ceva, apelînd la aceleaşi mijloace. La fel Raluca Penu (nu am văzut-o şi pe Carmen Stimeriu. Deocamdată.). Clitemnestra se comportă la fel şi cu Egist, şi cu Casandra, cu Agamemnon sau cu Bătrîna. (Irina Bîrlădeanu, o pată de culoare într-o masă de gri-uri, cu atît mai meritoriu, cu cît rolul său este mai mult decît secundar): exterior, patetic supralicitat, fără nuanţe şi diferenţieri pe care relaţiile total diferite cu fiecare în parte le-ar fi cerut neapărat. Vasile Toma nu se simte prea confortabil în pielea lui Agamemnon, pe care o poartă fără să-i descopere ceva din natura ei, din esenţa orgoliului şi neputinţelor unui bărbat atins în vanitate. Singura care încearcă cîte ceva, cu mici izbînde, este Silvia Codreanu în Casandra. Pare că toată lumea a poposit mai mult lîngă acest personaj, de la costum şi machiaj, pînă la cele cîteva nuanţe ale disperării, ale culpelor, ale unei iubiri contorsioante. Din păcate, şi aici o prea mare agitaţie manifestată aproape de fiecare dată la fel ar fi trebuit epurată de surplusuri, de creste prea mari.
Senzaţia, la sfîrşitul reprezentaţiei, mi-era destul de limpede: am asistat la un preludiu, la un exerciţiu pregătitor, la ceva ce ar putea anunţa un spectacol. Mai rămîne să se găsească miza acestei alegeri. Theatrum Mundi: Preludiu la Electra de Petru Dumitriu. Regia: Dan Vasile. Scenografia: Alina Herescu. Light design: Dan Vasile. Distribuţia: Tudorel Filimon, Raluca Penu/ Carmen Stimeriu, Silvia Codreanu, Vasile Toma, Ion Bechet, Irina Bîrlădeanu, Iby Costin.