Fenomenul Kriterion
Nu întâmplător, colocviul dedicat – de către
Institutul Maghiar din Bucureşti, Institutul Cultural
Român, Institutul pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale şi Asociaţia Domokos Géza
– celor 45 de ani de la înfiinţarea Editurii Kriterion
a început pe 18 mai, ziua în care s-a născut Domokos
Géza (spiritus rector al Editurii Kriterion), dar şi ziua
comemorării genocidului tătar din Crimeea. Căci
editura aceasta multiculturală, înfiinţată la Bucureşti
şi mutată apoi la Cluj, publica literatură, sociologie
sau studii culturale nu doar în maghiară şi germană,
cum se crede îndeobşte, ci şi în turco-tătară, idiş,
slovacă, ucraineană, ruso-lipoveană. Între evocare
personală şi proiect al dialogului intercultural s-au
desfăşurat şi cele două zile ale colocviului –
prima la Institutul Cultural Român, iar cea de-a doua
la Institutul Ballasi din Bucureşti.
Istoric de profesie, Mihály Zoltan Nagy, vicepreşedinte
ICR, a inclus această întâlnire într-un proiect al
Institutului Cultural Român („Diagonale“) privind
multiculturalismul şi istoria comunităţilor naţionale
în România. Chestiunea de bază ar fi, a spus
vicepreşedintele ICR, memoria colectivă, felul în
care ea este păstrată de anumite instituţii culturale
de prestigiu şi felul în care, odată cu trecerea timpului,
se nuanţează prin interpretarea faptelor. Două
interogaţii fundamentale au fost, astfel, enunţate
în debutul colocviului de la ICR: în primul rând,
ce n-ar trebui să uite niciodată o comunitate; în
al doilea rând, ce se întâmplă dacă această memorie
colectivă se pierde? Un subiect sensibil, mai ales
că „memoria colectivă nu a pătruns coerent în
memoria socială, în istoria scrisă, în manualele
şcolare, în cărţi“. O carte despre istoria Editurii
Kriterion ar fi esenţială pentru panorama instituţiilor
culturale din România anilor 1970-1989 – a conchis
Mihály Zoltán Nagy – şi, cu siguranţă, pentru istoria
cenzurii în România.
Între fenomenele editoriale ale României
comuniste, Kriterion a fost un caz cu totul special,
o formă de normalitate aproape occidentală, nu
doar prin atmosfera cosmopolită şi intens profesionalizată
a mediului, ci şi prin cultura dialogului, a diplomaţiei
şi a negocierii inteligente cu puterea dictatorială.
Personalitatea lui Domokos Géza, evocată de toţi
participanţii la întâlnire, a fost decisivă pentru toate
aceste lucruri, iar portretul rezultat din cele 47 de
volume ale dosarului pe care i l-a întocmit Securitatea
e ilustrativ pentru războiul de uzură la care au fost
supuse personalităţile de anvergură în România
comunistă. Discuţiile moderate de Elena Diatcu-
Schmidt, şi la care au participat Baki Ymeri, Dagmar
Maria Anoca, Yusuf Nevzat, Gheorghe Sarău, Emin
Emel, Iulia Deleanu, George Grigore, Octavia Nedelcu,
H. Szabó Gyula, au pendulat – cu nostalgie şi umor
– între confesiune şi dialog multicultural, acel dialog
direct legat de „Fenomenul Kriterion“, de instituţia
care a coagulat personalităţi puternice şi profesionişti
de primă mărime.
Cea de-a doua zi a colocviului, la Institutul
Maghiar din Bucureşti, a fost deschisă de András
László Kósa, neobositul director al Institutului
Balassi, printr-o dezbatere despre demonii ideologici
din jurul „Fenomenului Kriterion”. Printre intervenţiile
extrem de interesante şi de discutate, nu numai
istorico-ideologic, dar şi literar, au fost cea
despre „Dosarul Géza Domokos“ a lui Zoltán Novák
(chestiunea „dublei legături“, zecile de dosare la
securitate, personalitatea rară a directorului de
la Kriterion), cea despre „Kriterion în oglinda filajului
fostei Securităţi“ a lui József Lörincz (reevaluarea
relaţiei cu Ungaria din 1984, elita politică şi culturală
maghiară în 1956 şi 1968, controlul ideologic în
cultură) sau cea despre „Kriterion – concepţii,
programe, practică“ de Katalin-Ágnes Bartha.
