Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Dăscălime de Rodica Zafiu


Grevele din ultima lună au reactivat în discursul public românesc cîmpul lexical al profesiei didactice. Termenul profesor e, desigur, cel preferat în cele mai diferite tipuri de texte: pentru că este neutru din punct de vedere stilistic, lipsit de conotaţii pozitive sau negative. Singurul său dezavantaj e o anumită ambiguitate între sensul generic şi cel specializat, între numele profesiei şi cel al funcţiei: profesorul e ,cel care îi învaţă pe alţii", dar şi, în ierarhiile meseriei, o treaptă distinctă (profesor faţă de învăţător, profesor faţă de conferenţiar etc.). Din punct de vedere ierarhic-administrativ, ambiguitatea se evită prin alegerea altui termen generic, sintagma cadru didactic. Aceasta e totuşi prea marcată de apartenenţa la un anume stil birocratic, oficial, greu de adaptat unor situaţii de comunicare mai puţin formale. Limbajul jurnalistic actual a preferat o altă soluţie: folosirea ca termen generic a vechiului dascăl, alegere marcată stilistic: ca şi alte cuvinte vag arhaizante, dascăl aparţine clişeelor ambigue, uneori solemne şi poetice, alteori familiare şi ironice. În fine, stilul solemn foloseşte uneori şi termenul generic, nespecific, educator, care îşi poate restrînge sensul în funcţie de context.

În permanentă căutare de sinonime, cu obsesia evitării repetiţiilor în text, stilul jurnalistic alternează puţinele posibilităţi existente, ajungînd să folosească pînă la saţietate termenul dascăl: ,Peste 8.000 de dascăli au protestat ieri în Piaţa Constituţiei"

(EZ.19.11.2005, 3); ,dascălii muncesc pe lefuri de mizerie" (EZ 25.11.2005, 3); ,leafa medie a dascălilor va creşte cu 58,3 lei noi" (EZ 28.11.2005, 1) etc. Ca termen familiar, dascăl intră în acelaşi registru cu leafă şi slujbă. Ca termen solemn-poetic, asumat la persoana I, ,noi, dascălii...", e posibil să-l găsim în contextul altor clişee ale meseriei: ,exprimare aleasă", ,măiestrie", ,condei", ,a lumina minţile tinere", ,aceşti tineri minunaţi", ,tinere vlăstare" etc.; în perioada dinainte de ultimul război mondial, în această zonă stilistică se plasau mai mulţi termeni de sursă religioasă, printre care de mare succes se bucurau ,apostol" şi ,apostolat".

Dascăl e un cuvînt de origine greacă (didaskalos), intrat în română şi pe filieră slavă, prezent în cele mai vechi texte, cu sensul de ,persoană care învaţă pe alţii" şi chiar de ,om învăţat" (pentru Miron Costin, Ovidiu e ,dascal Ovidie"); treptat, s-a specializat pentru semnificaţia ,învăţător de ţară", iar paralel s-a dezvoltat sensul bisericesc, de ,cîntăreţ de strană", ,diac". Cuvîntul are multe derivate, unele vag marcate peiorativ - verbul a dăscăli, substantivele dăscăleală şi dăscălime - , altele neutre: dăscăliţă ; mai multe sînt ieşite din uz: substantivul dăscălie, adjectivele dăscălesc şi dăscălicesc. În Dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, D-de, 1949) avem surpriza de a găsi un număr foarte mare de diminutive, majoritatea cu sens depreciativ: dăscălaş, dăscălel, dăscăluţ; cel mai pe larg e tratat dăscălici, ,dascăl mic, simpatic", dar şi ,dascăl prost, cu puţină învăţătură, un pîrlit de dascăl".

Valoarea depreciativă a lui dăscălime e tipică substantivelor colective (tratarea în bloc a persoanelor e adesea minimalizatoare), dar se asociază în primul rînd cu ironia lui Caragiale, din Scrisoarea pierdută : unde partizanii lui Caţavencu sînt, în vorbele lui Tipătescu, ,dăscălimea, popa şi moflujii". Utilizările jurnalistice actuale ale cuvîntului (inclusiv în texte publicate sau arhivate în Internet) sînt variabile: domină tonul familiar-ironic - ,Dăscălimea aburită. Dascălii au fost aburiţi de comisia condusă de vicepremierul Gheorghe Pogea..." (servuspress.ro); ,Se anunţă grevă în dăscălime " (constantaonline.ro) - dar nu lipsesc nici formulările produse cu toată seriozitatea: ,Sperăm ca Guvernul să nu ne lase să facem acest lucru şi ca pînă atunci să găsească toate soluţiile pentru această perioadă foarte grea pentru dăscălimea..." (telegraf.conpress.ro); ,această declaraţie a surprins întreaga dăscălime, fapt pentru care reacţiile din teritoriu au fost foarte dure" (gardianul.ro). În genere, dăscălime e un simptom al obositoarei manii a amestecului lingvistic, al preferinţei pentru pitorescul strident (nu rareori eşuat în improprietăţi lexicale): ,învăţământul românesc se dă de ceasul morţii, pentru că însăşi dăscălimea română se află în căutarea propriei decenţe şi, de ce nu?, a identităţii" (vlg.sisnet.ro; ,în căutarea propriei decenţe" e o insultă indirectă, formulată probabil în mod inconştient, din pură dificultate de a mînui limbajul).

Dascăl mi se pare un termen convenţional, un clişeu lexical de evitat în orice ocazie; bineînţeles, e o opţiune stilistică personală, poate rezultatul unei simple idiosincrazii; în dăscălime, în schimb, latura peiorativă e atît de puternică încît cuvîntul e adecvat doar unui discurs polemic şi pamfletar. Pînă la urmă, examinarea termenilor în cauză devine o pledoarie pentru un stil mai neutru, mai puţin sentimental, în care tot pluralul generic profesori s-ar potrivi mai bine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara