Cu recent apăruta Opera omnia – poezia lui François Villon în cea de-a doua versiune a lui Romulus Vulpescu –, ne aflăm nu doar în faţa unei monumentale traduceri, ci şi a unui extraordinar de interesant caz de retraducere, în primul rînd pentru că acelaşi traducător îşi revede propria versiune (la noi, a mai făcut-o regretata Irina Mavrodin cu opera lui Proust), apoi, desigur, pentru că deosebirile calitative, decurgînd din opţiunile lexicale, din abordarea diferită a formei şi conţinutului, ar putea oferi material de dezbatere serioasă multor filologi, poeţi şi traducători. Iar această (re)traducere are şi o poveste, sau un „romanţ”, cum îl intitulează autorul în preambulul noii ediţii, din care, fără să fi bănuit, cunoşteam deja o parte.
În 1981, cînd se împlineau 550 de ani de la naşterea lui François Villon, la Cercul de literatură franceză al studenţilor din anul II la Litere, condus de profesorul Ioan Pânzaru, era aşteptat Romulus Vulpescu, Traducătorul poeziei lui Villon, el însuşi poet, obsedat şi „locuit” de spiritul înaintaşului său francez, după cum ştiam cu toţii. Ce nu ştiam însă e că de zece ani, după încercarea nereuşită de a scrie o piesă de teatru despre Villon, se consolase cu revizuirea traducerii sale din 1958, al cărei tiraj de peste zece mii de exemplare era de mult epuizat, că tradusese şi ce mai rămăsese netradus, şi că, ridicîndu-şi ştacheta la înălţimi aparent de neatins, reuşise să recompună în română diferitele anagrame şi cifruri cuprinse în original. Am avut privilegiul atunci să citim în avanpremieră editorială şi să ascultăm în lectura şi cu comentariile traducătorului eşantioane din această nouă traducere. Păstrez filele dactilografiate pe care ni le-a împărţit, cu primele trei octete din Micul testament, al cărui incipit revăzut devenise „An patru sute cinze’şase, / Vin eu François Villon – şcolar / A cărui minte se-aşezase...”, şi în care se ascunde anagrama „Coţcarii n-au sfanţ” (transcrisă de mîna traducătorului pe exemplarele noastre); cu celebra Baladă a doamnelor de-odinioară, din care doar refrenul („Dar unde-i neaua de mai an?), inegalabil tradus, rămăsese neschimbat, cu Balada în numele Fortunei, Balada pe care Villon a făcut-o la rugămintea maicii sale ca să se roage la Maica Domnului şi cu Balada lui Villon şi-a trupeşei Margot, – întru totul ,,altele” în noua versiune, şi mult mai aproape de original. Speram cu toţii să vedem şi să avem cît mai repede volumul cu această traducere, fără să ne gîndim că aşteptarea va dura mai bine de treizeci de ani, că soarta hotărîse ca ea să apară după moartea autorului ei, şi nu tocmai în forma pe care şi-a dorit-o. Pentru că nu a putut superviza editarea pînă la capăt şi pentru că această ediţie nu este bilingvă. Habent sua fata libelli. Autoresque.
Sînt acestea, desigur, umbre peste „monument”, dar nu de natură a-i compromite trăinicia şi valoarea. Noua ediţie, care urmează în principal ediţia franceză a lui André Lanly, cuprinde aşadar întreaga operă a lui Villon, la care se adaugă, în premieră absolută, cîteva texte atribuite. Este excepţional alcătuită critic, ca un compendiu culturalistoric al epocii lui Villon şi ca un compendiu exegetic al operei sale: trei volume inquarto, concepute grafic în spiritul „bibliofiliei pentru toţi” pe care Romulus Vulpescu a cultivat-o cu pasiune şi căreia îi datorăm ediţia centenar a Plumbului bacovian (1981), ediţia bilingvă a Pajerelor lui Mateiu Caragiale (1983) şi cea a Jocului secund de Ion Barbu (1986), toate trei la Cartea Românească, precum şi splendida ediţie bilingvă a poeziilor lui Charles d’Orléans (Univers 1975), prima de fapt în această serie. Născută din „întîmplare” (ce fericită „întîmplare”!), în timpul revizuirii traducerii operei lui Villon, după cum mărturiseşte Romulus Vulpescu, urmînd în formă modelul frumoaselor incunabule împodobite cu majuscule ornate, şi ilustrate cu xilogravuri, ea este modelul noii ediţii Villon.