Nu întâmplător, Péter Domokos, fiul directorului
legendar de la Kriterion, a încheiat prima zi a
colocviului aniversar identificând Editura Kriterion
cu oamenii care au lucrat acolo, de-a lungul celor
45 de ani, într-o comunitate perfect comparabilă
cu cele din Europa de Vest. „Kriterion sunteţi
dumneavoastră“, a conchis Péter Domokos, în ziua
în care tatăl său ar fi împlinit 87 de ani. Şi chiar
aşa a fost.
Există redactori de carte
legendari, oameni care, din
umbră, au făcut, zeci de ani la
rând, ca lucrurile să meargă,
ca anumite edituri să fie şi şcoli
de redactare, de traducere, de
democraţie. Dna Elena Diatcu-
Schmidt este o asemenea figură,
iar prezenţa sa între redactorii
şi colaboratorii Kriterionului,
la aniversarea a 45 de ani de
la înfiinţarea acestei edituri, a
spus totul despre felul în care
anumite instituţii îşi respectă
profesioniştii.
Mi-a plăcut foarte mult felul
în care aţi moderat
întâlnirea de la ICR, de
aniversare a 45 de ani de la
înfiinţarea Editurii
Kriterion: cu exactitate,
nostalgie, realism şi umor.
Aşa era şi atmosfera la
Kriterion?
A fost un dar nepreţuit faptul
că Institutul Cultural Român,
Institutul Maghiar din Bucureşti
şi Asociaţia Domokos Géza au
avut iniţiativa de a sărbători
cei 45 de ani de existenţă a
Editurii Kriterion, ca semn
de preţuire a activităţii pe care
editura, sub conducerea
directorului ei, scriitorul Domokos
Géza, a avut-o, mai ales în anii
nu prea prielnici culturii
minorităţilor. Colocviul a adunat
nu numai foştii angajaţi ai
editurii, ci şi colaboratorii săi,
astfel că aproape fiecare minoritate
a avut măcar un reprezentant.
Ne-am întâlnit colegii, pe unii
chiar după mai bine de două
decenii, cu bucuria tinerească
a revederii, dar şi cu amintirile
dragi pe care fiecare le are
despre anii trăiţi în mijlocul
familiei Kriterion.
Editura Kriterion a fost o
instituţie de cultură atipică
pentru anii ’70-’80, care a făcut
posibilă afirmarea literaturii
minorităţilor din România, în
limba lor maternă, care a format
şi lansat scriitori aparţinând
diferitelor etnii, trăitoare de
secole pe pământ românesc.
Pornind la drum cu patru redacţii
– maghiară, germană, sârbă
şi idiş – sub îndrumarea
respectatului om de cultură
Domokos Géza, şi-a lărgit treptat
evantaiul limbilor cu slovaca,
ceha, ucraineana, rusa, turca,
tătara, albaneza, armeana şi
rromani.
Atmosfera la Kriterion
era una degajată, propice muncii,
iniţiativei, înţelegerii şi cunoaşterii
reciproce. Varietatea problemelor
legate de cultura, tradiţiile,
limba maternă ne-a făcut pe
toţi mai sensibili, mai atenţi
faţă de ceilalţi.
Meseria de redactor de carte
nu se învaţă la facultate. Ea se
fură de la cei cu multă experienţă,
dar îţi şi oferă posibilitatea
cunoaşterii unor noi domenii.
Poate vă mai amintiţi, erau
edituri specializate în tehnică,
artă, literatură universală,
literatură clasică şi contemporană,
literatură pentru copii. Editura
Kriterion, cu specializarea pe
care o avea, a trebuit să facă
faţă unor domenii variate în
care se afirmau scriitorii minoritari.
În Editura Kriterion au lucrat
profesionişti de marcă, ce şi-au
iubit meseria, au iubit cartea.
Cât de semnificativ vi s-a
părut faptul că aţi
sărbătorit 45 de ani de la
înfiinţarea Editurii Kriterion
pe 18 mai, ziua în care s-a
născut Domokos Géza, dar
şi ziua comemorării
genocidului tătar din
Crimeea?
18 mai era ziua de naştere
a directorului nostru, prilej de
bucurie întotdeauna, dar şi de
solidaritate. Nu de puţine
ori, aniversarea a fost umbrită
de tot felul de măsuri
administrative sau politice,
care ne puneau la încercare.
Îmi amintesc cât de emoţionat
a fost directorul nostru la
împlinirea a 60 de ani. A primit
în dar un coş împletit din nuiele
în care se aflau, din partea
fiecărei etnii, obiecte tradiţionale,
cu semnificaţii adânci – o vază
din ceramică albă de Modra,
un săculeţ brodat pentru tutun
de narghilea, broderii tradiţionale
de pe Valea Mureşului, ouă
împodobite cu mărgele. Aceste
gesturi din partea colaboratorilor
nu rămân simple amintiri.
18 mai este o zi tristă atât
pentru tătari, cât şi pentru
umanitate. Într-o singură zi
au fost deportaţi de Stalin toţi
tătarii din Crimeea, mulţi
găsindu-şi sfârşitul pe drumurile
către Siberia. Urmaşii
supravieţuitorilor s-au întors
în patria lor – Insula Verde –
abia în timpul lui Gorbaciov.
În această zi, toţi tătarii
comemorează genocidul fraţilor
lor.
Îmi spuneaţi la un moment
dat că limba slovacă în care
se scria în România în
timpul comunismului era o
limbă subtilă, cu un parfum
aparte, diferită de limba
slovacă din Slovacia, şi un
instrument extraordinar
pentru literatură. Cum se
creează genul acesta de
enclave lingvistice şi cât de
importantă este, în acest
sens, o editură dedicată
literaturilor minoritare?
Critica literară făcea această
remarcă demnă de reţinut.
Literatura scriitorilor minoritari
era apreciată pentru un anume
parfum, pentru tematicile
abordate, pentru maniera de
prezentare a personajelor,
pentru un ceva care nu se
încadra în obişnuit. Şi era de
înţeles pentru noi. Aceşti scriitori erau beneficiarii nativi a două
culturi, cultura română şi cultura
ţării-mamă. Aceşti scriitori erau
produsul a două culturi armonios
împletite, opera lor era rezultatul
izvoarelor de inspiraţie din cele
două ţări. Nu de puţine ori, cărţile
editate de Kriterion primeau premii
literare prestigioase. Îşi spunea
cuvântul multiculturalitatea pe
care aceste lucrări o respirau şi
o degajau cu generozitate. Şi încă
un aspect foarte important: scriitorii
aparţinând minorităţilor naţionale
construiau continuu punţi de
cunoaştere, de înţelegere şi respect
între acestea şi populaţia majoritară.
Aţi lucrat la Editura Kriterion
între 1971 şi 1997. Care au fost
principalele etape, care au fost
oamenii care v-au marcat? Se
poate vorbi despre un
„Fenomen Kriterion”?
Am lucrat în mai toate serviciile
din editură, de la cel redacţional
la cel economic şi de relaţii cu
publicul. Ani de zile am străbătut
ţara în lung şi-n lat pentru a cunoaşte
comunităţile, a le încuraja să-şi
ceară dreptul la expresie în limba
maternă, în condiţiile în care în
adeseori oficialităţile locale refuzau
să recunoască existenţa minorităţilor
pe teritoriul judeţului lor. Nu o
dată se întâmpla ca oficialii să
nu anunţe desfăşurarea unui
eveniment, sperând că lumea nu
va veni la întâlnirea noastră cu
cititorii. În cele din urmă, solidaritatea
era mai puternică şi sălile erau
pline de oamenii dornici să vadă
cărţi apărute în limba lor maternă.
Un astfel de eveniment a fost
consemnat şi în dosarul de securitate
al lui Domokos Géza, comentat în
zilele aniversare de la Institutul
Maghiar din Bucureşti de către
Lörincz József, cercetător la Institutul
pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale din Cluj-
Napoca.
Am condus serviciul economic
câţiva ani, după ce atât directorul
economic, cât şi economistul editurii
au plecat într-o lume mai bună.
Dispariţia lor a îndurerat colectivul
nostru, fiind un moment de grea
cumpănă pentru bunul mers al
instituţiei. La îndemnul lui Domokos
Géza, mă înscrisesem, în 1975, la
a doua facultate, la Relaţii Economice
Internaţionale din cadrul ASE,
dânsul având planuri mari, la acea
dată, în legătură cu exportul de
carte. Rezultatele notabile de la
începutul anilor ’70 ne-au dat
speranţe că vom reuşi să facem
un export de carte pe măsura
ambiţiilor noastre. Ne înşelasem
însă. Mi-am dat licenţa în 1979,
astfel că la începutul anilor ’80,
când editura a rămas fără conducere
economică, am preluat, la propunerea
directorului, serviciul economic.
Nu era prima mea dragoste, tot
redacţia mă pasiona. Dar am strâns
din dinţi şi am mers mai departe.
Lucrurile se schimbaseră mult. Nu
mai făceam export decât cu ţările
socialiste, iar cu acestea, numai
pe bază de reciprocitate, aşa că a
trebuit să facem faţă unor limitări
absurde, impuse de Centrala
Editorială, privind numărul de titluri
şi tirajele cărţilor.
Am fost o mare familie, unde
fiecare dintre noi se simţea acasă.
Rigorile de prezenţă au fost îmblânzite
de conducătorul instituţiei, care
realiza că redactorii au nevoie
adesea de o documentare profundă,
pe care biblioteca editurii nu o
putea oferi. Astfel, aveam săptămânal
o zi în care puteam frecventa marile
biblioteci din Bucureşti, ceea ce
ne dădea un sentiment tonic de
libertate. Evenimentele – vesele
şi triste – din viaţa fiecăruia dintre
noi erau şi ale colegilor noştri.
Apariţia cărţilor era întotdeauna
prilej de sărbătoare pentru noi şi
autori. N-am să uit gestul unui
colaborator tătar care, la apariţia
primului volum de folclor tătăresc,
după mai bine de 50 ani, a luat
cartea în mână, a deschis-o solemn,
cu nemărginită grijă, şi a sărutat-
o. Îmi mai amintesc ce clacă
am făcut cu toţii în tipografie,
într-o zi de 31 decembrie, când a
trebuit să pregătim apariţia unui
titlu important în planul editurii.
În Editura Kriterion era o atmosferă
aparte, unde fiecare ştia ce are de
făcut, unde satisfacţia lucrului util
şi riguros îţi dădea energia necesară
să treci peste restricţiile impuse
de un regim din ce în ce mai opresiv.
Dl Zoltán Novák a vorbit, în cea
de-a doua zi a colocviului, la
Institutul Balassi, despre
strategia lui Domokos Géza de
„a da întotdeauna ceva de
mestecat sistemului represiv“.
Cum erau privite, în editură,
presiunile politice?
Îmi amintesc câte frământări,
câte nopţi nedormite am avut până
la obţinerea acceptului Consiliului
Culturii şi Educaţiei Socialiste
privind publicarea unor titluri în
limba idiş incluse în planul nostru
editorial. România nu recunoscuse
la acea vreme că nenumăraţi evrei
din Moldova au fost deportaţi în
Transnistria şi, ca atare, nu se
pomenea despre trenurile morţii
ce plecaseră din gările noastre.
Cărţile în limba idiş care apăreau
la Kriterion erau, în marea lor
majoritate, memorii, eseuri ale
unor oameni vârstnici, eventual
martori oculari, ce încă mai vorbeau
şi citeau în idiş – limbă care acum
nu mai are vorbitori în ţara noastră.
La editarea cărţilor în limbile pentru
care nu aveam redactori angajaţi
în editură, apelam la colaboratori
externi. Din păcate, nu întotdeauna
colaboratorul editurii îl simpatiza
pe autor, iar editura purta răspunderea.
La începutul anilor ’80, luni de zile,
am avut o brigadă de activişti, care
stătea tot timpul în editură – avea
chiar un spaţiu pus la dispoziţie –,
urmărind pas cu pas toate activităţile
noastre. Ştiam şi noi, probabil şi
observatorii noştri, că ne facem
doar datoria, dar atmosfera sumbră
instalată era menită să ne descurajeze
orice iniţiativă creatoare.
Aveam în bibliotecă romanul lui
Molnár Ferenc, Băieţii din stada
Pal, Poveştile populare
maghiare din Ţara Bârsei,
Povestirile despre Nastratin
Hogea, dar nu m-aş fi gândit
niciodată că Iarna bărbaţilor de
Ştefan Bănulescu a apărut la
Editura Kriterion. Se pare că
principalul criteriu în editarea
plurilingvă de la Kriterion era
chiar valoarea literară...
Eram conştienţi că aproape toată
literatura clasică română era tradusă
în maghiară şi germană. Existau
multe traduceri în română ale
operelor literare clasice maghiare
şi germane. Mai puţin sau aproape
deloc era însă cunoscută literatura
minorităţilor din România. A fost
iniţiativa directorului Editurii,
Domokos Géza, de a înfiinţa Colecţia
„Biblioteca Kriterion”, pe care a
îngrijit-o personal, unde s-au regăsit
în limba română operele scriitorilor
contemporani minoritari. Astfel s-a
deschis o fereastră spre cunoaşterea
valorilor acestor culturi. Treptat,
cărţile editate de Kriterion în limba
română s-au impus în peisajul
literar românesc, colecţia căpătând
un binemeritat renume prin contribuţ
ia sa la cunoaşterea reciprocă,
făcând posibil dialogul intercultural
autentic, în ciuda tuturor restricţiilor
apărute. Cunoaşterea şi respectul
reciproc au fost comandamente
permanente ale editurii, întărind
solidaritatea colectivului de redactori,
făcând posibilă depăşirea cu răbdare
şi înţelepciune a tuturor absurdităţ
ilor promovate, din obiedienţă
sau raţiuni politice, de către forurile
tutelare.
Atmosfera de lucru, dorinţa
de a oferi şanse egale de afirmare
intelectuală tuturor creatorilor
aparţinând minorităţilor naţionale
au creat un mediu stimulator. Am
iniţiat multe lansări de carte, în
spaţii neconvenţionale. Astfel, am
fost prezenţi în satele izolate din
Maramureş, Deltă, Valea Ghimeşului,
Munţii Bihor, Clisura Dunării.
Cunoaşterea bogăţiei acestor
culturi, a tradiţiilor, a religiei a
oferit fiecăruia dintre noi perspective
generoase, deschidere către orizonturi
culturale largi, disponibilitate
şi înţelegere, care, în final, neau
îmbogăţit nu numai intelectual,
ci şi sufleteşte. Toate acestea, în
bună parte, le datorăm directorului
nostru, care prin Kriterion
ne-a schimbat vieţile, a ştiut să
instaureze la locul de muncă o
atmosferă prielnică studiului, muncii
în echipă, constituindu-se aici o
şcoală a democraţiei. Rezultatele
s-au văzut prin numeroasele reuşite
ale noastre în spaţiul editorial
românesc şi nu numai. Cărţile
noastre au fost apreciate, pentru
conţinut şi aspect estetic, la toate
târgurile de carte din ţară şi străină
tate – numeroasele titluri premiate
cu aceste ocazii stau mărturie.
De pildă, în 1991, UNESCO a
sărbătorit 750 de ani de la naşterea
poetului Yunus Emre, poet intrat
în legendă şi folclor, versurile lui
fiind recitate şi cântate de toţi turcii
. Cu această ocazie, municipialitatea
oraşului Istanbul a organizat
un simpozion unde a fost invitată
şi Editura Kriterion, care tocmai
publicase un volum bilingv turcromân
Güldeste – Poemele iubirii.
Am avut o mare satisfacţie când
organizatorii ne-au felicitat, noi
fiind singura editură care participa
la eveniment cu o frumoasă şi
elegantă carte. Noua Bibliotecă din
Alexandria are acum pe rafturile
ei Colecţia „Bibliotheca Islamica”,
apărută la Kriterion.
