Nu cred că s-ar găsi un actor
în stare să joace rolul,
dacă s-ar face cândva un
film despre viaţa sa,
artistului Miki (Mihai)
Trifan, ajuns între timp
o legendă a Craiovei.
Despre el vorbesc cu pasiune foştii
săi elevi de la Liceul de Artă din oraş,
unii dintre ei ajunşi artişti la rândul
lor, ziariştii pândesc ieşirile sale publice,
destul de rare totuşi, ca fiind tot atâtea
ocazii să salte rating-ul emisiunilor
de televiziune, criticii de artă, ceva
mai reticenţi, nu par să-l ocolească
nici ei, pentru că nu există instrumente
atât de fine să facă faţă surprizei din
momentul zero al oricărui vernisaj
pus la cale de către acesta. Daţi la o
parte un secol şi imaginaţi-vă că
deschideţi uşa Cabaretului Voltaire,
că nu ştiţi nimic despre dadaişti, iar
ceea ce vedeţi pe scenă, pare să nu
aibă nici un sens. Pare numai, pentru
că ligamentele logice, sfărâmate cu
brutalitate, îşi caută margini de pod
în imaginaţia voastră, ca să se poată
ea însăşi salva într-un discurs numai
aparent absurd. Din textul libretului,
după care se joacă spectacolul, nu
lipseşte nimic, ba dimpotrivă, cele
mai neînsemnate cuvinte se obiectivează
într-un amalgam/colaj ce ar
putea să se revolte fără măsură, dacă
autorul actor de pe scenă s-ar retrage
din el. Aţi fi atunci într-o natură răvăşită
din care s-a retras Creatorul, lăsându-
vă pe voi înşivă să o cercetaţi.
Iată-vă, deci, în faţa unui proiect.
Cum să pui, însă, ordine în lumea
trăită deja, de obiecte şi acţiuni ce şiau
găsit finalitatea în derizoriu? Iată
o întrebare în care, bănuiesc, trăieşte
Mihai Trifan. El este profesorul aici,
în expoziţie –, nici nu i-aş spune
aşa, pentru că în Galeria artiştilor din
Craiova el a lăsat de fapt, în urmă
cu o săptămână, recuzita unui spectacol
din care s-a retras firesc în viaţa cotidiană
– care-şi invită ucenicii să vadă,
într-un concentrat absolut, o cale
de urmat în reorganizarea vizuală, pe
sens nou, a ceea ce îţi lasă la dispoziţie
realitatea rămasă fără sens. Te obligă,
deci, să joci un rol, să-ţi găseşti de
lucru, cum s-ar spune, în spaţiul
abandonat hazardului. Pe cât de înalt
pare acest proiect în intenţionalitatea
sa, pe atât de încurcat te vei găsi în
faţa lui, dacă pierzi din vedere că
participi la o lecţie de iniţiere în
strategia de manipulare a emoţionalităţii
ce se trezeşte în faţa unei decriptări
aproape didactice. În asta poate să
stea şi scăderea spectacolului ca atare.
În fine, într-o cronică anterioară acestei
ieşiri la rampă, la un alt spectacol,
criticul Cătălin Davidescu face o
precizare interesantă, cum că Mihai
Trifan ar avea o structură barocă, ceea
ce n-ar fi departe de adevăr, luând în
calcul numai performance-urile sale.
Nici în acesta din urmă n-a fost altfel.
Aşadar, un spiriduş al pădurii mai
întâi, Mihai Trifan se întoarce acasă,
după ce a hălăduit prin locurile civilizaţiei
autohtone, încărcat cu tot felul de
obiecte inutile, cu care îşi aglomerează
atelierul. Probabil că surmontat el
însuşi de această privelişte, sufocat
de lăcomia cu care a strâns lucruri,
simte nevoia să facă ordine, aşa
cum am mai spus mai sus, şi începe
o selecţie severă, pentru că materialul
abundent se poate prăbuşi, ca un haos
total. Ţinând cont că există în memoria
artistului o configurare, un fel de
preexistenţă de care s-a dezlipit cândva
şi acum n-ar exista decât o singură
soluţie, aceea de a apela la memoria
remanentă pentru a reconstitui, întrun
cadru convenabil, pe umbra sugestiilor,
o realitate din spatele căreia poate să
decreteze că asta ar putea fi arta, el
nu întârzie să şi creadă în idee. Cam
aceasta ar fi tehnica de lucru a profesorului
Mihai Trifan. În fapt, el nu face altceva
decât să parcurgă, etapă cu etapă,
toate experimentele artei moderne,
până la un anumit punct. Dacă în
spectacolul anterior a jucat rolul unei
mirese ce şi-a decupat propria imagine
din opera bufă a realităţii mundane,
acum se arată publicului ca un personaj
încoifat, purtând pe cap o cască de
constructor, împodobită cu fel şi fel
de şuruburi, piuliţe şi obiecte pe care
ţi-ar fi greu să le recunoşti, deasupra
căreia montează o ramură de copac
sau mai degrabă o rădăcină. Citit
invers, acest montaj poate să sugereze
un corn englez, pentru că personajul
care încropeşte acest performance
este vânătorul obiectelor pierdute
în domesticele utilităţi ale civilizaţiei
moderne. Ca tabloul să fie complet,
autorul trage după el un cal de jucărie,
din aceia pe care îi întâlneşti în bâlciurile
din sud. În oglindă, un alt cal, de fapt
o instalaţie, unde recunoşti un fragment,
ce ar putea să fie capul acestuia,
decupat dintr-un traforaj întâlnit adesea
sub acoperişurile de şindrilă ale caselor
ţărăneşti, aşteaptă un alt fel de călăreţ!
Să nu uităm, totuşi, să apreciem că,
peste obiectele sale, artistul pensulează
fierbinte, lăsând pete de culoare pentru
a scoate din anonimat montajele despre
care scriem aici. Nu e greu să recunoşti
nici un frison venind din Arte Povera,
un curent care a declanşat, la rândul
său, în anii ’60 ai secolului trecut,
provocări şi discuţii ce se vor regăsi
ulterior în aplte curente. Sărăcită de
substanţă, lumea pare să-şi fi pierdut
elanul de a se reinventa. Ambalajul
sub care se înfăţişează devine, iată,
inutil, piere în tomberonul cotidian,
aproape fără şanse de a se întoarce
la viaţă. Artiştii din Arte Povera au
sesizat acest lucru şi, ca într-o revoltă
împotriva drumului închis, unde
sărăcirea semnelor pare de neoprit,
se angajează, într-un efort substanţial
de reinterpretare, să le integreze, prin
reducere la o sugestie arhetipală,
pentru a reporni motoarele imaginaţiei.
Într-un cadru găsim o stea construită,
bineînţeles, din obiecte pierdute, cutia
de piese a ceasornicarului devine ramă
şi citat, în acelaşi timp, al unor experienţe
anterioare, întâlnită în anii din
urmă şi în arta românească, fără a
vrea să fie, însă, în obosita ei existenţă,
altceva decât este. Îl amintim, totuşi
pe Paul Neagu, cu celebrele sale cutii,
pe Sorin Dumitrescu, cel care ilustrează
Epica Magna a lui Nichita Stănescu,
unde casetele devin osuare, ca să
nu mai vorbim de instalaţiile din urmă
ale Grupului subReal. Mihai Trifan se
clasicizează pe măsură ce se apropie
ceva mai mult de sentimentul autohton
al unei tradiţii rătăcite şi ea din alte
vremuri în civilizaţia rurală cotidiană.
Atunci când decupează şi aşază în
ramă fragmente de ţesătură, sugerând
o anume candoare, că lumea poate
fi ordonată. Dacă ne întoarcem, însă,
la sugestiile primite din experimentele
curentului Arte Povera, ne-am opri la
celebra oglindă a lui Michelangelo
Pistoletto, intitulată sugestiv Vietnam,
ca un protest din acei ani la masacrul
din peninsula asiatică, unde printre
personajele montate de artist puteai
să devii participant. Craioveanul
montează şi el, minimalizând ironic,
într-o oglindă, cochilii de scoici, în
care uită, aşa, ca din întâmplare, un
vetust aparat electronic, putând fi, pe
rând, aparat de fotografiat sau reportofon.
Sunt prea ordonate, însă, în ramă,
ca să poţi spune că s-ar putea întoarce
la viaţă din oglinda oarbă într-o apă
dătătoare de speranţă. În timp ce
explică, mult prea didactic, după opinia
subsemnatului, procesul fabricării
obiectelor sale, încoifatul Mihai Trifan
pare un adolescent, zâmbind ironic
dintre firele unui manual de predare
a artei moderne. Lasă cu asta impresia
că ar fi şi obosit, după o noapte
petrecută, până la istovire, în Cabaretul
Voltaire.