Proiectul de lege lansat cu câteva săptămâni în urmă, prin care se propune înlocuirea prin dublare a procedeului de subtitrare a filmelor străine, a trezit reacţii puternice, aproape unanime, de respingere.
Articole de opinie, dezbateri la televiziune, comentarii şi petiţii on-line au demonstrat că partea activă a populaţiei nu e dispusă, în acest caz, să accepte o noutate relativ globalizantă, preferând să rămână fidelă unei bune tradiţii culturale. Au fost aduse în discuţie principalele argumente raţionale în sprijinul subtitrării: cel artistic (dublarea produce artificializarea dialogurilor, conducând la pierderea integrităţii estetice a filmului), cel educativ (subtitrarea stimulează exerciţiul de lectură, permiţând în acelaşi timp contactul direct cu forma orală a unor limbi străine), cel economic (costurile dublării sunt mai mari). Disputa pare să fie, din fericire, tranşată de refuzul opiniei publice de a accepta comoditatea extremă şi de a-şi asuma fatalitatea analfabetismului. În ciuda fetişizării „audienţei” şi a consumului de masă, beneficiem (încă) de un sănătos elitism cultural, suficient de tenace şi de răspândit.
În scurta expunere de motive a proiectului legislativ, reluată de propunător în diverse dezbateri de televiziune, constatăm că principalul argument invocat este „protejarea identităţii naţionale”. Un paragraf din expunere e o condensare de clişee de gândire ideologizată naţionalist, un mic scenariu de mitologie populară a limbajului: „Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză, limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”. Aşadar, limba se degradează (temă de veşnice lamentaţii populare), singura cauză a deteriorării fiind (din perspectiva purismului etnicist) invazia de termeni străini. Până aici nimic neobişnuit; mai neclar e modul în care „folosirea subtitrării” ar introduce „cuvinte noi”. Ideea că anglicismele actuale ar pătrunde în limbă prin coloana sonoră a filmelor e greşită – adeverindu-se doar în cazul limitat al unor formule de salut, a unor exclamaţii sau – mai ales – imprecaţii, intrate ca atare în limbajul tinerilor. De altfel, aceste câteva elemente de slang sunt preluate nu doar din filme, ci şi din muzică, iar în ultima vreme mai ales din jocuri şi din infinitatea de materiale audio-vizuale disponibile pe internet, care îi pun pe tineri în legătură cu variate ipostaze ale limbii vorbite. Cele mai multe anglicisme apar în texte publicistice sau de specialitate, fiind introduse pe cu totul alte căi decât cele cinematografice, prin preluarea sau transpunerea unor terminologii sau prin prestigiul „cuvintelor la modă”. Simpla expunere la filme în limba originală nu produce daune în vorbirea românei – şi, din păcate, nici minuni în învăţarea limbilor, dacă nu e însoţită de o minimă voinţă din partea spectatorului. Mai grav e că invocarea unei valori abstracte (identitatea naţională) se asociază, în proiectul de lege, cu ignorarea totală a unei valori concrete (cunoaşterea limbilor străine): între cele două nefiind, evident, nicio contradicţie. Problema culturală actuală nu e, la noi, „stricarea limbii”, ci existenţa unei categorii încă foarte largi de vorbitori care, de fapt, nu înţeleg şi nu vorbesc limbi străine. Nu măsuri de izolare lingvistică ne sunt necesare, ci proiecte de stimulare a învăţării altor limbi.
Cea mai eficientă reacţie – prin ridiculizare – faţă de justificările pseudo-lingvistice ale legii îi aparţine lui Andrei Pleşu: „Alt argument izvorăşte din îngrijorarea legislatorului cu privire la puritatea limbii române, periclitată de inflaţia de idiomuri străine pe care o mijlocesc cosmopolitele noastre cinematografe. Te uiţi la film şi ţi se strică limba. Dar nu numai atât: ţi se strică şi «identitatea naţională». Îţi pierzi chipul, nevoile şi neamul, lăsându- te manipulat de «neologisme». Pe când aşa, prin dublarea coloanei sonore, rămâi mioritic, scăldat în sunetele dulci ale discursurilor noastre parlamentare, ale distinselor noastre emisiuni de divertisment, ale răcnetelor neaoşe de pe stradă” („Patriotismul ca aflare în treabă”, Adevărul, 11.05.2011).
