S-au împlinit în mai 80 de ani de la moartea uitatului astăzi Paul Zarifopol şi în noiembrie se vor împlini 140 de la naşterea lui. Chiar dacă mai în vârstă decât E. Lovinescu, acela care numărase generaţiile de critici maiorescieni şi se inclusese pe sine în cea de a doua, Paul Zarifopol stă bine la un loc cu mult mai tinerii săi confraţi, şi nu numai fiindcă a scris în acelaşi timp cu ei, dar şi fiindcă e afinul lor spiritual şi un modernist à outrance.
Împărtăşeşte ideea lui Lovinescu despre „timpul (care) omoară orice creaţie omenească”, formulă încă şi mai radicală decât „mutaţia valorilor estetice”, care lăsa clasicismului o şansă, în vreme ce pentru Zarifopol, clasicii nu sunt decât „o proptea pentru opiniile literare şi artistice”. Ce „om în stare să vadă estetic”, se întreabă el, nu simte neplăcut „convenţionalul abstract” din pictura lui Rafael? Nu se bucură de bunăvoinţă nici literatura clasică franceză, care „seamănă curios cu viaţa germană prusificată”, având în Boileau şi compània (atenţie la accent!) nişte „vrednici jandarmi literari”. Ce să mai vorbim de clasicii noştri? Marşul românesc al lui Cârlova ar fi scris într-o „moleşită formulă de aluat necopt”. Odobescu, Ghica ar fi fost de neconceput într-o literatură în pas cu vremea. Caragiale n-ar fi avut decât o cultură de cafenea, crede Zarifopol, care i-a fost totuşi întâiul editor al operei integrale şi de care şi-a legat numele printr-o foarte interesantă prefaţă, Publicul şi arta lui Caragiale. Cu asemenea judecăţi excentrice, nu e de mirare că Zarifopol şi-a atras fulgerele lui Călinescu. Doar că autorul Încercărilor de precizie literară nu pretindea să fie nici critic, nici istoric literar. Era un eseist de şcoală nouă, mare admirator al lui Proust, Gide sau Anatole France. Eseistica lui e una de gust, expresie a unui spirit fin şi cultivat de amator superior. Vocaţia modernităţii se traduce la el prin preocuparea exclusivă de „arta literară”. Ceea ce a fost interpretat ca snobism l-a împiedicat să fie popular chiar şi pentru criticii vremii. Un eseist dispreţuitor, cel puţin aparent, faţă de literatura naţională, pamându-se, în schimb, faţă de tot ce vine din Franţa, n-are cum trezi simpatia celor mulţi, poate doar, prin rafinamentul artei lui critice, pe a celor puţini. Din prudenţă, probabil, ca strategie de protecţie, Zarifopol nu se lasă descifrat de la prima lectură. Textele sale sunt pline de capcane pentru cititorii naivi.