Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Eşecuri profesionale de Ioana Pârvulescu

în viaţa profesională a fiecăruia dintre noi se află destule "ziduri părăsite şi neisprăvite" peste care dăm, în genere, când căutăm, asemenea lui Manole, locul potrivit pentru o construcţie nouă. Întrucât viaţa mea nu face excepţie, le voi recapitula aici pe cele mai importante.

Primul domeniu în care am eşuat a fost critica literară. Simţul meu critic s-a format şapte ani la rând, în cenaclul de marţi, Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. După partea destinată lecturii a întâlnirilor noastre săptămânale, urmau discuţiile. Încetul cu încetul s-a creat obişnuinţa ca începutul să-l fac eu şi să lansez cea dintâi părere. Trebuia, vrând-nevrând, să am reacţii rapide şi eficiente, să fiu atentă, să încerc să înţeleg şi, mai ales, să dau ju­­decata de valoare, fără ajutorul unor opinii preexis­tente. Era riscant: cei care au experienţa cenaclurilor ştiu că adesea prima opinie are mari şanse să fie răsturnată, că vorbitorul se poate face de ruşine, prin neatenţie, prin superficialitate sau prin inadecvare. Cei mai prudenţi aşteptau măcar două-trei păreri înainte să vorbească. Criticul Florin Manolescu, prezent la unele întâlniri de marţi, mi-a spus la un moment dat că aş fi potrivită pentru cronica de întâmpinare. Îmi amintesc că m-am mirat, pentru că pe vremea aceea mă credeam poetă, dar, cum în studenţie asemenea aprecieri făcute în treacăt, au un efect imprevizibil, m-am simţit flatată şi nu mi-a trebuit mult să cred că lucrurile stau întocmai. Astfel că atunci când, după 1990, am început să scriu recenzii în revista Contrapunct, nu m-am întrebat dacă sunt în rol, iar în 1993, când dl. Nicolae Manolescu, directorul revistei România literară, mi-a oferit cronica, eram deja, îmi închipuiam eu, un critic format.

Mi-au trebuit încă trei ani de scris săptămânal la revista pe care o preţuiam cel mai mult ca să-mi dau seama că a şti dacă o carte e bună sau rea e una, iar a o spune cum trebuie - concis, tranşant, dar nu "de sus", curajos, dar nu violent - e cu totul altceva. După aceşti trei ani, după circa 150 de cronici, mi-a devenit clar că nu mă simt bine în pielea unui critic de întâmpinare. Îmi lipsea cu totul darul de a spune că o carte e proastă. Când ceea ce citeam era jalnic, preferam să renunţ la cronică, iar dacă totuşi scriam, o făceam cu mănuşi. Probabil că în trei ani se pot număra pe degetele de la o mână cărţile pe care le-am "făcut praf" (eu îmi amintesc de două). Exerciţiul de putere îmi era străin. Aşadar mă dovedeam a fi, în scris, numai jumătate de critic, jumătatea care găseşte calităţi. Defectele le ţineam pentru mine şi poate ar fi trebuit să ţin, ca Sainte-Beuve, o cronică secretă a "otrăvurilor mele". M-am hotărât într-o zi să mă retrag, în ciuda încurajărilor de pe margine, şi, îndrăznesc să spun, bine am făcut.

Debutul în publicistică, tot la revista Contrapunct (unde am scris între 1990 şi 1992) reprezintă o amintire luminoasă. Era prima dată când puteam să scriu exact ce gândeam, fără cenzură, să public şi să particip astfel la viaţa cetăţii. Mi-am revăzut de aceea cu interes articolele. Astăzi, cu puţine excepţii, mă fac să roşesc de ruşine: alt eşec. Există, fireşte, o explicaţie: formată la şcoala estetismului pur, într-o vreme în care presa oficială era într-un limbaj de lemn căruia trebuia să i te opui, în care accesul la revistele interbelice era interzis sau se obţinea cu mare greutate, îmi lipsea pur şi simplu tonul potrivit, acel ton liber în care au crescut tinerii publicişti de azi. Mă complăceam, în schimb, în nenumărate jocuri textualiste, aveam o ciudată predilecţie pentru paranteze şi ocolişuri, despicam firul de păr în patru fără să mă gândesc la cititor. Ideile bune şi formulările bune, câte erau, se pierdeau astfel în peisaj. Aveam prea multe de spus şi nu ştiam să selectez. Coaja ludică ascundea miezul. Cu câteva excepţii, nu-mi place mai deloc cum scriam atunci şi mă bucur, măcar, că n-am încremenit stilistic acolo.

