Nu cred că s-ar găsi un actor în stare să joace rolul, dacă s-ar face cândva un film despre viaţa sa, artistului Miki (Mihai) Trifan, ajuns între timp o legendă a Craiovei.

Despre el vorbesc cu pasiune foştii săi elevi de la Liceul de Artă din oraş, unii dintre ei ajunşi artişti la rândul lor, ziariştii pândesc ieşirile sale publice, destul de rare totuşi, ca fiind tot atâtea ocazii să salte rating-ul emisiunilor de televiziune, criticii de artă, ceva mai reticenţi, nu par să-l ocolească nici ei, pentru că nu există instrumente atât de fine să facă faţă surprizei din momentul zero al oricărui vernisaj pus la cale de către acesta. Daţi la o parte un secol şi imaginaţi-vă că deschideţi uşa Cabaretului Voltaire, că nu ştiţi nimic despre dadaişti, iar ceea ce vedeţi pe scenă, pare să nu aibă nici un sens. Pare numai, pentru că ligamentele logice, sfărâmate cu brutalitate, îşi caută margini de pod în imaginaţia voastră, ca să se poată ea însăşi salva într-un discurs numai aparent absurd. Din textul libretului, după care se joacă spectacolul, nu lipseşte nimic, ba dimpotrivă, cele mai neînsemnate cuvinte se obiectivează într-un amalgam/colaj ce ar putea să se revolte fără măsură, dacă autorul actor de pe scenă s-ar retrage din el. Aţi fi atunci într-o natură răvăşită din care s-a retras Creatorul, lăsându- vă pe voi înşivă să o cercetaţi. Iată-vă, deci, în faţa unui proiect. Cum să pui, însă, ordine în lumea trăită deja, de obiecte şi acţiuni ce şiau găsit finalitatea în derizoriu? Iată o întrebare în care, bănuiesc, trăieşte Mihai Trifan. El este profesorul aici, în expoziţie –, nici nu i-aş spune aşa, pentru că în Galeria artiştilor din Craiova el a lăsat de fapt, în urmă cu o săptămână, recuzita unui spectacol din care s-a retras firesc în viaţa cotidiană – care-şi invită ucenicii să vadă, într-un concentrat absolut, o cale de urmat în reorganizarea vizuală, pe sens nou, a ceea ce îţi lasă la dispoziţie realitatea rămasă fără sens. Te obligă, deci, să joci un rol, să-ţi găseşti de lucru, cum s-ar spune, în spaţiul abandonat hazardului. Pe cât de înalt pare acest proiect în intenţionalitatea sa, pe atât de încurcat te vei găsi în faţa lui, dacă pierzi din vedere că participi la o lecţie de iniţiere în strategia de manipulare a emoţionalităţii ce se trezeşte în faţa unei decriptări aproape didactice. În asta poate să stea şi scăderea spectacolului ca atare. În fine, într-o cronică anterioară acestei ieşiri la rampă, la un alt spectacol, criticul Cătălin Davidescu face o precizare interesantă, cum că Mihai Trifan ar avea o structură barocă, ceea ce n-ar fi departe de adevăr, luând în calcul numai performance-urile sale. Nici în acesta din urmă n-a fost altfel.

Aşadar, un spiriduş al pădurii mai întâi, Mihai Trifan se întoarce acasă, după ce a hălăduit prin locurile civilizaţiei autohtone, încărcat cu tot felul de obiecte inutile, cu care îşi aglomerează atelierul. Probabil că surmontat el însuşi de această privelişte, sufocat de lăcomia cu care a strâns lucruri, simte nevoia să facă ordine, aşa cum am mai spus mai sus, şi începe o selecţie severă, pentru că materialul abundent se poate prăbuşi, ca un haos total. Ţinând cont că există în memoria artistului o configurare, un fel de preexistenţă de care s-a dezlipit cândva şi acum n-ar exista decât o singură soluţie, aceea de a apela la memoria remanentă pentru a reconstitui, întrun cadru convenabil, pe umbra sugestiilor, o realitate din spatele căreia poate să decreteze că asta ar putea fi arta, el nu întârzie să şi creadă în idee. Cam aceasta ar fi tehnica de lucru a profesorului Mihai Trifan. În fapt, el nu face altceva decât să parcurgă, etapă cu etapă, toate experimentele artei moderne, până la un anumit punct. Dacă în spectacolul anterior a jucat rolul unei mirese ce şi-a decupat propria imagine din opera bufă a realităţii mundane, acum se arată publicului ca un personaj încoifat, purtând pe cap o cască de constructor, împodobită cu fel şi fel de şuruburi, piuliţe şi obiecte pe care ţi-ar fi greu să le recunoşti, deasupra căreia montează o ramură de copac sau mai degrabă o rădăcină. Citit invers, acest montaj poate să sugereze un corn englez, pentru că personajul care încropeşte acest performance este vânătorul obiectelor pierdute în domesticele utilităţi ale civilizaţiei moderne. Ca tabloul să fie complet, autorul trage după el un cal de jucărie, din aceia pe care îi întâlneşti în bâlciurile din sud. În oglindă, un alt cal, de fapt o instalaţie, unde recunoşti un fragment, ce ar putea să fie capul acestuia, decupat dintr-un traforaj întâlnit adesea sub acoperişurile de şindrilă ale caselor ţărăneşti, aşteaptă un alt fel de călăreţ! Să nu uităm, totuşi, să apreciem că, peste obiectele sale, artistul pensulează fierbinte, lăsând pete de culoare pentru a scoate din anonimat montajele despre care scriem aici. Nu e greu să recunoşti nici un frison venind din Arte Povera, un curent care a declanşat, la rândul său, în anii ’60 ai secolului trecut, provocări şi discuţii ce se vor regăsi ulterior în aplte curente. Sărăcită de substanţă, lumea pare să-şi fi pierdut elanul de a se reinventa. Ambalajul sub care se înfăţişează devine, iată, inutil, piere în tomberonul cotidian, aproape fără şanse de a se întoarce la viaţă. Artiştii din Arte Povera au sesizat acest lucru şi, ca într-o revoltă împotriva drumului închis, unde sărăcirea semnelor pare de neoprit, se angajează, într-un efort substanţial de reinterpretare, să le integreze, prin reducere la o sugestie arhetipală, pentru a reporni motoarele imaginaţiei. Într-un cadru găsim o stea construită, bineînţeles, din obiecte pierdute, cutia de piese a ceasornicarului devine ramă şi citat, în acelaşi timp, al unor experienţe anterioare, întâlnită în anii din urmă şi în arta românească, fără a vrea să fie, însă, în obosita ei existenţă, altceva decât este. Îl amintim, totuşi pe Paul Neagu, cu celebrele sale cutii, pe Sorin Dumitrescu, cel care ilustrează Epica Magna a lui Nichita Stănescu, unde casetele devin osuare, ca să nu mai vorbim de instalaţiile din urmă ale Grupului subReal. Mihai Trifan se clasicizează pe măsură ce se apropie ceva mai mult de sentimentul autohton al unei tradiţii rătăcite şi ea din alte vremuri în civilizaţia rurală cotidiană. Atunci când decupează şi aşază în ramă fragmente de ţesătură, sugerând o anume candoare, că lumea poate fi ordonată. Dacă ne întoarcem, însă, la sugestiile primite din experimentele curentului Arte Povera, ne-am opri la celebra oglindă a lui Michelangelo Pistoletto, intitulată sugestiv Vietnam, ca un protest din acei ani la masacrul din peninsula asiatică, unde printre personajele montate de artist puteai să devii participant. Craioveanul montează şi el, minimalizând ironic, într-o oglindă, cochilii de scoici, în care uită, aşa, ca din întâmplare, un vetust aparat electronic, putând fi, pe rând, aparat de fotografiat sau reportofon. Sunt prea ordonate, însă, în ramă, ca să poţi spune că s-ar putea întoarce la viaţă din oglinda oarbă într-o apă dătătoare de speranţă. În timp ce explică, mult prea didactic, după opinia subsemnatului, procesul fabricării obiectelor sale, încoifatul Mihai Trifan pare un adolescent, zâmbind ironic dintre firele unui manual de predare a artei moderne. Lasă cu asta impresia că ar fi şi obosit, după o noapte petrecută, până la istovire, în Cabaretul Voltaire.