Dacă nu ţi-ai îmbogăţit lectura după întâlnirea cu Borges sau dacă citeşti la fel cum o făceai şi înainte de apariţia lui Pierre Menard autorul luI Don Quijote, atunci rişti să te păstrezi în raporturi epidermice cu literatura, să nu o înţelegi prea adânc, iar dacă ai prins ceva, să fie cam tangenţial. Cu puţină hărnicie şi tenacitate se pot sistematiza, într-un timp relativ scurt, implicaţiile şi urmările teoretice ale genialei povestiri, în schimb, deschiderea lecturii, repoziţionările ei ample şi constante evoluează către o redimensionare a spaţiului literaturii până la proporţiile unui... Univers.
În Efectul Menard Rescrierea postmodernă: perspective etice Tamara Cărăuş valorifică acest potenţial al noii conştiinţe literar borgesiene - începând cu "gradul zero" al rescrierii, continuând apoi cu versantul cel mai înalt, rescrierea postmodernă - plecând în demersul critic de la o mărturisire a scriitorului argentinian vizavi de propriile rescrieri: "un sport iresponsabil". Afirmaţia trimite explicit la un suport etic sau reclamă o justificare etică, nu una a conţinutului şi implicaţiilor textului, ci a raportului cu textul. După ce "marginalizează" două dintre cele mai întâlnite critici care inculpă rescrierea postmodernă ca o utilizare imorală ("presupoziţia originalităţii şi autenticităţii textului literar" - percepută ca un simplu scrupul romantic şi modern; "credinţele noastre privind statutul deosebit al textului literar" - chestiunea, în perspectivă kantiană, a abordării textului ca mijloc în vederea obţinerii unui alt text-scop), autoarea reabilitează conceptul rescrierii de verdictul lui G. Genette - "literatură de grad secund" - şi-l plasează chiar în esenţa sa definitorie: textul iniţial se deschide, prin intervenţia unui subiect, într-un text nou, aşa cum etica se deschide spre Celălalt, presupunând o relaţie cu alteritatea. Rescrierea se lămureşte şi câştigă un profil teoretic vertical prin opoziţie faţă de lectură, interpretare, intertextualitate, palimpsest şi metaficţiune. Dincolo de diversele sale accepţiuni sau de utilizările echivoce, discursul Tamarei Cărăuş îşi limitează perimetrul de analiză, asemenea lui Douwe Fokkema, la rescrierea manifestă: "se poate restrânge aplicarea termenului la un număr limitat de rescrieri - rescrierile Ťmanifestť - unde este cunoscut pre-textul sau hipotextul şi unde este posibilă o analiză a relaţiei dintre aceste două texte."
În mare, etica rescrierii poate fi justificată din două perspective. Prima priveşte textul literar în sine şi ambiguitatea sa funciară care recuză o interpretare unică. Lectura hermeneuţilor, "cuminte" şi reverenţioasă în faţa textului suveran, căuta sensul şi excava în pagină pentru a-l descoperi, cu certitudinea că el a fost aşezat de autor acolo şi că ar fi putut fi identificat în cele din urmă. Luând notă însă de pluralitatea lecturilor şi, implicit, de cea a sensurilor, poststructuralismul propune o negociere a semnificaţiilor într-o lectură tranzacţională. Tot de prima perspectivă se leagă şi "filosofia ezitării", cum a fost numit deconstructivismul, ezitare provocată de experienţa indecidabilului. Lectura ca double ecriture (Derrida) confruntă interpretarea dominantă a textului cu lectura textului propriu-zis. Destabilizând apoi interpretarea dominantă, textul începe să-şi descarcereze contradicţiile, elipsele, zonele de clarobscur. Descoperirea indecidabilului echivalează cu descoperirea unor sensuri străine, diferite de cele impuse prin comentariul redublant, aşa că "stabilirea sensului unui text devine o problemă a eticii, o etică diferită de cele existente, căci vizează textul, lectura şi decizia etico-politică. Indecidabilitatea care survine în lectura deconstructivistă deschide câmpul deciziei sau al decidabilităţii sensului. Nici un sens care s-a construit deja nu este lipsit de dimensiunea etică, căci s-a construit excluzându-le pe altele." Concluzia este departe de a fi una modestă: "prin rescriere, ca şi prin deconstrucţie, mai e posibil un progres şi o emancipare - sunt deconstruite şi rescrise ideologia sistemelor precedente, calculele închistate, normele şi legile uniformizante. Rescrierea, ca şi deconstrucţia, rămâne o promisiune de emancipare, de mesianism, de dreptate..."
Pasul spre cea de-a doua posibilitate de argumentare este făcut de cititorul sau teoreticianul postmodern datorită unei hipersensibilităţi structurale şi a scrupulelor de lectură. Conştient de structura de excludere a naraţiunii (orice naraţiune evoluează optând arbitrar pentru o posibilă continuare) s-a căutat includerea totului fie prin schimbarea punctului de vedere (W. Booth), fie prin schimbarea focalizării povestirii (G. Genette). Nu numai posibilele episoade cad victimă opţiunilor naratoruluii (motivabile estetic), ci şi unele personaje, aşadar reabilitarea excluşilor, a marginalizaţilor, a tuturor celor care au tăcut sau au fost aşezaţi sub dioptrii deformatoare pare justificabilă din perspectiva eticii postmoderne, accentul deplasându-se dinspre estetic spre etic. Mai mult decât atât, naraţiunea nu poate fi separată de subiectivitatea autorului, de limitele impuse de contextual cultural sau de pleura greu penetrabilă a iluziilor, a mistificărilor, şi de aceea se impune o Şcoală a suspiciunii (P. Ricoeur) pentru decantarea sensurilor corecte de morbul unei conştiinţe false.
Argumentele Tamarei Cărăuş în favoarea legitimării etice a rescrierii postmoderne sunt numeroase şi bine documentate. Demersul teoretic este susţinut de analiza unor romane reprezentative pentru proza postmodernă: Foe de J. M. Coetzee, Wild Sargasso Sea de Jean Rhys, Vineri sau Limburile Pacificului de Michel Tournier, Evanghelia după Isus Cristos de Jose Saramago etc. Rămâne în schimb impresia unui veritabil deism literar în care operele devin un pretext pentru reamenajarea spaţiului critic saturat de prea multe experienţe. Argumentele sustenabile ale rescrierii postmoderne nu anulează reacţiile îndreptăţite ale criticii moderne, ci coexistă cu acestea într-o aporie proteică pentru literatură. De aceea Efectul Menard Rescrierea postmodernă: perspective etice este o lucrare utilă, nu pentru că ar aduce lămuriri fundamentale într-o polemică prea adâncă - nu o face - ci pentru că deschide apetitul pentru cei care vor să depăşească această indecidabilitate nonpasiv.
