Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Echilibrul vindecat de Marius Miheţ

În iulie 1981 am obţinut o viză turistică pentru două săptămâni ca să ne vizităm rudele stabilite în Grecia. Cumnata mea era grecoaică şi familia se stabilise în Grecia încă din anii ´70.
O familie cu 12 membri fusese «cumpărată» de un unchi grec, în schimbul unei sume de bani. Pe atunci, Ceauşescu făcuse o prioritate naţională din a plăti datoriile externe şi era nevoie de dolari. Obţinuserăm, deci, viza pentru a ne vizita rudele. Am plecat cu Dacia noastră model 1300, de culoare bleu. Îmi amintesc chipul vameşului de la Giurgiu. După ce a verificat atent paşapoartele, s-a lansat într-un monolog prevestitor: «Plecaţi cu maşina? Plecaţi toţi trei? Plecaţi în familie? Păi, nu vă mai întoarceţi!». Tonul nu era nici ameninţător, nici provocator. Exprima parcă o convingere. Evident că nu am răspuns nimic. Ştiam că ne întoarcem”.
Iată un episod aproape banal din ultimul deceniu ceauşist. Fireşte că scenariul sună familiar pentru mulţi dintre cititorii cu experienţă. Valul masiv de emigranţi din anii optzeci, cu derogare de la Centru, aduce cu un exod. Iar literatura exilului, astăzi, cel puţin, şi-a epuizat stranietatea. Cu toate acestea, texte precum cel de mai devreme au întotdeauna ceva din urgenţa unei epoci despre care ştim totul şi mai nimic. Este vorba despre istoria ce fascinează încă cititorii nu prin finalitate, cât prin ceea ce s-ar putea numi ficţiunea circumstanţială. Adică traseul, procesul, metamorfozele unor destine prinse într-o ecuaţie comună.
În privinţa Ginei Stoiciu şi a familiei sale, căci dumneaei semnează rândurile liminare, există ceva în plus şi în minus. Mai întâi, faptul că Gina Stoiciu şi scriitorul cineast Constantin Stoiciu nu prea aduc cu portretul viitorului exilat. Despărţirea de ţară, aşa cum o narează Gina Stoiciu, are ceva de lentoare indecisă. Ieşim, carevasăzică, din ţară, ei şi? Ne întoarcem. De aici la exilul definitiv e, totuşi, cale lungă. Aflaţi la marginea ficţiunii – aşa cum reiese din fragmentul citat – nu aveau cum să rateze indiciile unei aventuri existenţiale. Chiar dacă, propriuzis, nu se putea vorbi imperativ despre exil. Familia Stoiciu avea în ţară, apropo de inadvertenţe la portretul exilatului obişnuit, un statut cât de cât mulţumitor. În sensul că locurile de muncă nu reclamau constrângeri sufocante. El e un scenarist cunoscut, ea - o cercetătoare talentată la Centrul de Cercetări Sociologice al Academiei. În vremea premergătoare exilului, ei tocmai se mută în centrul Capitalei, într-un apartament spaţios. Au şi un copil reuşit care, la 11 ani, scrie povestiri. Aşadar, o familie ce trăieşte aparent un tip de fericire socialistă. Numai că amândoi îşi alimentează constant refulările. Gina Stoiciu nu poate trăi plenar o aventură spirituală, absolventă de filosofie fiind, la fel soţul ei, Constantin, un scriitor cu destule indignări la activ.
La urma urmelor, cititorul cărţii Ginei Stoiciu, Exilul. Viaţa în fragmente, are în faţă o poveste de succes. Ajunşi în martie 1982 în Canada, soţii Stoiciu au şansa continuităţii profesionale, în ciuda avertismentelor diverşilor consilieri. Constantin inaugurează revista şi Editura Humanitas (1983), cea din urmă de mare succes - va fi vândută în plină glorie, ani mai târziu, în vreme ce Gina Stoiciu începe o carieră academică ce durează 30 de ani. Oameni norocoşi, ai zice. Doar că eşecul exilului vine de unde se aşteaptă mai puţin. Andrei, fiul lor, cu studii doctorale europene şi americane, alege să se întoarcă în România.