EŞecul cel mai surprinzător pentru mine a fost cel poetic. Cum am spus, mă credeam născută pentru poezie, scriam poeme de la 8 ani. Prin clasa a IX-a izbutisem o glosă, publicată cu versuri cenzurate şi ecou îmbucurător, în revista liceului. Cenzura se datora unor formulări prea pesimiste. Primul meu volum, alcătuit înainte de anul schimbării, a apărut în ianuarie 1991 (deşi pe carte scrie 1990). Am vrut să cred că lipsa de interes faţă de debutul meu se datorează istoriei, care era atât de departe de poezie în acele luni tulburi, pasionale, mustind de noutate. După un timp mi-am dat seama că, vorba lui Preda, poezia mea nu făcea "gaură în cer". Dragostea faţă de poezie nu însemna neapărat că sunt poetă. Am renunţat să fiu, fără drame. Astăzi îi simt aproape atât pe critici, cât şi pe poeţi, dar le mai încalc teritoriile doar ocazional, în situaţii excepţionale. O cronică atunci când o carte mare îmi dă ghes, un poem la 10 ani, când o trăire mare mă plasează iar în miezul poetic al existenţei.

În ce priveşte examenele, până şi aici am reuşit un eşec, dacă mi se permite formularea. Mă ispitea de mult ideea intertextualităţii practicată la Colegiul Noua Europă. Aşa că, invitată să-mi depun proiectul pentru o bursă, am făcut-o fără să stau pe gânduri. Şi, mai ales, fără să mă interesez ce înseamnă un asemenea demers pe care îl abordam pentru prima oară. Am fost respinsă, pe bună dreptate. Cu ochii de acum, îmi dau seama că nici eu nu mi-aş fi dat bursă pentru ceea ce propuneam în foile acelea, de altfel destul de muncite. În anul următor am revenit, de data asta cu un lucru care să nu dea nimănui sentimentul că aruncă banii, şi am trecut examenul.

M-am mirat întotdeauna că în CV-uri nu există şi o rubrică de eşecuri. E ca şi cum pe firul vieţii profesionale succesele s-ar înşira ca perlele, netulburate de nici o greşeală. N-am avut ocazia să particip la vreun interviu de angajare (nici măcar în calitate de candidat), dar, dacă aş fi în postura de angajator, mi-aş întreba interlocutorii în special despre eşecuri. Mi se par în toate privinţele mai demne de interes.

Dacă neizbânzile pe care le-am amintit aici sunt, cum spuneam, "cele mai importante" este din cauză că am profitat de pe urma lor, uneori mai mult decât aş fi putut s-o fac de pe urma unui rezultat bun. N-ai cum să prevezi, în viaţă, în ce fel se întorc lucrurile, în ce măsură te opreşte din mers o victorie sau cum te ajută o înfrângere. Dragostea mea pentru poezie şi-a găsit, până la urmă, calea cea dreaptă, şi anume în traducerea de poeme. Deşi rolul e mult mai modest, mi-l asum cu tot orgoliul. Dacă aş fi avut un timbru propriu mai puternic, n-aş fi putut renunţa la el, în actul empatic, de sacrificiu, al traducerii. Iar antologia de poeme de dragoste De ce te iubesc. Pardoxurile iubirii în poezia lumii (Humanitas, 2006) e tot o formă de a mă bucura de poezie fără să doresc roluri principale în teritoriul ei. De pe urma eşecului unui proiect neviabil la NEC (ar fi rămas probabil o simplă "contribuţie" în anuar) a ieşit, în anul următor, ediţia critică a Călătorului heruvimic de Angelus Silesius. Este, fără doar şi poate, cea mai dificilă traducere pe care am făcut-o vreodată, mai ales din cauza părţii ei filozofice. În fine, dacă din cariera mea de critic literar n-a ieşit nimic, în schimb exerciţiul critic s-a întors către tot ceea ce scriu. Jumătatea necruţătoare pe care refuzam s-o las să vorbească în cronici e foarte activă când mă citeşte pe mine. În plus, nu supără pe nimeni.

Însă câştigul eşecurilor e cu mult mai mare: ţine de alegerea drumului în literatură. Succesul în critică sau în poezie m-ar fi ţinut artificial pe orbite care nu erau ale mele. Până la urmă, poate prea târziu, tot ar fi trebuit să constat că mă aflu pe un drum greşit.

Mănăstirile vieţii nu se fac dintr-o dată. Clădeşti ziua, iar noaptea - intervalul metamorfozelor primejdioase - tot ce-ai clădit se dărâmă. Depinde ce faci cu "zidul neisprăvit" din profesia ta, atunci când o iei de la capăt. Cu siguranţă că resturile lui pot fi de folos la o nouă clădire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara