Domnule Mihai Zamfir,
Sunt unul dintre cei care vă urmăresc cu plăcere şi interes "tabletele" despre Brazilia, ca şi cele precedente despre Lusitania. Acest sentiment s-a estompat şi înceţoşat brusc citind portretul-robot schiţat recent (Rom. lit. din 11 aprilie) oraşului Brasilia. Impresia mea este că prea îl proboziţi pe nedrept pe bietul Niemeyer (totuşi vârf în profesia sa şi venerabil centenar), numindu-l "arhitectul-ideolog" care a dat brazilienilor prin Brasilia "o monstruozitate arhitectonică", bastion al "colectivismului", menit să "controleze de către puterea politică viaţa indivizilor". Că nu agreaţi "geometria liniilor drepte" mai înţeleg sau că verticalismul e inadecvat unei capitale care se vrea "oraşul viitorului". Ceea ce nu înţeleg însă în ruptul capului de ce corpul oraşului de azi Brasilia vi se pare vetust, născut din schema rigidă şi desenul primar, arborând "cu litere de o şchioapă şi cu cerneala simpatică un singur cuvânt - comunism".
După câte ştiu, scrisul cu cerneala simpatică este ilizibil, se decodează după un prealabil tratament alchimic. Să fie oare edificiile acestui oraş atât de cameleonice încât nu le bagă în seamă nici măcar proprii lor locatari, brazilienii capitalini? Sau, feri, Doamne! metropolitanii (în jur de un milion) să fie cumva cu toţii oameni cu "vederi" comuniste? în urmă cu două-trei săptămâni am vizitat acest oraş (nu din nevoi turistice) şi nu mi s-a părut defel că "Templo de la Bienvoluntad" sau Catedrala sau minunea gotic-barocă "Dom Bosco" ori Parlamentul şi alte asemenea s-ar înscrie în acest tipar, pe nedrept şi excesiv ideologizat. Dimpotrivă, sunt edificii ale demnităţii umane, dispuse pe artere largi, a căror magnificenţă se exprimă prin varietate conceptuală, fantezie volumetrică, abundenţă vegetală şi potopul vital al tropicelor adus - lucru rarisim - în viaţa de fiecare zi, pe bulevarde, în cotidian. Şi geometrismul poate să displacă cuiva, însă Brasilia mi se pare a fi (totuşi) poate singura metropolă din lume unde este cu neputinţă să te rătăceşti. Inovatorii, exact ca şi aventurierii tuturor timpurilor, nu lasă în urma lor "opere finite", "desăvârşite", ci mai degrabă probe ale curajului, dovezi de exemplaritate creatoare, monumente de iluminare şi liberă cugetare, cum reuşise dealtminteri centenarul Niemeyer, care sughite, bănuiesc, în vila lui din Rio de Janeiro.
Aceste gânduri ale mele s-au ivit din respectul pe care îl am pentru cronicarul mondialist Mihai Zamfir şi nu se vor (nu pot fi) imputare, ci doar un repede surâs şi neascunsă mirare că nu iubiţi (cât de cât) oraşul de reşedinţă Brasilia, una maravilla. Cu stimă şi preţuirea lui