Lectura revistelor de lingvistică din anii '50 e instructivă şi poate deveni - pentru publicul de azi - destul de amuzantă. Pentru cei care au trăit direct experienţele profesionale ale perioadei postbelice, textele politizate din publicaţiile ştiinţifice evocă încă realităţi dramatice sau cel puţin trezesc amintiri neplăcute, de care preferă probabil să nu vorbească; uneori şi din convingerea că circumstanţele acelor timpuri rămîn oricum greu de înţeles. Pentru cei foarte tineri, paginile respective pot părea discursuri suprarealiste - sau, cine ştie, dovezi ale unei mentalităţi foarte depărtate în timp. Comicul involuntar e singura certitudine a acestor texte.
Dincolo de pura curiozitate pentru pitorescul unor citate incredibile, răsforirea presei vremii are totuşi o anume relevanţă pentru actualitatea noastră: cel puţin în măsura în care demonstrează unde pot ajunge nostalgiile dictatoriale, centraliste şi puriste dacă dispun de instrumentele politice pentru a se impune. Ca de atîtea ori în istorie, prostia, conformismul, lenea mentală - şi, desigur, interesele meschine imediate - profită de conjunctura favorabilă, sub acoperirea ideologiei de moment.
Textele politizate din revistele lingvistice (articole de atitudine, direcţie, îndrumare; cronici ale unor dezbateri) resping hotărît spiritul critic, dubiul ştiinţific, relativismul normal al cercetării; cerînd de pildă ca în Facultatea de filologie - pentru liniştea studenţilor - să nu se mai prezinte teorii diferite, să nu mai existe o diversitate derutantă de opinii: "este într-adevăr inadmisibil ca în Facultate să se predea studenţilor mai multe definiţii asupra noţiunii de limbă literară, fiecare profesor avînd teoria lui personală, una mai neştiinţifică decît cealaltă (...). Definiţiile neştiinţifice pe care le-au dat unii dintre profesorii noştri limbii literare derutau pe studenţi în munca lor de însuşire a limbii" (SCL, 1952, p. 190). Se înţelege cum, de la asemenea principii şi de la o viziune foarte particulară a noţiunior de "ştiinţă" şi "ştiinţific", se poate ajunge la formulări incredibile, în care interpretarea faptelor istorice e substituită de decizia autoritară. E prezentat de pildă rezultatul unor întîlniri în care s-au dezbătut unele chestiuni istorice, "ajungîndu-se la următoa-rele hotărîri (...) obligatorii pentru Facultatea de filologie din Bucureşti, Institututul de lingvistică din Bucureşti, IPB şi SSIF" (sublinierea îmi aparţine); una dintre ele apare la punctul 3: "Limba română literară a apărut în secolul al XVI-lea pe baza graiului din regiunea Tîrgovişte-Braşov" (Cronică, în SCL, 1-2, 1956, p. 105). La drept vorbind, conţinutul afirmaţiei (exprimat cu maximă prudenţă) era raţional şi justificabil ştiinţific: se reafirma teza că la baza limbii literare stau traducerile de texte bisericeşti din secolul al XVI-lea, tipăriturile lui Coresi, care au folosit mai ales graiul muntenesc (evident, nici sfera religioasă, nici identitatea regională nu puteau fi formulate explicit). Latura de onestitate profesională a conţinutului apare însă incredibil şi comic deformată prin modul de a face dintr-o ipoteză interpretativă o decizie oficială şi obligatorie.
Prin anii '50, un periculos inamic ideologic pare să fi fost, în Facultăţile de Litere, istoria limbii: materie pe care demagogia populistă o acuza de tehnicism, caracter necombativ, rupere de realităţile concrete ale vieţii noi (poate şi pentru că era obiectul unui examen greu!). La Bucureşti, istoria limbii era predată de profesorul Al. Rosetti: "Abia în acest an şcolar, în urma unor aspre critici aduse catedrei de către Organizaţia de Partid şi UTM din Facultate, tov. Rosetti s-a hotărît să se apropie de stadiul actual al limbii noastre" (Cum vorbim, 7-8, 1951, p. 51). Ne-am putea imagina că - în opoziţia dintre vechi şi nou, dintre diacronia culpabilă şi sincronia victorioasă - direcţia de studiu a limbii contemporane ar fi fost fericit reprezentată de Iorgu Iordan, autor al unor cărţi importante în domeniu, în special a celei intitulate Limba română actuală - o gramatică a greşelilor (prima ediţie, 1943; a doua - 1947). Că nici o asemenea carte a trecutului nu mai corespundea noilor exigenţe politico-lingvistice se poate vedea dintr-un text destul de curios, o auto-recenzie semnată de însuşi Iordan, ca tipic act de autocritică. Descrierea obiectivă a unei stări a limbii nu putea conveni unei ideologii voluntariste, dirijiste, în care conta efortul normativ (îndreptat în direcţia justă): "în majoritatea cazurilor" - scrie autorul - "n-am luat poziţie, crezînd, ba şi afirmînd, că limba trebuie lăsată să accepte toate inovaţiile, chiar împotriva sistemului ei, şi că vorbitorii sau specialiştii n-au a interveni sub nici o formă. în special, modul de tratare a problemei neologismelor suferă enorm din cauza acestui liberalism, care este un fel de împăciuitorism condamnabil" (SCL, 1, 1950, fasc. 2).
Reconstrucţia epocii pornind de la textele publicate e desigur parţială şi cei care au trăit acele vremuri pot fi nemulţumiţi de rezultat. Dar textele scrise rămîn şi - dacă nu vor apărea suficiente noi mărturii - vom fi siliţi, şi în acest domeniu, să facem disperate eforturi de reconstrucţie arheologică, pentru vremuri care sînt de fapt foarte apropiate. E şi aceasta o consecinţă a miraculoasei "arderi a etapelor": care transformă vremuri şi evenimente recente în mistere pierdute în negura timpului.
