este întrucâtva nedrept ca personalitatea lui Edgar Papu, de la a cărui moarte se împlinesc la sfârşitul lui martie 25 de ani şi de la a cărui naştere se vor împlini în septembrie 110, să rămână legată de nefericita idee protocronistă. Edgar Papu a fost un comparatist excepţional, cunoscător al câtorva literaturi occidentale în limba de origine, traducător din spaniolă (Don Quijote), erudit cu bune studii în Italia şi în Austria, temeinic informat în istoria culturii, autor a trei cărţi de istoria artei înainte de 1948. Asta cu atât mai mult cu cât nu suntem deloc siguri de intenţia adevărată a autorului eseurilor adunate în 1977 sub titlul Din clasicii noştri, de la care a pornit toată tevatura. Sigur e că alţii (nomina odiosa) au exploatat ideologic o teză destul de inocentă în sine, făcând-o foarte convenabilă pentru naţional-comunismul ceauşist însetat de priorităţi culturale, ca dovadă a superiorităţii noastre etnice. Lucrul cel mai grav care se poate spune despre ideea lui Edgar Papu este opoziţia ei declarată faţă de sincronismul lovinescian. E chiar de mirare că un intelectual atât de fin şi de precaut a putut pune fără să clipească semnul egalităţii între sincronism şi „năzuinţa ce alimentează o conştiinţă retardatară” (Cuvânt explicativ). Sincronismul reprezentase punctul de vedere al liberalismului burghez, în căutare, după Primul Război Mondial, de recunoaştere internaţională şi de aliniere la standardele europene. Era o critică explicită a provincialismului cultural din primele decenii ale secolului XX şi a urmărilor lor din România Mare. Democrat şi prooccidental, Lovinescu vedea soluţia în legătura noastră cu Europa, împotriva pârvanismului, iorghismului, ortodoxismului şi, în general, împotriva iraţionalismelor de toate culorile politice. Lovinescu se întâlnea în principiul imitaţiei cu unul dintre rivalii lui cei mai statornici din epocă, şi anume cu Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura românească. Edgar Papu nu face nicio referinţă la acesta din urmă, deşi teza lui pare o replică energică la chiar prima frază din cartea lui Ibrăileanu din 1909 despre absenţa contribuţiei româneşti la formarea civilizaţiei europene. Tocmai în acest punct se manifestă protocronismul lui Edgar Papu, menit a releva „câteva ilustrări ale anticipărilor în plan universal care au avut loc de-a lungul secolelor în literatura românească”. Despre ce e în definitiv vorba? Despre faptul că, departe de a veni mereu după alţii şi de a-i imita, românii ar deţine câteva priorităţi, nerecunoscute de către străini, şi de care nici ei înşişi nu sunt conştienţi, atât în ştiinţă, cât şi în artă. Dacă în ştiinţă prioritatea are, de bine-de rău, un sens (şi ne putem lupta să ni se recunoască, de pildă, paternitatea asupra descoperirii insulinei de către doctorul Paulescu), în artă ea n-are niciunul. Nu interesează realmente pe nimeni cine a folosit monologul interior pentru prima oară într-un roman, înaintea lui Joyce, care l-a impus. De ce ar interesa pe cineva că Grigore Alexandrescu a anticipat în fabula Boul şi viţelul „perioada de înaltă maturitate a lui Heine, Hugo şi Eminescu?”. Prin ce? „Printr-un clasicism numai aparent cu care jonglează romanticii târzii”. Nu e limpede nici pentru noi, românii, ce vrea să zică o astfel de aserţiune, darămite pentru un eventual critic occidental. Lasă că Alexandrescu nu e un romantic „târziu”. Fineţea spiritului lui Papu se transformă într-o ridicolă forţare a sensurilor când încearcă să demonstreze originalitatea fabulei: „O analiză mai atentă descoperă perfect romantismul acestei fabule clasice, aşa cum n-ar fi scris-o nici La Fontaine, nici Krâlov. [...] Că este bou ca toţi boii şi mai este şi puţin la simţire ar fi trebuit să rezulte exclusiv din acţiunea fabulei. Alexandrescu mai aplică însă şi acele adaosuri ca invective ale unui temperament romantic, aşa cum vom întâlni în Scrisoarea III de Eminescu. Cât priveşte sintagma puţin la simţire, este o critică venită tipic din partea romantismului, care veştejeşte îndeosebi lipsa sensibilităţii”.

este uimitoare candoarea minuţiosului analist! Şi ea ne aminteşte de exagerări similare produse înainte ca Edgar Papu să creeze conceptul necesar deplinei lor valorificări. Cel puţin trei precursori are autorul eseurilor Din clasicii noştri. Unul, încă foarte ponderat, este I. Constantinescu în Moştenirea modernilor, care vorbeşte de o avangardă a spiritului românesc şi se rezumă în general la cazuri pe care realizările ulterioare le-au dovedit cu certitudine. Poziţia criticului ieşean ar fi ireproşabilă, deşi oarecum ineficientă, dacă el nu l-ar cita pe G. Munteanu (iată-l şi pe cel de al doilea precursor al lui Papu). Într-o carte despre Ion Creangă, în care înţelepciunea populară fixată în proverbe este sistematic confundată cu filosofia ca disciplină, G. Munteanu ar fi ajuns „la unele interesante detectări ale absurdului în Dănilă Prepeleac”. Şi comentează I. Constantinescu: „Am putea spune că există virtual tot materialul necesar pentru o istorie a anticipărilor de absurd în literatura noastră”. Al treilea precursor, citat şi el admirativ de către I. Constantinescu, este C. Noica. În versul eminescian „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit” Noica a descifrat „un întreg capitol din frământarea filosofică a omului modern”, şi anume existenţialismul. Dacă adăugăm că şi G. Munteanu credea că, în unele însemnări din caietele sale, Eminescu anticipa teoria relativităţii a lui Einstein, avem tacâmul complet. Dezavantajul lui E. Papu, în ochii posterităţii, rămâne acela de a fi oferit unor asemenea zadarnice şi caraghioase speculaţii termenul compromiţător. Lumea îi ignoră astăzi pe I. Constantinescu şi pe G. Munteanu, dar nu şi pe cel care a furnizat ideologilor naţional-comunişti conceptul necesar pentru discursul lor demagogic.

Desigur, unele din eseurile volumului din 1977 sunt interesante. De pildă, cele despre pastelurile lui Alecsandri ori despre nuvela Alexandru Lăpuşneanul, unde referirile la un poet chinez celebru din secolul opt sau la Pavilionul de porţelan al lui Li Tai Pe şi, respectiv, la fresca pierdută a lui Leonardo da Vinci Bătălia de la Anghiari, pe care scena măcelului lui Negruzzi ar evoca-o. Nu e greu de constatat că farmecul acestor eseuri provine din marea suprafaţă a sferei culturale, din asocieri şi comparaţ ii pe care i le permitea eseistului solida lui formaţie intelectuală. A stabili întâietăţi fiind perfect inutil, a stabili raporturi de orice fel, afinităţi, influenţe ori pure coincidenţe este esenţial în critică. Edgar Papu beneficiază în această privinţă de şcoala refuzatului Lovinescu şi a iritantului Călinescu (mereu urecheat pentru superficialitate şi contraziceri) mai mult decât de comparatismul academic al lui T. Vianu (citat cu mare respect chiar şi când nu e decât banal). Prin ce are mai original, Din clasicii noştri ţine totuşi de speţa comparatismului călinescian, surprinzător şi insolit. Cantemir, ca „vizionar al sfârşiturilor”, e apropiat de Rilke şi Ţuculescu. Lucru mult mai sugestiv decât presupusa anticipare a romantismului de către Istoria ieroglifică. Şi oricum la fel de atractiv precum compararea virtuţilor de pictor animalier ale lui Cantemir cu acelea dovedite de Sadoveanu în Împărăţia apelor. Călinescu, cel din Domina bona, ar fi apreciat această transformare a Scrisorii pierdute într-un epos eroicomic, de antimăşti:

„Trahanache este Agamemnon, conducătorul confederaţiei aheiene. Tipătescu se identifică cu Ahile, fiind proiectat ca şi acela, de către Caragiale, drept cel iute de mânie. În sfârşit, Caţavencu este Hector. În registrul antimăştii comice, el împărtăşeşte soarta nefericitului erou troian. Aşa cum, după ucidere, cadavrul lui Hector a fost târât în ţărână de carul lui Ahile, tot astfel, în cele din urmă, cadavrul moral al lui Caţavencu s-a văzut tras – sau mai degrabă înhămat – la carul de triumf al lui Tipătescu. La rândul ei – mai trebuie adăugat – coana Joiţica este frumoasa Elena, din cauza căreia – de astă dată pe raţiunea meschină de neglijenţă, care a făcut-o să piardă scrisoarea – conflictul capătă o tensiune neobişnuită”.

valoarea unor astfel de consideraţii vine din aerul lor de superioară gratuitate, tot aşa şi cele care opun Bucureştii naturalişti şi romantici din naturalist-romanticii Crai de Curtea-Veche Bucureştilor lipsiţi de stil din astilisticul Pat al lui Procust sau cele prin care Papu încearcă să ne convingă nu că romanele Hortensiei Papadat-Bengescu anunţă (Doamne, fereşte!) „noul roman” francez al anilor 1950-1960, ci că exprimă nevoia de a exorciza plictisul provincial şi aerul stătut cu fantome şi molii din care au izvorât romanele epocii victoriene din Anglia. Formula lui Edgar Papu atinge excelenţa tocmai când, părăsind orice tezism, se lasă în voia erudiţiei asociative şi a unui gust penetrant şi original.

În toate studiile sale, mai ales în acelea târzii, care le reiau câteodată pe cele din tinereţe (aşa cum, de exemplu, Existenţa romantică din 1980 reia un mic eseu despre Originea romantismului din 1936), aceasta va fi mereu problema autorului: de a scăpa de tezism, profitând de uriaşele lui cunoştinţe, care-i permit cele mai extraordinare voiajuri comparatiste. Concludent pentru toate este chiar eseul din 1980. Inspirat de biologul Hans Driesch, care la începutul secolului XX deosebea în lumea organicului formele închise, animale, de cele deschise, vegetale, Edgar Papu aplică ideea la lumea formelor artistice şi observă că romantismul e similar vegetalului, iar clasicismul, animalului. [...] Comparând ideea despre natură pe care şi-o făceau clasicul Buffon şi respectiv romanticul Bernardin de Saint Pierre, Edgar Papu ajunge la câteva concluzii frapante. Este capitolul cel mai bun al cărţii. Curios este însă să vedem cum eseistul respinge interpretarea analogiei sale ca metaforă, voind a o prezenta ca pe o omologare ştiinţifică. Or, tocmai asta nu se poate. Când Papu începe să întrebuinţeze conceptele biologice la propriu, asistăm la transformarea unei strălucite speculaţii literare într-o pseudoştiinţifică raportare a fenomenului artistic la fenomenul din natură. Trebuie spus că şi Blaga, şi Noica au căzut uneori în această capcană, dorind a fundamenta riguros, exact, de pildă, ideea de spaţiu ori timp spiritual, respectiv pe aceea de maladie spirituală, în loc să le dezvolte ca pe o pură posibilitate, metaforic sugestivă. Este aici o scurtcircuitare inadmisibilă, fie că rămânem la filosofia culturii, fie că trecem la ştiinţă. Aşa că iată-l pe Edgar Papu, aşternând pe hârtie formula chimică a fotosintezei (6CO2 + 6H2O – C6H12O + 6O 6 2), prin care din bioxid de carbon şi apă ia naştere, sub acţiunea soarelui, glucoza şi se eliberează oxigenul, ca să descrie cum dulcele şi proaspătul caracterizează simţirea romanticului:

„Deşi cele două produse ale reacţiei chimice de mai sus acţionează în mod obligatoriu asociate, noi le vom disocia şi vom privi mai întâi oxigenul. El îşi va găsi un echivalent perfect şi chiar o cvasi-identitate (subl. mea, ca şi mai departe – N.M.) în noţiunea de «prospeţime» sau «tinereţe» romantică [...] Pe lângă oxigenul eliberat, fotosinteza la plante a mai făcut să rezulte şi glucoza (C6H12O6). Este substanţa din mediul vegetal care, pe plan romantic, îşi găseşte un echivalent, poate mai esenţial decât «prospeţimea», şi anume «dulceaţa» [...] Am mai dezbătut-o cu aproape un deceniu înainte în aplicarea ei la Eminescu [...] Intenţionăm acum să extindem acea aplicare la întregul romantism. De astă dată ne vom sprijini însă pe substratul organic al fenomenului, substrat prezentat de substanţa «dulce» în sens propriu a glucozei. Aceasta se vede destinată să confirme obiectiv realitatea unei subiective senzaţii de «dulceaţă» romantică”.

Bizară erezie scientistă la un om cu o inteligenţă atât de vie!

(Fragment din Istoria critică a literaturii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, în curs de apariţie)