Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Plecând de la cărţi:
Economistul de geniu de Mihai Zamfir


Încep prin a pleca de la o carte – o cărticică! – apărută în urmă cu cîţiva ani la Editura Nemira şi intitulată Capitalismul şi duşmanii săi. Cărticica a trecut aproape neobservată, în ciuda luminosului text care o însoţea, semnat de Horia-Roman Patapievici.

Oare se mai ştie astăzi cine a fost Ludwig von Mises, economistul născut la Viena în 1881? Mai citeşte cineva cartea lui fundamentală, Human Action, apărută în 1949? Şi totuşi nici Ludwig von Mises şi nici Human Action nu reprezintă piese istorice, mărturii muzeale din arsenalul economiei politice mondiale. Astăzi von Mises este probabil mai actual decît oricînd, iar lumea va fi obligată să audă de el.

În urmă cu decenii, neobositul şi paradoxalul Grigore Moisil prezenta publicului, într-o emisiune TV, impresionantul şir de savanţi (matematicieni şi fizicieni, în special), autori ai unor ipoteze şi construcţii destinate să modifice cursul ştiinţei, dar a căror contribuţie trecuse neobservată ori fusese luată în rîs. De ce? Pentru că aceştia se aflaseră în colosal avans faţă de timpul lor. Urmau să treacă poate secole pînă cînd matematicienii şi fizicienii altui veac să descopere că savantul dispărut de multă vreme avusese dreptate şi că demonstraţia lui fusese fără greş. Există riscuri ale genialităţii, avertiza atunci Moisil: inactualitatea datorată unei mari forţe intelectuale anticipative este unul dintre ele.

Economistul Ludwig von Mises a fost în avans faţă de contemporanii săi nu cu secole, ci cu aproape trei sferturi de secol; dar, în cazul unei ştiinţe recente, intervalul mi se pare imens.

Von Mises, crescut în capitala „Kakaniei” şi în acordurile valsurilor lui Strauss, a aparţinut acelui curent de gîndire austriac taxat de-a lungul secolului al XX-lea de majoritatea gînditorilor la modă drept „reacţionar”. Ca şi colegul şi concetăţeanul său Friedrich von Hayek, susţinător intransigent al liberalismului în economie şi politică, el a constituit ţinta predilectă a atacurilor comuniştilor, fasciştilor, dar şi a gînditorilor „democraţi” de stînga, adică a celor care au dat tonul gîndirii oficiale în toate statele lumii, din Anglia, Statele Unite şi Franţa pînă în Germania şi Uniunea Sovietică. Pretutindeni cuvîntul socialism suna atunci ca o promisiune mirifică, iar intervenţia statului în economie făcea figură de panaceu. Von Mises, care respingea hotărît socialismul, dictatura de orice fel şi etatismul în general, nu putea fi prin urmare decît „reacţionar”.

Şi „reacţionar” a fost considerat pînă în anii î80, cînd, înainte de a se prăbuşi, sistemul comunist începuse să scîrţîie din toate încheieturile, iar etatismul îşi dovedea pretutindeni ineficienţa – începînd, de altfel, cu Marea Britanie şi Statele Unite, unde numai gîndirea economică opusă, reprezentată de Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, a redresat în cele din urmă situaţia.

Cît despre viaţa lui Von Mises... Fugit din Viena în 1938, cu o zi înaintea Anschluss-lui, fugit din Elveţia, fugir apoi din Franţa prin Spania şi Portugalia, cea mai strălucită (probabil) minte de economist a secolului avea să-şi găsească un azil relativ în Statele Unite. Azil dar nu audienţă, pentru că şi aici lumea universitară din anii î40 privea chiorîş la „reacţionarul” cu idei ciudate, în contratimp programat cu tendinţele epocii.

De fapt, Von Mises întrevăzuse încă din 1920 (atenţie – din anul 1920!) care puteau fi alternativele economice ale lumii. Cartea sa din 1949 Human Action se află prefigurată într-un studiu publicat în istoricul an 1920: dacă ar fi fost cunoscut şi mai ales luat în serios de guvernanţii lumii, acest studiu ar fi evitat toate catastrofele care au zguduit secolul.

În 1920, Von Mises credea că, din punct de vedere economic, omul nu face altceva toată viaţa decît să aleagă. Economia nu este prin urmare o „ştiinţă”, pentru că – în economia reală – experimentul nu se poate realiza niciodată. Valoarea obiectului tranzacţionat rămîne pur subiectivă, proclama Von Mises, şi ea este acordată de creatorul obiectului, ca şi de cei care îl aleg. În acest proces, nici vorbă de vreo „lege economică”, sublinia austriacul, reducînd la neant teoria valorii-muncă şi pe cea a plusvalorii, inventată de Adam Smith şi preluată cu entuziasm de marxişti.

Dar punctul central al teoriei lui Von Mises este următorul: preţurile reale se formează doar prin schimburi voluntare, din moment ce economia înseamnă alegere. Însă preţul real, esenţa unei economii, se poate stabili numai dacă cei care schimbă rămîn proprietarii produsului. În socialism, într-o economie etatizată, statul devine patronul tuturor bunurilor, pentru că el deţine mijloacele de producţie; deci, în socialism, nu vor exista niciodată preţuri reale. În consecinţă, orice planificare economică în socialism (şi aici întreaga societate se clădeşte pe planificare), adică într-o economie bazată pe preţuri fanteziste, va duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la faliment.

Demonstraţie de calitatea unui cristal! Cîţiva ani mai tîrziu, în momentul marii crize din 1929, Von Mises era poate singurul economist ce rostea un adevăr neaşteptat: marea criză a apărut din cauză că, după Primul Război Mondial, statul intervenise excesiv în economie, în toate ţările dezvoltate.

Fireşte că, într-o lume ce se îndrepta spre etatismul fascist şi spre cel comunist, într-o lume în care teoria economică fundamentală a Marii Britanii şi a Statelor Unite era cea a lui Keynes, ieile lui Von Mises stîrneau, în cel mai bun caz, ridicări din umeri. A trebuit să se întîmple tot ce s-a întîmplat după 1980 pentru ca, de două decenii încoace, oamenii de bună credinţă să vadă, frecîndu-se la ochi, adevărul spuselor economistului austriac.

Evident, Ludwig von Mises nu mai era de faţă pentru a se bucura de acest succes complet şi postum: economistul genial al secolului XX murise în 1973, iar teoria lui Grigore Moisil cu privire la riscurile genialităţii se verifică, încă o dată şi încă o dată. E drept, nu cu un secol mai tîrziu, ci doar cu cîteva decenii, istoria avea să confirme pînă la detaliu previziunile lui Von Mises – gest politicos doar din partea istoriei, deoarece savantul ştiuse dintotdeauna cine are dreptate.