Pentru publicul autohton, numele Ginei Stoiciu e mai puţin cunoscut, nu şi pentru specialiştii din sfera comunicării. Este profesor universitar la Departamentul de Comunicare al Universităţii din Québec, Montréal şi autoarea mai multor cărţi de specialitate, precum: L’aveuglement de Janus: mythes, mythologie politique et construction identitaire collective; Exil et fiction; La différence: Comment l’écrire? Comment la vivre? etc. Exilul. Viaţa în fragmente este răspunsul ei la îndemnul vechii prietene Aurora Liiceanu, de a scrie „despre pierderi”. Or, nimic nu poate transcrie mai bine noţiunea decât exilul. Gina Stoiciu crede că există două euri care participă la refacerea unei experienţe de felul acesta: un eu „evocator” - cel care povesteşte şi reaminteşte experienţele, şi unul „experienţial” - cel care a trăit evenimentele. Cum cele două nu se suprapun perfect, „nu adevărul contează, ci povestirea”. Numai că, aşa cum spune şi subtitlul cărţii, Gina Stoiciu nu scrie coerent despre exil. Nu în sensul unei ordini memorialistice, ori de alt fel. Ea scrie în fărâme, adică începe cu un fapt de viaţă şi plonjează în detalii antropologice, literare, filosofice ori sociologice. Sau invers. Pentru că exilul, crede ea, „nu este nici literatură, nici concept. Este experienţă trăită”. Tocmai de aceea găseşte în simbolul oglinzii sparte şi în sindromul lui Charlot, eroul întruchipat de Charlie Chaplin, modelele inaugurale. Ideea e că exilatul concurează şi iese mereu al doilea. Din tot ce scrie însă, Gina Stoiciu pare să găsească mereu antidotul eşecului. Munceşte mult, păstrează o familie unită, învaţă să trăiască singurătăţile, tot mai acute, chiar din sânul comunităţilor româneşti. Cum spuneam, numai plecarea fiului e zădărnicie. Dar şi aşa, ea conştientizează că niciodată nu a gândit exilul şi prin ochii copilului. De aceea, întoarcerea lui nu este imposibilă, cum se întâmplă cu orice întoarcere esenţială a exilatului.
Povestea Ginei Stoiciu este, în primul rând, istoria unei femei ce ascunde tenace însăşi condiţia de femeie. Nimic nu trădează în această carte ceea ce s-ar putea numi sentiment. O voce aparent impersonală traduce experienţele unei fiinţe echilibrate cu lecţia învăţată: să cunoască adevărul prin detaşare. Farmecul confesiunilor ei intelectuale vine şi din transcrierea metodică a unei sobrietăţi ce exclude din discurs orice derapaj spre slăbiciune. Nici nu se putea altfel, doar modelul ei este Jean Seberg, actriţa educată, seducătoare, inaccesibllă. Provocatoare. Amatorul de intimităţi de orice fel nu le va găsi aici, nici datele coerente ale unei biografii reuşite. Autoarea are grijă să întrerupă rememorările, cum spuneam, cu dese excursuri. Aşa încât, eul ei biografic este scufundat în apele înşelătoare al unor euri sociale şi culturale, dincolo de care nu se mai văd cu precizie urmele individului şi relaţia lui cu destinul. Chiar şi despre soţ vorbeşte numai prin cărţile lui, cumva la trecut, dar îi împrumută, în schimb, ideile – cum ar fi exilul ca aşteptare încordată, precum şi metafora aeroportului ca spaţiu suspendat între două lumi.
Cert e că Gina Stoiciu îmbrăţişează condiţia lui Ianus. Fatalitatea implicită este resemnificată prin filtrul unor experienţe utile. Pentru că ea vrea să înţeleagă exilul, iar îmblânzindu- l, să-l transforme în echilibru afectiv. Îşi va explica aşa amestecul de „egoistorie şi egopsihologie”, prinse, am impresia, în spirala unor simpatii de dreapta. Citeşte, de pildă, „Le Devoir”, publicaţia intelectualilor critici şi naţionalişti, e fascinată de Cioran şi citează mult din Noica (alături de Vulcănescu, Pleşu şi... Dan Puric). E limpede că este adepta stoicilor, pentru care viaţa este destin şi fatalitate, iar echilibrul se câştigă numai acceptând versiunea trăită. Drept urmare, ea narează paşii exilatului, cei obligatorii: începând cu şocul cultural, continuând cu sentimentul turistului derutat, confruntarea socială şi încheind cu adaptarea/marginalizarea. Toate pe fondul unei Americi dereglate identitar. Pentru cei cu gând de ducă, volumul este un excelent ghid cultural, propunând chiar şi simptome ale înstrăinării posibile (unsprezece la număr). Nu psihologie intuitivă, ci una atipică, via Woody Allen, un eretic al psihanalizei moderne. Dincolo de toate, conchide ea, „mai mult decât româncă, canadiană, exilată sau femeie, m-am identificat cu meseria de profesor, iar aceasta este ca o fundaţie pe care poţi să construieşti mereu”. Nu e mulţumită până la capăt. Noile norme birocratice din universităţi nu-i lasă timp să-şi vadă de preocupările despre nordicitate, ori despre interculturalitate.
Când jurnalul de idei antropologice şi literare se apropie de sfârşit, citim analize centrate pe tema întoarcerii în literatură (Kundera, Makïne, C. Stoiciu, Maalouf, Laferriere). La cel din urmă aflăm, de pildă, că datorită întoarcerii, viaţa devine, finalmente, rotundă. Nici urmă la haitian de depresie, ca la europenii estici sau la autorii africani. În final, se distanţează de ideile soţului legate de patria nealterată. Pentru ea, patria este alterată eficient prin perpetuarea urii de ţară şi coruperea tinerilor care au rezistat eroic tuturor seismelor postdecembriste…
Aventura Ginei Stoiciu aparţine unui intelectual de rasă care promovează, dincolo de profesionalismul indiscutabil, lecţia unei demnităţi pe cale de dispariţie. Cartea este un ghid dinamic al exilului, scrisă cu calmul celui vindecat.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara