Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
După douăzeci de ani de Daniel Cristea-Enache

O carte ghinionistă, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, prin avatarurile pre-editării ei, ca şi prin destinul cu adevărat tragic al autorului, mort într-un accident de maşină la patruzeci şi cinci de ani, în plină maturitate şi "vână" creatoare. Istoria lui Radu G. Ţeposu ar fi trebuit să apară în 1985, în deplină sincronie, aşadar, cu titlurile de început ale generaţiei '80, pe care ambiţiona să le panorameze. Manuscrisul a fost însă amânat de trei ori în planul editorial şi tot de atâtea refăcut, completat, adus la zi. Cu toate acestea, cartea n-a apărut înainte de Revoluţie, ci ulterior, în 1993, când interesul publicului larg şi, parţial, al criticii se deplasase către alte forme de discurs: publicistic, civic, politic. O a doua ediţie, publicată în 2002 la Dacia, n-a avut nici un ecou, din cauza difuzării şi difuziunii limitate. Abia aceasta de faţă, apărută la aproape douăzeci de ani de la data finalizării ultimei variante (1 aprilie 1988), are şansa de a-şi ocupa locul meritat, în rândul celor mai serioase lucrări dedicate postmodernismului românesc.
Între timp, însă, tabloul generaţiei '80, decupat din cel al literaturii române contemporane, s-a modificat sensibil. Departe de a mai reprezenta un eşalon al tinerelor speranţe, "optzeciştii" au intrat masiv în câmpul literar, în instituţiile academice şi culturale. Şi-au creat asociaţii, reviste şi edituri proprii. Nu mai sunt nişte outsider-i organizaţi în falangă macedoneană şi desant autohton, ci individualităţi dispuse pe toate palierele vieţii literare şi ale canonului: de la nivelul maximei reprezentativităţi şi vizibilităţi (Mircea Cărtărescu) la cel al obscurităţii conştiente de sine şi doritoare de altceva. În plus, istoria literară nu s-a sfârşit, nu a încremenit o dată cu cristalizarea acestei generaţii. Explozia socio-politică din 1989 a fost dublată - chiar dacă nu şi reflectată - de creaţia insurgentă, iconoclastă a "nouăzeciştilor", care au întors spatele textualismului spre a privi realitatea în faţă. Livrescul, ludicul, intertextualitatea, parafraza culturală, pastişa, parodia, autoreferenţialitatea semi-ironică sunt, în ultimul deceniu, tot mai rar folosite şi practicate. Poeţii tineri aleg modele lirice ale revoltei sociale şi convulsiei expresioniste, iar prozatorii, variantele multiple ale unui neorealism cu puternice implicaţii existenţiale. Singurul domeniu în care postmodernismul a avut efecte pe termen lung, de ordin conceptual şi retoric, este cel al criticii. Şi e firesc să fie aşa, deoarece, lăsând deoparte inserarea comentatorului în propriul text şi tonul său adesea ghiduş, conştiinţa culturală şi achiziţiile teoretice ale "optzeciştilor" noştri sunt de admirat şi valorificat.
Trebuie însă precizat că postmodernismul, aşa cum îl înţelege şi îl profesează Radu G. }eposu, este radical diferit de cel instrumentalizat de Mircea Cărtărescu ori Ion Bogdan Lefter. Dacă aceştia dovedesc un prelungit militantism generaţionist, un partizanat vizibil, dincolo de marginile admise ale unei tendinţe critice, autorul Istoriei are o invidiabilă deschidere de compas, trecând în revistă, cu calm descriptiv şi analitic, cele mai diferite orientări artistice. Acestea nu sunt radiate, şterse din tablou, sacrificate în favoarea unui model central, ci tipologizate, prin sublinierea notelor dominante. Deşi n-o spune direct, criticul are convingerea că în diversitatea, bogăţia, pluralitatea unei literaturi stau consistenţa şi capacitatea ei de modelare. Astfel, textualiştii (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan) figurează, în sumar, alături de prozatorii observatori ai derizoriului uman (Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeşu, Ioan Lăcustă), iar poeţii care rulează comedia literaturii (Petru Romoşan, Octavian Soviany) nu-i exclud nicidecum pe adepţii fantezismului abstract şi ermetic (Matei Vişniec, Ion Stratan). Nu apare un model unic, repetabil la infinit, ci, dimpotrivă, o toleranţă ironică, realmente postmodernă, care dă drept de existenţă aproape tuturor formulelor. În excelenta prefaţă scrisă pentru acest volum (de fapt, un studiu critic în toată regula), Al. Cistelecan remarcă, pe lângă diversitatea "exaltată de analiză", descendenţa... lovinesciană a criticului. Fiind, programatic, un postmodern, Radu G. }eposu pune totuşi preţ pe unitatea şi coerenţa textului, pe omogenitatea viziunii, căutând sistematic profunzimea şi articularea operelor. Şi substanţa lor, aş adăuga, întrucât autorul "optzecist" are şi această prejudecată tradiţională...
Se contrazice el? Dacă mutaţia culturală, de la modernism la postmodernism, este reală şi angrenează literatura tinerilor scriitori din anii '80, de ce să utilizăm, în continuare, concepte şi metodologii ale totalizării? Răspunde el însuşi la această spinoasă întrebare, mutând accentul de pe iluzia totalizantă, globală, generică a creaţiei literare (cu arta clasică şi romanul realist în prim-plan), pe retorica înglobantă, acumulativă, sumativă. Aceasta absoarbe toate paginile scrise în timp, arhivân­du-le şi reactualizându-le într-un uriaş Text: "poezia postmodernă, de care a vorbit, printre primii la noi, Alexandru Muşina, îşi recuperează omogenitatea nu în planul iluziei, ci în acela al conştiinţei creatoare." (p. 35); "spiritul critic e o încercare de înţelegere a acestei dezintegrări, de reorganizare a ei într-o nouă coerenţă. O coerenţă care nu mai are nimic din elitarismul modernismului, una blând-tolerantă, în care poate încăpea întreaga istorie a culturii. (...) încep să se prefigureze zorii unui nou umanism şi, în sens strict cultural, poate ai unui nou clasicism, cum au lăsat să se înţeleagă unii exegeţi, întrucât totul se închide în retorică."
(p. 54); "desubstanţializarea lumii fiind una din trăsă­turile viziunii postmoderne, efortul acestei literaturi se îndreaptă spre omogenizarea prin cumul, prin aglomerare, prin suprapunere. Retorica, practica textuală egalizează totul şi, nu întâmplător, imaginea de panoptic e foarte des întâlnită. (...) O veche iluzie este îndepărtată, pentru a face loc alteia, de natură pur teoretică. Din fragment al unei cărţi sacre, opera devine un uriaş catalog al bibliotecii." (pp. 71-72). Dincolo de viziunea generală şi generoasă a autorului, să reţinem acest "u întâmplător" care o traduce în termeni de coerenţă şi corespondenţă. Radu G. }eposu are o voluptate a înserierii, a distribuirii creatorilor în reţele artistice, separate şi evidenţiate meticulos, fără a exclude interferenţele. Dacă într-o pagină de literatură aleatoriul pur poate fi prezent, într-una de critică el este exclus. Coerenţa comentariului se sprijină şi o întrece pe cea a textului comentat.
Lectura cărţii nu e deloc dificilă, autorul găsind un echilibru fericit între metodă şi intuiţie critică, scientism şi percepţie estetică. Gustul lui, exercitat pe un material cald încă (literatura unei generaţii în primii ani ai afirmării ei) este aproape infailibil, nu numai judecăţile de situare, ci şi cele de valoare fiind exacte. O excepţie, în sensul subevaluării, observ la Aurel Dumitraşcu, şi o alta, de comică supraevaluare, la Ioan Buduca. Cartea acestuia După Socrate apare ca "excepţională", iar spiritul său are "străluciri diamantine". Şi Val Condurache e prezentat la superlativ, pe considerente care-mi scapă: "un spirit de mare fineţe şi un critic care ilustrează cel mai bine ideea de scriitor postmodern" (p. 319). Radu G. }eposu îşi începe capitolele cu acei autori care, în opinia sa, creditează teoretic şi artistic o anumită categorie, ilustrând-o perfect. În pole-position sau foarte aproape stau deci "optzeciştii" pe care criticul a mizat cu două decenii în urmă. Văzând acum lista (Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Petru Romoşan, Romulus Bucur, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeşu şi Ioan Lăcustă, Ştefan Agopian şi Ioan Groşan, Alexandru Vlad şi Stelian Tănase, Mircea Scarlat, Ioan Buduca şi Andrei Cornea, Al. Cistelecan), realizăm că majoritatea pariurilor sunt câştigătoare, ceea ce reprezintă o performanţă. Decalajul dramatic dintre scrierea şi apariţia în bune condiţii a Istoriei are şi acest pozitiv efect secundar: după un timp, tabloul generaţiei limpezindu-se, verdictele iniţiale ale criticului se văd confirmate.
Cu doar câteva stridenţe, datorate excesului în direcţie prozaică ("riscul de a-şi suspenda conceptul de sub picioare", "să vedem până unde-şi poate întinde plapuma această idee"), stilul criticului este remarcabil, ca expresivitate şi rigoare deopotrivă. Radu G. }eposu excelează în definiţia concentrată, cu formulări uneori memorabile, care sintetizează deodată excursul analitic. Traian T. Coşovei este un "poet prea poet"; la Matei Vişniec, "lirismul vine din suspendarea reflecţiei în golul imaginaţiei"; poemele lui Călin Vlasie nu au "o logică artistică prea limpede"; gesticulaţia lui Aurelian Titu Dumitrescu e "febrilă şi cam megalomană"; la Mircea Stâncel descoperim "un diletantism voios"; în critica lui Ion Bogdan Lefter sunt amestecate "cu meşteşug locurile comune şi observaţiile de uzură"; "Acte originale/ copii legalizate seamănă mult prea izbitor cu o demonstraţie la tablă"; excursurile teoretice ale lui Paul Dugneanu ţin de "un noviciat încrâncenat"; Mircea Scarlat "nu mută statuia scriitorului de pe un soclu pe altul, ci se mulţumeşte s-o şteargă de praf"...
În ce-l priveşte, Radu G. }eposu nu şi-a tratat colegii de generaţie ca pe nişte viitoare statui încremenite, distonând cu istoria vie a literaturii. I-a citit şi analizat fără o grilă care, punând semnul plus în dreptul postmodernismului, să le şteargă acestora notele individuale: singurele, în fond, care contează. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă e mai degrabă o senină, surâzătoare panoramă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara