Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Festivalul George Enescu:
Ediţia a douăzecea la final de Dumitru Avakian

Ultimul moment al recentei ediţii a Festivalului a fost încredinţat Orchestrei Naţionale a Franţei conduse de Daniele Gatti, unul dintre şefii de orchestră importanţi ai vieţii muzicale actuale; ansamblul este un organism orchestral viu, sensibil, participativ.
Seducătoare transparenţe timbrale au colorat minunate pagini franceze de inspiraţie spaniolă. Nu poţi să nu observi: alcătuirea programului a fost şi aceasta semnificativă; mă refer la zonele de spiritualitate europeană care au hrănit configurarea personalităţii enesciene în anii tinereţii, în anii de maturitate artistică; mă refer la relaţia intimă pe care Enescu a avut-o în mod special cu muzica franceză, cu contemporanii săi, de la Paul Ducasse la Debussy şi Ravel. Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, unica lucrare concertantă enesciană, a fost conturată cu expresiv relief timbral prin participarea solistică a tinerei violonceliste Han-na Chang. Prezentată cu o seară înainte, Simfonia a 9-a de Mahler, un colosal opus simfonic al începutului de secol XX, a dat măsura supremei măiestrii de care dispune acest minunat colectiv simfonic, animatorul ansamblului, dirijorul orchestrei, un muzician eficient, imaginativ, sobru, propulsat de o energie interioară contaminantă.

Mari orchestre? Orchestre de bun renume? Puţine dintre colectivele simfonice aflate în circuitul vieţii muzicale actuale fac parte din categoria marilor orchestre în adevaratul înţeles al cuvântului; cu câţiva ani în urmă, revista engleză „Gramophone” a făcut o asemenea clasificare; între primele douăzeci au fost incluse şi câteva ansambluri simfonice care ne-au vizitat în ultimul deceniu cu prilejul diferitelor ediţii ale Festivalului enescian. Care sunt calităţile unui asemenea organism? Importantă este marca de sonoritate care determină personalitatea ansamblului, un aspect care poate varia în funcţie de dirijor, de lucrare, de sonoritatea sălii de concert. Maleabilitatea privind abordarea repertoriului standard, dar şi a lucrărilor noi, reprezintă şi aceasta un criteriu de calificare. Orchestra este un organism viu, unitar, şi nu o însumare de instrumentişti. Ca orice organism de acest fel, o mare orchestră nu poate fi perfectă „pe viu”, în sala de concert, dar este perfectibilă în mod absolut. Este motivul pentru care, consider, nu au deranjat măruntele dereglări dintre partidele instrumentale în cazul Orchestrei Filarmonice din Israel conduse de Zubin Mehta; este artistul unei generoase, a unei spiritualizate comunicări; susţine magistral linia mare a Simfoniei a 5-a, în Do diez minor, de Gustav Mahler, un opus grandios care dă imaginea sfârşitului de secol, o sfârşeală a unei lumi care piere în superbitatea ei, piere fără speranţe, cum ne dezvăluie celebrul „Adagietto” partea a patra a lucrării; sonoritatea uimitoare a corzilor, maleabilitatea tonului, justeţea de atac a lemnelor, claritatea sunetului alămurilor şi, mai ales, bucuria de a cânta, de a comunica, reprezintă datele esenţiale pentru care ansamblul intră în galeria marilor formaţii. La acelaşi nivel se situează şi Filarmonica vieneză, un organism de largă, de cuceritoare respiraţie muzicală; dispune de o inconfundabilă personalitate marcată de o aşezare temeinică, de o nobleţe firească a actului comunicării, lucru întâlnit la casele cele mari; a evoluat sub conducerea actualului director artistic al Operei vieneze, dirijorul Franz Welser Möst, un artist sub bagheta căruia atât Simfonia concertantă pentru vioară şi violă de Mozart, cât şi Simfonia a 5-a de Dvorak capătă echilibrul construţiei clasice, de solară expresie. Se apropie de aceasta Orchestra Filarmonică Regală din Liverpool condusă de Vasily Petrenko; claritatea, acuitatea gestului dirijoral este susţinută de un temperament ardent, dinamic, mobilizator în construcţia Simfoniei în trei mişcări de Stravinski.
Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia face parte dintr-o altă categorie; chiar atunci când o conduce un dirijor energic, cu totul eficient în genul de operă, cum este Antonio Pappano. Simfonia de cameră de George Enescu, ultimul opus al maestrului, a fost relatată convenţional; natura intimă a gândirii enesciene nu-şi găsea loc pe scena Sălii Mari a Palatului! „Pachetul” alămurilor orchestrei are deficienţe de atac. Nu poţi să nu observi, ginta latină nu se dezminte în datele ei de instabilitate nici pe la noi şi nici pe malurile Tibrului. Totuşi Simfonia „Patetica”, de Ceaikovski a fost excelent construită, evitându-se şarja expresivă de tip melodramatic.
Un impuls de prospeţime în adresare, de angajare temeinică în cânt, le-a adus evoluţia Orchestrei Române de Tineret conduse de dirijorul Cristian Mandeal; a constituit un moment special în programul actual al Festivalului. Cei mai buni dintre cei mai buni tineri instrumentişti, studenţi, elevi, absolvenţi ai instituţiilor noastre de învăţământ muzical, tineri sosiţi din toate colţurile ţării, tineri pregătiţi pentru acest moment pe parcursul a temeinice stagii de lucru, au demonstrat o dată în plus existenţa unui imens potenţial de talente artistice de care dispune ţara. Au arătat determinare în cânt, seriozitate în pregătire. De la Beethoven la Enescu, Ravel şi Stravinski, o largă gamă stilistică a fost abordată de Mandeal cu priceperea unui meticulos pedagog al orchestrei; ştie să însufleţească elanul tinerilor instrumentişti. Nu au cum să fie perfecţi. Sunt entusiasmanţi! Au fost aclamaţi cu urale nesfârşite. Promit enorm. Pentru noi, pentru viaţa muzicală internaţională. Regretabil este faptul că instituţiile abilitate ale statului se dovedesc a fi indiferente faţă de acest fenomen, unul de largă extensie în spaţiul Europei Unite, dar cu totul neglijat la noi.
Corul şi Orchestra Epocii Luminilor, „The Age of Enlightenment”, ne-au vizitat pentru prima oară. Sunt ansambluri de specială individualitate care promovează de o manieră specială muzica perioadelor de trecere de la baroc la clasicism şi de aici spre preromantismul începutului de secol XIX. Este epoca structurării ansamblului simfonic, a consolidării formelor şi genurilor clasice. Se cântă pe instrumentele de suflat ale epocii, instrumente pe care astăzi le numim ca fiind „rudimentare”; dau o savoare aparte sonorităţilor. Dirijorii Trevor Pinnock şi Adam Fischer, somităţi în domeniul genului, ne-au dăruit două dintre marile capodopere ale muzicii vocalsimfonice clasice, oratoriile „Creaţiunea” şi „Anotimpurile” de Joseph Haydn. Bucuria de a cânta, profesionalismul înalt al membrilor ansamblurilor, al soliştilor, conferă viaţă interioară, acestor pagini.

Dintre evoluţiile soliştilor concertişti câteva au fost cu totul remarcabile. Mă gândesc în primul rând la generaţia tânără a muzicienilor intraţi relativ recent în viaţa muzicală internaţională, la Denis Matsuev, un muzician care a oferit un grandios spectacol pianistic, spectacol de culori timbrale, de energie dinamică, pe parcursul Concertului în Do Minor de Rachmaninov, la violonistul David Garrett, o apariţie nonconformistă de mare atracţiozitate atât în realizarea concertului beethovenian, cât şi pe parcursul unor replici violonistice la numerele lui Michael Jackson. Aflat pentru prima dată pe scenele noastre de concert, Yefim Bronfman a etalat o pianistică de temeinică formaţie în realizarea celui de al doilea Concert brahmsian. Pe cât de inspirate, pe atât de atractive s-au dovedit a fi duo-urile pianistice, cel al surorilor Katia şi Marielle Labeque în Concertul de Mendelssohn Bartholdy, al Luizei Borac şi Viniciu Moroianu în Simfonia concertantă de Dinu Lipatti. Nu s-au ridicat la nivelul publicităţii nici violonistul Vadim Repin şi nici pianista Hélène Grimaud.
Dintre concertele muzicale camerale prefer să le menţionez pe cele care au inclus creaţii enesciene majore. Indiscutabil, cel mai spectaculos moment a fost cel pe care îl datorăm acestui cuceritor cuplu de muziciene, pianista Mihaela Ursuleasa şi violonista Patricia Kopatchinskaja, talente uriaşe care ştiu să caute, să găsească, să ne dăruiască esenţele ancestrale ale muzicii lui Bela Bartok şi George Enescu. Nebănuite s-au dovedit a fi valorile timbrale ale celei de a 3-a Sonate enesciene scrise în „caracter popular românesc”!

Alte momente camerale enesciene remarcabile? Au fost. Mă refer la Cvartetul cu pian în Re Minor prezentat de „Jerusalem Chamber Music Festival”, cu Mihaela Martin la vioară, mă refer la Cvintetul cu pian prezentat de Cvartetul american „Fine Arts” şi Alexandra Costin la pian. Miniaturi vocal instrumentale crescute sub semnul poeziei secolului trecut au fost prezentate pe parcursul unui cuceritor spectacol oferit de duo-ul muzicienilor Bianca şi Remus Manoleanu, de actorul Victor Rebengiuc.
Seducător în ceea ce priveşte cultura sunetului, bogăţia timbrelor, s-a dovedit a fi – o dată în plus! – ansamblul Kremerata Baltica condus de minunatul muzician Gidon Kremer. Dar prezentarea în aranjament a celebrului opus enescian, Octuorul pentru corzi, s-a dovedit a fi abuzivă.

Muzica românească actuală a fost relativ bine etalată în valorile ei reprezentative, prin creaţii semnate de Octavian Nemescu, Corneliu Dan Georgescu, Lucian Meţianu, Eugen Wendel, Costin Miereanu, Călin Ioachimescu, Doina Rotaru, Dan Dediu, Laura Manolache, Ana Maria Avram, George Balint… Dar au lipsit nume importante precum cele ale regretaţilor Horaţiu Rădulescu şi Costin Cazaban, sau Tiberiu Olah şi Aurel Stroe.
Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu” s-au dezvoltat bine în ultimul deceniu. Au căpătat notorietate, au dobândit consistenţă, dispun de personalitate, s-au construit în timp. În paralel, câteva zile în şir s-au desfăşurat lucrările unui remarcabil simpozion adresat cercetătorilor din ţară, din străinătate; pentru prima oară lucrările întâlnirilor muzicologice din acest an au fost publicate în chiar zilele Festivalului. Nu ştiu dacă domnul Ioan Holender, actualul director artistic al Festivalului, fostul director al Operei vieneze, este capabil a-şi depăşi limitele; cu sau fără domnia sa, evenimentele trebuie să evolueze. Festivalul este al nostru, al tuturor. Dând curs unor intense solicitări interne, doar secţiunea de violoncel a fost adiţionată competiţiei generale a tinerilor muzicieni; secţiunea de canto academic rămâne în continuare, în mod nejustificat, în afara concursului. Dată fiind densitatea evenimentelor, ar fi utilă decalarea cu un an a Festivalului faţă de concurs; interesul pentru creaţia enesciană s-ar întreţine constant, de la un an la altul, atât la nivelul marilor concerte, cât şi la acela al tinerei generaţii de muzicieni.
De ani buni, Festivalul enescian al muzicii a devenit un brand de ţară, un eveniment care atrage un numeros public, inclusiv din străinătate; este un eveniment de primă mărime în plan european. Mii de muzicieni sosiţi din toată lumea au evoluat pe scenele Fesivalului. Zeci de mii de auditori au fost prezenţi în sălile de concert din Bucureşti, din ţară. Cultura, muzica, pot defini o altă imagine a existenţei noastre, alta decât cea pe care ne-o arată tabloidele cotidiene sau posturile europene de televiziune. Festivalul enescian al muzicii este o investiţie de durată în însăşi existenţa spirituală a naţiunii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara