Aparent, lumea (poetică) a lui Şerban Foarţă renunţă la gravitate (prin joc) şi la profunzime (prin cultul ostentativ al superficiilor). E o reducţie surîzătoare, un sacrificiu graţios, precum arta unui jongleur care creează iluzia unei libertăţi fără acoperire, fără un preţ interior. Dar e oare cu putinţă o creaţie lipsită de un alibi de natura dramatismului, al spiritului care se angajează în impactul său cu existenţa dată? Neputînd răspunde afirmativ, se cuvine a lua în seamă, în cazul în speţă, frămîntarea estetă însăşi, calofilia ironic-melancolică, implicînd un mare efort subiacent, funcţionînd la cota înaltă la care accede, aidoma unui canon imprescriptibil. Defel fortuit în pofida înfăţişării sale ludice, actul scriptic reprezintă echivalentul unui destin, id est o formă de captivitate: "Sîntem prizonierii unei fraze; ai uneia, e drept, celebre, dar nişte prizonieri ai ei. Sîntem captivii, fie şi de lux, ai unei propoziţii anodine: "Marchiza a ieşit la ceasul cinci". Sîntem ostatici ai unui anunţ din care-i greu să ne răscumpărăm..." (Regele Marc şi rîul Iza). Sublim "prizonier", "ostatic" de lux al limbajului, Şerban Foarţă îşi ia revanşa lucrîndu-l aidoma unui orfevru fantast, nesăţios de insolite forme, îmbătat de mirajul proteiform al produselor d-sale. Preţiozitatea semnifică damnarea sa, dublată de voluptate. Dedat jocurilor verbale infinite, unei cascade de aliteraţii, omonimii, omofonii, de ameţitoare acrobaţii fonic-semantice, poetul îşi identifică o imanenţă dureroasă prin însăşi limita conţinută în orice postură stilistică asumată. Frenezia cu care operează în direcţie manieristă - G. R. Hocke presupunem că l-ar fi citit cu satisfacţie - e nu doar un mod de libertate asociativă ci şi unul de supunere la un tipar, un travaliu al respectării acestuia. în pofida livrescului, a saturaţiei erudite, să menţionăm că Foarţă porneşte nu o dată (nostalgia organicului) de la un factor elementar, de la un embrion lexical ori fonic, pe care-l dezvoltă fastuos (acest fast fantasmagoric-explicativ, augmentat pînă la un soi de enciclopedism al posibilului, reflectă o povară a latenţelor ce se străduiesc şi nu izbutesc niciodată pe deplin a se actualiza): "Un iz e, totdeauna, de ceva... Un iz de izmă; sau de izbă, - de izbă cu pămînt pe jos. O izbă fără izbăvire, pradă vizibilei izbelişti. Un iz de izbă năpădită de buruienile grădinii,-n care se uscă pătlăgeaua, tomata, roşia, paradaisa. Un paradis de care-i sigur că se alege paradiciul. Pătlăgeaua e pătlagină, acum, paradaisa s-a părăginit" (Iz). De la registrul indigen se trece, reminiscenţă a compensatoarei reverii simboliste, la unul exotic: "- Dragul meu, privighetoarea asta (căci astfel se traduce cuvîntul turc biulbiul) ar face bine să-şi găsească vreun Don Ruy, seńor de Ruisenor, valsator de salsa sau latino, şi să dispară, împreună cu el, în Sierra sau în Pampas. - Tot mai visezi la Noua-Noua, la "Teie iho te rui, i te rai rumaruma", o întrebam atunci, cu teamă, pe Barbara. - Nu, însă, la a lui Gauguin, ci la a mea; visez la noua Noua-Noua..." (Sufletul morţilor veghează). Din această pornire reflexă a simplicităţii jertfite în numele prodigioasei complicaţii, a laboratorului derivărilor de tot soiul pînă la limita (im)posibilului se întîmplă ca autorul să alcătuiască inventare de noţiuni al căror efect e de ordin aproape suprarealist: "un pas greşit, o pasă rea, o pasarelă prăbuşită, o pasageră visătoare, un paso doble, o pasiune (pe franţuzeşte, une passade); romanele, şezlongul, siesta sau reveria nubivagă, spectacularul, specularul, îngheţul timpului, oglinda, visele, somnul şi uitarea (...) Fortuna devenind furtună: furtunul care se întoarce, mpotrivă-ţi, şi te face leoarcă; acumularea de timpi morţi: ambuteiaje, carantine, vămi, deturnări, week-end-uri, grave; criza de timp şi, subsecvente, panica rece şi blocajul" (Dublul). Trimiţînd şi la Caragiale, o atare stupefiantă alăturare de termeni e o delicată reverenţă făcută ameninţătorului (totuşi) hazard. O prudentă ofrandă adusă teribilului său abis...
Şi-n alte privinţe remarcăm atracţia lui Şerban Foarţă către punctele de pornire, către elementele primare (ori rezultate prin descompunere, dar nu e oare descompunerea o simplitate pe dos?) ale prestaţiei d-sale textuale ori pur şi simplu ale existenţei. Avem a face, s-ar zice, cu semnele unei sfieli, ale unei reţineri, de factură mai curînd subliminală, a marelui expert întru verb, care nu se îndură a se abandona cu uşurinţă imaginarului propriu, atît de elaborat, de stufos, de nu de-a dreptul inextricabil. Insolitările, combinatoriile, anamorfozele ce ni le oferă, ca şi nesecate, au nevoia unei raportări la simplitatea ce constituie startul mişcării cu performantă miză. Scrisul e readus la nivelul zero al uneltelor sale celebrate într-un fel de duioasă gratitudine ce ni-l evocă pe Arghezi. Bunăoară o apologie a creionului purtat prin conexiunile ce le-ar avea cu regnurile animate: "Creionul e, şi el, ireversibil, fie şi cînd e ascuţit la ambele-i capete, ca o andrea. Doar că, cilindric sau hexagonal, el nu poate avea sfericitatea suculent-ispititoarei fructe. Tot ce se poate face, cu creionul, este să-l ascuţi pînă la capăt, convertindu-i lemnul în elitre: elitre albe, crenelate şi fragile, cu franj oranj, albastru, verde, roşu, - pudrate, îndeobşte, cu praf negru, sau mai degrabă, cenuşiu" (Ascuţitoare). Ori ascuţitoarea împinsă într-o feerie cromatică, răscumpărătoare a modestei sale utilităţi, dar şi a readucerii izbăvitoare a luxului (luxuriei) imagistice la virtutea iniţială: "Ce cuţit oare, ar putea să taie lemnul creionului ca o ascuţitoare? Să-l taie fără să-l rănească, nici să-l doară, făcîndu-l numai să cliveze, într-o doară, ca plăcile de-ardezie (nu de gresie), - printr-o exsanguă progresie de sfredel care lasă,-n urmă, aripi de fluture şi pudră de grafit" (ibidem). O identică năzuinţă de redempţiune s-ar spune că-i dictează bardului formula "îngropării" unor versuri în ţarina prozastică. Ne îngăduim a reproduce textul cu pricina, marcînd separarea disimulatelor stihuri: "Granitul are un trecut imemorial, încît/ s-ar zice că e (aproape) sempitern. Altminteri,/ este semitern, apatic, antipatic, mat./ Distant şi sumbru ca un grande, se înrudeşte cu granatul,/ dar nu-i o piatră nestemată, nici bună pentru a da şlef./ Granitul e opac din fire ;i,-n genere, neşlefuit./ Greu granulabil, la rigoare; filigranabil, nici atît" (Pierre...ponge). Astfel imaginarul ce pare des-frînat e constrîns de-o frînă moral-prozodică a face cu modestie cîţiva paşi înapoi.
Temerar prin ingeniozitatea spectacolului d-sale de funambul, Şerban Foarţă se arată surprinzător timid în faţa abordării realului pe care-l restricţionează prin unghiurile contemplative, de-o fabuloasă interferenţă, ale poeticii de care face uz. Marile teme îndătinate, enigmele crispante, înfricoşătoarele perspective nu sînt abordate niciodată. Autorul ocoleşte cu grijă tot ce-ar putea contraveni convenţiei d-sale doldora de delicii estetice, subsumate unei imaginaţii "minione" ce are aerul a dezamorsa pericolele, a pune în paranteză patetismele. Pentru d-sa universul se reduce la decorativ, la suprafeţele-i euforizante, prinse într-un balet al gratuităţii. în copilărie (dar întreaga-i viziune n-are oare o tentă regresiv-infantilă?), ni se confesează poetul, mergea la farmacie "nu ca să cumpăr alifii sau hapuri, dar pentru că mă fermecau nenumăratele-i sertare de palisandru sau de mahon, cu litere negre în chenar oval, tot negru, scrise pe plăci de alb email, - ce-mi evocau inscripţiile funebre şi, mai ales, heliogravurile în sepia ale chipeşilor decedaţi" ("Amintire cu miros de farmacie curată"). Magazinul de leacuri îi amintea nu altceva decît "un columbariu, noţiune, pe atunci, străină mie, cel intrigat mai mult de alinierea, perfectă, a multiplelor sertare sau, pe rafturile bine lustruite, de acaju sau abanos, a sticluţelor cu dop de sticlă groasă şi cu, pe etichete albe şi ovale, litere negre, aliniate fără greş" (ibidem). Un bar evident... "barbar" apare, în ochii unei, fireşte, Barbara, scăldat într-o "culoare monotonă" a draperiilor de pluş, a pereţilor, ba chiar a veselei care e un "purpur pur", prilej al unei viziuni acut decadente: "Era motivul pentru care, de altminteri, erai poftit să-ţi cumperi, la intrare, scumpe lentile roşii, de contact, pentru ca roşul ambiant să dea, prin suprapunere, un alb, un alb impur, un alburiu, - mai suportabil, pentru ochi şi psihic, decît sanguinolentul psihedelic" (Sufletul morţilor veghează). Să mai menţionăm că avem a face tot cu un subterfugiu, cu o glosare marginală ce evită înfruntarea directă a structurilor universale, a desfăşurării conflictuale a forţelor stihiale? Tragicului existenţei îi ia locul o convenţie coloristică, o acrobaţie a minţii, aşadar o destindere, o "simplificare", putem presupune, în ciuda demonismului senzual pus în scenă, derivînd din pervertirea unei copilării endemice. Prin evitarea unei raportări la destinul macrocosmic, prin refuzul freneziei vitaliste, al numirii materialităţilor dure, agresive, Şerban Foarţă cultivă o poezie a microcosmului, se dorlotează într-o sferă a reprezentărilor minorului, urmărit însă cu atenţie mărită, aşa cum fac copiii cu proximităţile lor, dilatat de atenţie, abordat într-un chip ingenuu-viclean, printr-un scrupul iluzoriu pedant ce amplifică efectul fantasmagoriei poeticeşti. Iată un mic "studiu de caz" închinat salivei: "înmuiat în gură, în salivă, creionul chimic e(ra) unica unealtă de scris care lăsa, ca melcii umezi, irecuzabile amprente genetice: o lungă dîră. Copiii vîră degetul în gură, dar nu pentru a scrie cu el, ci în virtutea unui instinct al suptului, atavic (care ne face, mai apoi, după sevrajul de rigoare, să sugem din pahar sau pipă, în pripă sau cu molcom har). Cu degetul se poate scrie, pe geam, în aer sau pe zgură, fără ca, pentru asta, să-l vîri întîi în gură, trampîndu-l cu salivă. E tot de-adevărat, în rest, că,-n vreme ce scriu litere (sau cifre), micii alumni scot limba, scriu cu limba, - în limba lor, nu doar în limbi străine". (Creionul chimic). în temeiul aceleiaşi mişcări de retractilitate, derivat al unui infantilism funciar contrariat, lezat apoi de amărăciunea devenirilor, poetul face parte largă simţurilor secundare. Nu numai văzul şi auzul sînt puse la contribuţie (prin mijlocirea lor au loc inclusiv experienţele cele mai decepţionante), ci şi gustul şi mirosul, afirmîndu-se net: "Cu luare aminte, sunetul înşeală, - parfumurile nu, deşi par fumuri" (Il est de forts parfums...). Exultanţa trăirii primordiale e aci izbitoare. Senzorialitatea fiinţei la treapta sa aurorală ori (chiar) animalieră e împinsă în faţă: "Glicinele, pe care le culege de pe reţeaua gardului de sîrmă sau de pe zid sînt dulci prin definiţie. Noi nu le-am gustat încă, dar numele lor ne spune că sînt dulci. Glicinele au gust de glicerină" (Sora Glyceria). Sau acest răsfăţ al miresmelor angelice într-o joculară montură literară: "Parfumeria s-a umplut de îngeri. îngerii par fumul unui rug: parfumul unei rugăciuni în ger. îngerii au aripi pectinate, nestaşnice ca nişte branhii care transformă aeru-n parfum. Pieptenele lor, numai parfum, depene arsele peneturi ale noastre! Il est de forts parfums oů nait le Beau de l^Air... Frumosul Aerului e parfumul - un elf ostatic într-o sticlă, o încleştare în cleştar, un duh pecetluit în şip" (Il est de forts parfums...). Nu întîmplător textul cărţii e contestat de imagini ale fluturilor. Simboluri ale imponderabilităţii şi instabilităţii, fluturii indică totodată fragilitatea luxoasă şi trăirea fraged-somptuoasă a creatorului, care înţelege a tatona eternitatea prin efemerul clipei transcrise şi a pune la încercare absolutul prin contingentul dureros al calofiliei. Fără doar şi poate, Şerban Foarţă e unul dintre marii noştri scriitori de azi.
