Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Şefime, ştăbime, securime... de Rodica Zafiu


Anormal, din punct de vedere psihologic sau cognitiv, ca un sufix colectiv să tindă spre conotaţii peiorative: tratarea globală a unor fiinţe care pretind respectarea individualităţii lor e percepută adesea ca un act de depreciere. Mecanismul se verifică cel mai uşor în cazul unui tip de antonomază: folosite la plural, ca substantive comune, numele proprii - ioneşti şi popeşti, verdeţi sau vadimi - implică frecvent o devalorizare. Sufixul colectiv -ime are în română un potenţial ironic depreciativ, care nu se activează totdeauna, dar nici nu poate fi trecut cu vederea. Din păcate, dicţionarele noastre moderne, mai puţin atente la uz şi lipsite de sprijinul citatelor ilustrative, nu înregistrează totdeauna asemenea valori. De altfel, conotaţia peiorativă e absentă la unele derivate vechi, care s-au impus într-un registru neutru (tinerime, preoţime), dar devine foarte evidentă la creaţiile noi, mai ales la cele din limbajul colocvial. Dintre derivatele cu sufixul -ime cunoscute de toată lumea, unele lipsesc din DEX (1996): şefime, ştăbime, hoţime, avocăţime. Prestigiul literaturii rămîne însă mare, aşa că nu e de mirare că găsim, în schimb, motănime - datorat folosirii glumeţe de către Eminescu (în Cugetările sărmanului Dionis). Prestigiul operei eminesciene nu a făcut totuşi - din fericire - să fie înregistrat un compus satiric ad-hoc ca greco-bulgărime (din Scrisoarea III). De altfel, derivatele etnice sînt tratate de dicţionare cu o anume, firească, prudenţă; cred că nu numai întîmplarea atestărilor a făcut ca doar cîteva (turcime, ţigănime) să fie înregistrate. DEX preferă formulele-tip de definire, cu minime variaţii; de aceea la majoritatea derivatelor colective cu sufixul -ime vom găsi explicaţii de tipul "totalitatea...; mulţime de...": "totalitatea scriitorilor, mulţime de scriitori" (scriitorime); "totalitatea profesorilor; mulţime de profesori" (profesorime); "număr mare de funcţionari; totalitatea funcţionarilor" (funcţionărime); "totalitatea boierilor; mulţime de boieri; clasa boierească" (boierime); "tagma preoţilor; mulţime de preoţi; totalitatea preoţilor" (preoţime) etc. Oscilaţia între sensurile de bază - care sînt într-adevăr cele sugerate de dubla definiţie: desemnare a unei categorii sau a unui număr mare de indivizi - determină de fapt absenţa sau prezenţa conotaţiilor peiorative: de obicei, desemnarea categoriei e obiectivă (nobilime, boierime, ţărănime), în vreme ce considerarea unui număr mare (implicaţie: excesiv de mare) implică o judecată negativă (e cazul lui funcţionărime); ironia poate fi determinată şi de inadecvarea ideii de "clasă" sau "colectivitate" la o categorie umană definibilă mai greu şi mai subtil (poeţime). Evident, în cuvinte ca mitocănime, ştăbime, hoţime, valoarea negativă e clar determinată de sensul bazei de derivare (în DEX se indică în mod excepţional sensul depreciativ al cuvîntului burtăverzime, unde situaţia e similară, burtă-verde fiind deja un termen peiorativ). Ca pentru majoritatea sufixelor, nu există o regulă de combinare, deci apar frecvente asimetrii lexicale: tinerime e foarte cunoscut, în vreme ce bătrînime e rar; de la unele nume de profesii se formează derivate în -ime (profesor - profesorime), de la altele (cum ar fi medic) - nu. Sufixul e interesant şi pentru că unele dintre cuvintele formate cu ajutorul său au cunoscut în ultimele decenii o intensă folosire ideologică: burghezime, muncitorime, burghezo-moşierime primeau definiţii rigide şi conotaţii oficiale clare, pe care le-au pierdut în ediţiile mai noi ale dicţionarelor; moşierime nu mai e, în DEX 1996, o "clasă socială exploatatoare...".

în textele actuale sînt destul de frecvente derivatele, mai vechi sau mai noi, în -ime, cu sens ironic: şefime ("şefimea de la PRO TV", Evenimentul zilei, 1707, 1998, 2; "şefimea de la Prefectura şi Consiliul Judeţului", arhiva Viaţa liberă, an 2000), funcţionărime ("toată funcţionărimea aciuată prin birourile din oraş", adevarul.kappa.ro; "funcţionărimea arogantă", litterae.net), ştăbime ("toată ştăbimea Clujului se dă mare pe motoscutere vara", greenagenda.org), poeţime ("poeţimea română de pretutindeni, surprinsă de ineditul provocării", observatorcultural.ro/arhiva) etc. O serie de derivate vechi apar în contexte parodice noi ("premierul moldovean şi-a închipuit, pe bune, că va băga în sperieţi burghezo-moşierimea mondială", flux. press.md; "frumos cuvânt, muncitorimea, îl cam uitasem", cotidianul.ro/anterioare/ 2001). Sufixul permite dezvoltarea de serii lexicale, în care se strecoară uşor inovaţii - "la ce vor sluji canalele - la altceva decât la îngropat burghezimea, chiaburimea, intelectualimea, popimea, ofiţerimea" (ournet.md/Îpaulgoma), şi creaţii prin analogie: "Burtăroşimea" (titlu, în Luceafărul, 43, 1992, 3); "îşi bat joc de doctorime" (divers.ro /ARHIVA/ 2002). Destul de răspîndit pare a fi în ultima vreme termenul securime, format de la securist (prin substituţie de sufix, pentru a evita o formă prea greoaie): "la finele ceauşismului, securimea vehicula în toată capitala zeci de videocasete" (LA&I 33, 2002, 1), "Noua Fostă Securime îi umbla la dosar" (monitorul.ro, arhiva, 6.04.2001); "foşgăiala securimii" (Cotidianul, 27.04. 2002), "securimea thracoloră" (ournet.md/Îbr/pg), "securimea elitei politice actuale" (observatorcultural.ro/arhiva) etc. Noul şi vechiul provoacă deopotrivă inventivităţi lexicale: într-o listă de discuţii, apar pomenite "hackărimea şi securimea" (bojariu.tripod.com, 28.05.2001).