Primul volum, preponderent teoretic, include o vastă cronologie sinoptică a epocii lui Villon, care mai era încă şi cea a Războiului de o Sută de Ani, date privind calcularea calendarului în Evul Mediu, un inventar al iconografiei lui Villon, al ocurenţelor numelui său în documentele epocii şi în cuprinsul operei, cu precizări privind pronunţia, grafia şi diferitele moduri de anagramare în poezie, în afară de numeroasele acrostihuri şi telestihuri care îl cuprind; traducerea integrală a cîtorva studii şi prefeţe importante; reproducerea anastatică a primei ediţii din opera lui Villon, datorată tipografului Pierre Levet în 1489, cînd nu se ştie dacă poetul mai era în viaţă; în fine, cele 40 de octete ale Micului Testament însoţite de comentarii critice. Volumul al doilea este dedicat părţii celei mai importante a poeziei, şi care nu fusese tradusă integral în ediţia din 1958: Testamentul cel mare („La anii mei treizeci etate, / Cînd dîndu-mi cinstea pe ruşine...”), cu baladele din cuprinsul lui, cele 13 balade şi poezii din grupul de Poezii diverse, intitulat aici Codicilul lui François Villon, din care face parte mult-citata Baladă a spînzuraţilor, apoi cele 11 balade în jargon, la a căror exegeză a contribuit decisiv Lazăr Şăineanu; baladele şi rondelurile atribuite; şi primul text care a consacrat renumele de „băiat rău” al lui Villon, după vreo treizeci de ani de la dispariţia-i misterioasă, text licenţios, debordant de haz şi savoare, cunoscut sub titlul de les Répues franches (Ghiftuielile pe veresie). Volumul al treilea cuprinde farsele dramatice atribuite lui Villon, dintre care Farsa magistrului Pathelin rezervă surpriza cea mai spectaculoasă, şi argumentaţia acestor atribuiri la care Romulus Vulpescu subscrie; de asemenea, un corpus de acte şi documente privind viaţa lui Villon; o secţiune dedicată lui Villon personajul de ficţiune, în care figurează şi cîteva poezii pe care i le-au dedicat Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Victor Eftimiu şi Romulus Vulpescu însuşi –, o culegere de mărturii, opinii şi referinţe despre Villon, semnate de autori din toate timpurile, de la Rabelais, Brantôme, Etienne Pasquier, sau Arthur Rimbaud, care, elev de numai 16 ani, compune o minuantă pastişă după Charels d’Orléans, sub forma unei scrisori în care prinţulpoet îi cere lui Ludovic al XI-lea clemenţă pentru poetul-vagabond, text de autentică afinitate electivă, de intuiţie a propriei evoluţii pe linia marelui strămoş al poeţilor blestemaţi; de asemenea Paul Valéry, sau exegeţi de seamă ai operei lui Villon, André Thérive, Jean-Marc Bernard, Pierre Champion, Italo Siciliano. Din bibliografia ediţiei, se cuvine semnalată în mod special lista corespunzătoare argoului românesc, actualizată pînă în 2004, depusă de autor şi la Biblioteca Academiei Române. Cît priveşte aparatul critic al ediţiei, el este alcătuit prin preluarea selectivă a informaţiei cuprinse în ediţiile franceze de referinţă, prin rezumarea controverselor privind sensul multor versuri din această operă poetică în care dublul sens, calamburul şi antifraza aproape că fac regula, prin compararea şi folosirea datelor pentru justificarea unor opţiuni ale traducerii şi pentru lămurirea numeroaselor aspecte de context cultural şi istoric, la care se adaugă comentariile traducătorului, pe cît de ample, pe atît de captivante. Toate acestea constituie o contribuţie de-acum inconturnabilă la exegeza acestui mare autor universal, prilejuită de retraducerea operei sale şi îmbogăţită prin retraducerea în sine.
În 1981, la deloc neînsemnata sa performanţă de-odinioară, Romulus Vulpescu se referea autocritic şi autoironic, la fel cum o face în deschiderea ediţiei de acum: „În ‘51-’52, transliterasem – cu acribie filologică şi cu intransigenţă juvenilă – toate particularităţile, curiozităţile şi dificultăţile originalului, conştient de fatala constrîngere a măcar unei renunţări. Şi-am renunţat la ceea ce, pe-atunci – inconştienţă a vîrstei! – consideram elementul, nu superfluu, desigur, perisabil, însă: forma. ş...ţ Am păstrat intactă schema generală şi rimele de refren, dar mi-am limitat efortul numai în interiorul fiecărei strofe.” Se salva astfel „esenţa”: „fidelitatea faţă de conţinut (pe care, prosteşte, îl opuneam formei, potrivit concepţiilor care-mi decimau intelectul. Acum însă ş...ţ, orgoliul «meseriei» îmi dicta o altă conduită. ş...ţ Care nu mi-a fost surpriza cînd am constatat că efortul de a respecta cu stricteţe toate «formele» originalului ş...ţ se vedea răsplătit prin dobîndirea unei fidelităţi autentice, exhaustive, pe toate planurile discursului poetic ş...ţ, atingînd sensul real al actului creator: structura. Ca să nu mai vorbesc de cursivitatea ideilor şi de fluenţa exprimării, calităţi ce se articulau miraculos de lesne...”
Pe lîngă aceste observaţii, se mai impun două precizări: prima este legată de aspectul cifrat al operei lui Villon, de anagramele din textul său, aspect pe care traducătorul îl socoteşte, desigur, printre „toate formele originalului”, iar cea de-a doua de specificul traducerii în general şi al traducerii de poezie în special.
Deşi anagramele din opera lui Villon nu sînt acceptate în totalitate de toţi exegeţii săi, Romulus Vulpescu, urmînd descoperirile lui Tristan Tzara, care sînt cele mai numeroase şi mai controversate, le acceptă şi găseşte soluţii pentru a le înscrie în filigranul textului românesc. Procedînd astfel, el nu deturnează în nici un fel sensul poeziei lui Villon ci, pur şi simplu, înzestrează traducerea cu această latenţă a originalului şi o racordează la polemica vie pe acest subiect dintre exegeţii francezi. Pe de altă parte, identificarea anagramelor, care ascund de cele mai multe ori numele unor personaje cu care Villon a avut de a face, dar şi aluzii la anumite situaţii din viaţa sa, prilejuieşte analize biografice aproape detectivistice şi oferă repere pentru stabilirea unor legături între diferitele părţi ale operei, a cărei cronologie face şi ea obiectul disputelor dintre specialişti. Rămîne în afara oricărei controverse convingerea că există un „mister Villon” la fel cum există un „mister Homer” sau un „mister Shakespeare”. Iar noua traducere a lui Romulus Vulpescu nu propune soluţii magice pentru elucidarea lui, ci îl slujeşte cît se poate de bine.
Şi ajungem aici la specificul traducerii, care, tocmai pentru că ţine de domeniul evidenţei, este de ce cele mai multe ori scăpat din vedere: negocierea pierderilor şi cîştigurilor în această activitate este un fel cu totul aparte de ştiinţă-artă, sortită a rămîne secretă, pentru că nu se dezvăluie decît prin confruntarea cu originalul, şi care îşi asumă, mai ales în cazul poeziei, şi mai abitir cînd ediţia nu este bilingvă, „blestemul” suspectării că trădează prea din cale afară originalul, iar asta cu cît traducerea e mai sclipitoare şi cu cît sună mai firesc. În confruntare cu fanceza bogată, colorată, foarte liberă încă a poeziei lui Villon, limba română dă măsura uriaşelor ei resurse lexicale şi a plasticităţii sale gramaticale. Diferenţa dintre cele două traduceri ale lui Romulus Vulpescu o dovedeşte încă şi mai convingător, pentru că prima exploatează posibilităţile fondului lexical vechi şi ale formelor gramaticale arhaice, care îngreunează de multe ori înţelegerea, iar cea de-a doua se bazează aproape exclusiv pe resursele limbii române moderne, mult mai potrivite cu directeţea, modernitatea şi caracterul universal al operei lui Villon.
Din amurgul Evului Mediu şi pînă acum, nici veselia şi plăcerea de a trăi în general, şi la Paris în special – pentru care Villon şi-a riscat viaţa –, transpuse în refrene precum „Il n’est trésor que de vivre à son aise” („Nu-i bun mai bun ca viaţa-ndestulată”) sau „Il n’est bon bec que de Paris” („Plisc meşter nu-i ca la Paris”), devenite proverbe şi folclor datorită şansonetiştilor francezi moderni, nici nostalgia din „Où sont les neiges d’antan”, şi nici fiorul de disperare al strigătului „Frères humains qui après nous vivez, / N’ayez le coeur contre nous endurci” („Fraţi oameni ce trăiţi şi după noi, / Nu vă-mpietriţi voi inima, semeţi”) nu şi-au peirdut nimic din puterea de a emoţiona. Cît de mult a făcut Romulus Vulpescu pentru ca aceasta să-şi păstreze întreg efectul asupra noastră nu se poate judeca decît citindu-i noua traducere, şi, pentru completă edificare, comparînd- o cu cea veche şi cu originalul. Să îi evaluăm performanţa în superlative e de prisos. Ar fi fost probabil fericit să ştie că ni l-a apropiat pe Villon.

BALLADE
QUE VILLON FEIT A LA REQUESTE DE SA MÈRE, POUR PRIER NOSTRE-DAME*
Dame du ciel, regente terrienne,
Emperiere des infernaulx palus,
Recevez moy, vostre humble chrestienne,
Que comprinse soye entre voz esleuz,
Ce non obstant qu’oncques rien ne valuz.
Les biens de vous, ma Dame et ma Maistresse,
Sont trop plus grans que ne suis pecheresse,
Sans lesquelz biens ame ne peult merir
N’avoir les cieulx, je n’en suis jengleresse:
En ceste foy je vueil vivre et mourir.

A vostre Filz dictes que je suis sienne;
Que de luy soyent mes pechiez aboluz:
Pardonne moi comme a l’Egiptienne,

Ou comme il feist au clerc Theophilus,
Lequel par vous fut quitte et absoluz,
Combien qu’il eust au diable faict promesse.
Preservez moy que je ne face cesse;
Vierge portant sans rompure encourir
Le sacrement qu’on celebre a la messe.
En ceste foy je vueil vivre et mourir.

Femme je suis povrette et ancienne,
Ne riens ne sçay; oncques lettre ne leuz;
Au monstier voy dont suis parroissienne
Paradis painct, ou sont harpes et luz,
Et ung enfer où damnez sont boulluz:
L’ung me faict paour, l’autre joye et liesse.
La joye avoir fais moy, haulte Deesse,
A qui pecheurs doivent tous recourir,
Comblez de foy, sans faincte ne paresse.
En ceste foy je vueil vivre et mourir.


BALADA
CE FACU VILLON LA RUGAREA MUMEI SALE CA SA SE-NCHINE EA LA MAICA DOMNU’ (1958)
Stăpînă-n Cer şi-n lumea pămînteană,
Împărătiţă mlaştenii Ghehénii,
A dreapta-ţi, în sobor fără prihană,
Mă-ngăduie părtaşă-ntru smerenii.
Căci cea din urmă-s eu din toţi smerenii.
Şi mult nemercicíi întru păcate.
Doar haru-Ţi, nesfîrşit în bunătate,
Mai poate izbăvi şi înţălege.
Ci nu-s hicleană; cugetu-mi curat e:
Să vieţui voi?, să mor într-astă lege!

Că sînt a Lui, Tu, Fiului Tău, spune:
Îndure-se de multele-mi greşele.
Dă-mi, Tu, ca Ighiptencii, iertăciune,
Mă curăţă cum El de patimi rele
Pre Teofil s-au milostit să-l spele,
Cel juruit cu-al iadurilor hău.
Păzeşte-mă, Fecioară, de Cel Rău
Căci rod preasfînt au vrednicit să lege
Şi fără stricăciune trupul Tău...
Să vieţui voi?, să mor într-astă lege!

Bătînă sînt, muiere nevoiaşă,
Nimic nu ştiu, nici dsluşire líteri;
La schit văz, unde sînt enoriaşă,
Un rai leit cu cínghii şi cu ţíteri,
Şi-un iad cu osîndiţi; ne spun presvíteri
Că-i unul spaimă, altulbucurie.
Doar bucuria hărăzită-mi fie
Căci păcătoşii rodu-i pot culege
De se smeresc păstrînd credinţa vie...
Să vieţui voi?, să mor într-astă lege!


BALADA
PE CARE VILLON A FACUT-O LA RUGAMINTEA MAICII SALE CA SA SE ROAGE LA MAICA DOMNULUI (2013)

Stăpînă-n cer, pămîntului regină,
Crăiasă mlăştinosului Tartar
Primeşte-mă, umila Ta creştină,
Părtaşă – cu aleşii Tăi – la har,
Deşi nu mi-a fost dat pe lume dar.
Căci, Doamnă, fără marea Ta-ndurare
Mai mare decît vina-mi cea mai mare –
Nu-i vrednic nici un suflet muritor
– S-ajungă-n cer. Nu mint vorbind atare:
În legea asta vieţui şi-am să mor.

Iertarea de la Fiul Tău să-mi vină:
A Lui sînt, din tulpina Lui vlăstar;
Ca Egiptencii, ierte-mi pentru vină,
Ori ca lui Teofil, iertatul – doar
Prin ruga Ta – de veşnicul calvar,
Deşí i-a dat Satanei ascultare.
Fereşte-mă de-asemeni lepădare,
Fecioară, nestricat trup născător
Al tainei ce ne e cuminecare:
În legea asta vieţui şi-am să mor.

Bătrînă sînt, săracă şi puţină:
Puţine ştiu; nici slovele măcar.
Aci-n schit, unde vin să iau lumină,
Rai văd, pictat cu ţíteri la altar,
Apoi şi-un iad, cu osîndiţi pe jar:
Ce bucurie – sus, jos – ce-ntristare!
La rai fă-mi parte, Maică Doamnă, care
Întorci greşiţii toţi, stăriuitor,
Sprecugetul credinţei, cu-nfocare:
În legea asta vieţui şi-am să mor.


BALLADE
DE BONNE DOCTRINE,À CEUX DE MAUVAISE VIE*

Car ou soies porteur de bulles,
Pipeur ou hazardeur de dez,
Tailleur de faulx coings et te brusles,
Comme ceux qui sont eschaudez,
Traistres parjurs, de foy vuidez;
Soies larron, ravis ou pilles:
Où en va l’acquest, que cuydez?
Tout aux tavernes et aux filles.

Ryme, raille, cymballe, luttes,
Comme fol, fainctif, eshontez;
Farce, broille, joue des flustes;
Fais, ès villes et ès cités,
Farces, jeux et moralitez;
Gaigne au berlanc, au glic, aux quilles:
Aussi bien va, or escoutez!
Tout aux tavernes et aux filles.
De telz ordures te reculles,
Laboure, fauche champs et prez;
Sers et pense chevaulx et mulles,
S’aucunement tu n’es lettrez;
Assez auras, se prens en grez.
Mais, se chanvre broyes ou tilles,
Ne tens ton labour qu’as ouvrez
Tout aux tavernes et aux filles?


BALADA
A ÎNVAŢATURII ÎNŢELEPTE CELOR CARE DUC O VIAŢA TICALOASA (1958)

Căci, vînzător de iertăciuni,
Măsluitor sau calpuzan,
Or să te puie pe tăciuni
Fiert în oloiul din cazan,
Ca un nelegiuit hiclean.
Fii fur, dar unde-i ce-ţi aduce
Al furtişagurilor plean?
La tîrfe şi la crîşmi se duce!

Zi din cimpoi şi zi măscări
Şi fă ce ştiu boscarii-a face:
Fă stihuri, vrăji, fă tumbe, sări,
Fii păpuşar prin iarmaroace;
Dupi, stuci, popici, cînd vor să joace
Înşală loazele năuce!
Dar pleaşca? Ia aminte-ncoace:
La tîrfe şi la crîşmi se duce!

Te trage din mocirlă-n lături;
Coseşte-n prat, dă-n brînci pe-ogor,
Ţesală cai, prin grajd să mături,
De nu ţi-a fost la buchi uşor,
Şi ai s-aduni, muncind de zor.
Dar cînd tinzi tortul pe uluce
Ce faci cu-al trudei tale spor?
La tîrfe şi la crîşmi se duce!

Meşi, rantii, laibăre cu şnururi,
De-s vechi, să nu le puneţi cruce:
Sînt gioarse potrivite pururi
La tîrfe şi la crîşmi a duce!


BALADA
A ÎNVAŢATURII ÎNŢELEPTE CELOR CARE DUC O VIAŢA TICALOASA (2013)

Căci, ori vinzi indulgenţe false,
Ori măsluieşti cu alţi coţcari;
Ori calpuzan eşti, ce se arse
Ca opăriţii de pleşcari
(Sperjuri, nelegiuţiţi, tîlhari);
Ori hoţ, pîndind pe după tufe:
Cui duci purcoiul de biştari?
Tot pe la crîşme şi la fufe.

Glumeşte, cîntă, joacă farse;
Pungaş ghiduş, fă tumbe, sari;
Zar, cărţi, popici – să laşi pungi stoarse;
Şi prin oraşe mici şi mari,
Arată-le comédii tari
Şi umple-ţi cu bănet burdufe :
De pleaşcă – află! – te dezbari
Tot pe la crîşme şi la fufe.

De scîrbă faţa-ţi se-ntoarce?
Ţesală cai; sau chiar măgari;
Să ari; sau să coseşti cu gioarse,
De nu eşti printre cărturari
Şi-aduni tu cîţiva crăiţari...
Dar cînd din in topit ţeşi rufe,
Aşa-i că rodul muncii-ţi cari
Tot pe la crîşme şi la fufe?
________
* Subtitlurile în original îi aparţin lui Clément Marot, îngrijitorul primei ediţii critice a poeziei lui Villon, în 1533, pe care le-au preluat toţi editorii moderni ai poetului.