Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
După 45 de ani de Nicolae Manolescu

România literară a împlinit nu demult 45 de ani de existenţă. Aproape jumă- tatea de secol scursă de la apariţia primului număr pe 10 octombrie 1968 n-a fost lipsită de evenimente. Mă voi referi mai jos la unul dintre cele mai importante.

Înainte de orice, aş vrea să subliniez faptul că, deschisă tuturor scriitorilor contemporani, încă de la început, revista noastră a strâns în paginile ei nume ilustre ale literaturii române şi străine, a căror simplă enumerare ar ocupa toate cele 24 de pagini de care dispunem săptămânal. Doar deţinătorii de rubrici fixe ar avea nevoie de jumătate dintre ele. Ce părere au avut şi au despre România literară unii dintre colaboratorii noştri, puteţi afla din ancheta pe care o găzduim în numărul de faţă. Dificultăţi au fost şi sunt încă. Înainte de 1989, ele ţineau de cenzură sau de capriciile lui Nicolae Ceauşescu, unul dintre cititorii noştri cei mai fideli. După 1989, dificultăţile au fost şi sunt de natură financiară. În vremea din urmă, s-au adăugat cele provocate de invazia internetului. Am încercat să ne adaptăm de fiecare dată. Cu mai mult sau mai puţin succes. Datorăm supravieţuirea revistei după 1989 unor sponsori generoşi care nu pot lipsi din biografia României literare, Ion Raţiu, Dinu Patriciu, Mihai Mitu, Fundaţia Anonimul, Consiliul Judeţean Alba, precum şi subvenţiilor primite din partea Ministerului Culturii şi a Guvernului. Nu se cade să îi uităm pe redactorii şi colaboratorii noştri care nu ne-au părăsit când n-am mai putut să le onorăm drepturile care li se cuveneau.
A menţiona acum toate momentele care au decis soarta celei mai importante reviste culturale din ultima jumătate de secol este practic imposibil. Am ales unul singur. Am publicat în numărul 50 din 13 decembrie o stenogramă a Şedinţei Secretariatului CC al PCR din ziua de 1 mai 1974. În care este vorba şi de România literară. Eram eu însumi pe vremea aceea redactor- şef adjunct al revistei. Dezvăluirilor din stenogramă le pot adăuga câteva informaţii cunoscute doar mie şi, probabil, lui G.Dimisianu şi Ion Horea, redactori-şefi adjuncţi ca şi mine, restul martorilor, în primul rând G.Ivaşcu, directorul României literare, nemaifiind în viaţă.
La aproape trei ani de la Tezele din iulie, Ceauşescu pare conştient de faptul că operaţiunea de reideologizare a culturii s-a soldat cu un eşec. Aşa că reia atacul pe un front mai larg. Ţinta făţişă a atacului este, de data aceasta, presa. Nu doar cea culturală. Nu scapă nici chiar „Scânteia”, organul oficial al PCR. Lovitura ideologică e mascată economic. Tuturor publicaţiilor li se ia un număr de tone de hârtie. „Scânteia” însăşi pierde 2.380 de tone, rămânând cu 12.000. Zilele de apariţie a cotidianelor se reduc de la 7 pe săptămână la 5 sau 6. Cele mai multe hebdomadare devin lunare. Numărul de pagini se reduce şi el. Tirajele scad proporţional. Ca şi, inevitabil, numărul redactorilor. Comentatorii, între care editorii volumelor anexă la Raportul Tismăneanu, graţie cărora am intrat în posesia stenogramei din 1974, par a pune reducerile pe seama unei crize economice anunţate. Părerea mea este că nu putem vorbi de criză înainte de 1981. La trei ani după Teze şi la cinci înainte de Conferinţa de la Mangalia, problema lui Ceauşescu nu era economică, ci ideologică. Presa cotidiană era strict controlată, e adevărat, dar aceea culturală era destul de liberă. Plătea ca tribut câteva pagini, în primul rând, coperta, apoi îşi făcea de cap. Mai trebuie observat că niciodată Ceauşescu nu-şi dezvăluia ţinta. Punerea întro oală a tuturor publicaţiilor, de la „Scânteia” de partid şi de stat la România literară a USR ţine şi de abilitatea cu care Ceauşescu ştia să-şi mascheze intenţiile. Aparent, doar victimă colaterală România literară n-a avut mai puţin de suferit decât celelalte cotidiane, hebdomadare sau lunare din ţară, indiferent de profilul lor.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Conform stenogramei, numărul de pagini ale României literare a scăzut de la 32 la 20. De faţă fiind, ca invitat, preşedintele USR, Zaharia Stancu, n-a luat cuvântul. Totuşi România literară a continuat să apară, nu în 32 de pagini ca înainte, dar nici în 20, cum scrie în stenogramă că s-a hotărât, ci în 24. G.Ivaşcu nea informat atunci că, în urma unor discuţii cu Ceauşescu, acesta s-a lăsat convins că, din raţiuni tehnice, de împărţire a colii de tipar, numărul de pagini trebuie să fie un multiplu de opt. Cum 16 pagini erau prea puţine, s-a ajuns la 24. În ce context a avut loc rectificarea, la care stenograma nu se referă, Ivaşcu nu ne-a spus. Sfertul de pagini în minus presupunea şi o redacţie redusă proporţional.
Citesc în stenogramă şi că se urmărea schimbarea profilului revistei noastre. Ca să nu mai fie, chipurile, acelaşi la toate culturalele, inclusiv, „Flacăra”. Ceauşescu e cât se poate de la curent cu conţinutul tuturor şi nu negociază nimic. Şi Dumitru Popescu-Dumnezeu şi Cornel Burtică încearcă în zadar să-i explice cum stau lucrurile. Ceauşescu e de neclintit şi trasează ritos linia care se cade urmată. E limpede că presa culturală, România literară, „Contemporanul”, „Viaţa românească”, „Flacăra”, „Era socialistă”, se află în vizorul şefului statului şi al partidului. În condiţiile abuzurilor din epocă, atâta atenţie ne alarma, în loc să ne onoreze. Reforma dorită de Ceauşescu a fost pusă în practică imediat, chiar dacă, nici ea nu va fi dusă până la capăt. Dovadă continuarea asaltului în 1979 cu Tezele de la Mangalia.

La România literară, primul sacrificat am fost eu. Era, de altfel, normal. Din trei adjuncţi trebuiau să rămână doi. Eram singurul fără carte de muncă (optasem pentru aceea de la facultate) şi care, în condiţiile legii cumulului, n-am fost plătit din 1971 până în 1974, cât am exercitat funcţia de redactor-şef adjunct. Mai era şi faptul că nu eram membru PCR. În 1971, când G.Ivaşcu condiţionase acceptarea direcţiei revistei de prezenţa mea în conducere, Dumitru Popescu- Dumnezeu trecuse peste prevederea că funcţiile de conducere implică o calitate, de a fi membru PCR, pe care eu n-o aveam şi mă numise. În 1974, excepţia nu mai era, se pare, posibilă, aşa că am rămas cronicarul literar al revistei, dar nu şi redactor-şef adjunct. Am revenit în 1990 ca director.
Dacă funcţiile de conducere n-au suferit modificări, cele de redactori au intrat într-o fază dramatică. Mai exact, ca să nu fie daţi afară, redactorii şi-au văzut funcţiile şi, în consecinţă, lefurile, reduse la jumătate. (Ca să-şi achite rata la apartament, Valeriu Cristea, bunăoară, s-a văzut obligat să depună la bancă, lună de lună, o sumă care să completeze leafa, devenită insuficientă, care i se retrăgea automat). În această situaţie s-au aflat Lucian Raicu, Dana Dumitriu, Marcel Mihalaş, Sorin Titel, Virgil Mazilescu şi Valeriu Cristea, scriitori de prim ordin ai literaturii contemporane. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar au existat şi excepţii, din păcate, de scriitori care n-au dat niciodată pe la redacţie, dar şi-au luat şi mai departe leafa întreagă, şi, încă, una de publicistcomentator, mult mai mare decât una de redactor. Beneficiar de lungă durată al excepţiei şi care nici măcar n-a fost interesat să afle ce se întâmplă după 1974 cu colegii lui din redacţia României literare a fost Nichita Stănescu. Probabil că se va supăra pe mine Eugen Simion. Dar nu fac decât să repet ceea ce toată generaţia noastră ştie. Cât priveşte profilul revistei, el a rămas acelaşi. Ivaşcu a reuşit să-şi conducă barca prin valurile tot mai agitate până la moartea lui în 1988, în ciuda scăderii artificiale a tirajului şi a presiunilor ideologice de tot felul. Ce s-a întâmplat cu cele 16.500 de tone „economisite” în 1974? Au mers în rezervele PCR şi au fost cheltuite pentru seriile de opere ale lui Ceauşescu şi pentru scrierile de propagandă de care regimul a avut nevoie.
România literară a fost, nu o victimă colaterală, cum par a crede unii sau alţii astăzi, ci una din ţintele principale ale gâtuirii presei. Dacă nu mă credeţi, citiţi pasajele din volumul cinci al Cărţii albe a Securităţii publicat de Mihai Pelin şi veţi vedea ce rapoarte înainta instituţia cu pricina conducerii PCR, referitoare la pericolul potenţial reprezentat de România literară şi de redactorii ei la adresa regimului comunist.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara