Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Drumul ascuns de Daniel Cristea-Enache

Mi se pare nedrept modul în care a fost evaluat Drumul egal al fiecărei zile, romanul de debut al Gabrielei Adameşteanu, în principalele noastre lucrări lexicografice. În Dicţionarul General al Literaturii Române, Dan C. Mihăilescu, după ce dedică două coloane Dimineţii pierdute, "rezolvă" întâia carte într-un scurt fragment în care reproduce, pur şi simplu, un rezumat făcut de autoarea însăşi. În Dicţionarul Scriitorilor Români, Gheorghe Perian, într-un comentariu mai aplicat, caracterizează romanul drept un "hibrid", rezultat din interferenţa unei teme preluate, moştenite (cea a "obsedantului deceniu"), cu tema propriu-zisă a prozatoarei. În Drumul egal al fiecărei zile, revine şi accentuează seriosul cercetător de la Cluj, Gabriela Adameşteanu se dovedeşte "nepregătită" pentru introducerea unei teme proprii...
Oricât de mult aş ţine la grila istoriei literare, e limpede, în cazul de faţă, că ea deformează, în sensul unei evoluţii prozastice, realitatea artistică a primei cărţi. În fapt, departe de a fi o temă moştenită, dusă mai departe în virtutea inerţiei, referinţa la evenimentele şi întregul context socio-politic al deceniului şase este extrem de importantă. Nu se poate vorbi, aici, despre o tematică împrumutată şi alipită formal pe structura cărţii, ci dimpotrivă, de o problematică profund, intim legată de viaţa protagonistei şi a familiei sale. Într-o pondere semnificativă, Drumul egal al fiecărei zile se citeşte şi se înţelege ca o dramă familială apăsând şi sufocând, până aproape de sfârşit, existenţa tinerei provinciale admise la Filologia bucureşteană. Ea are dosar prost, trăgând o tinichea zăngănitoare, în urechile vigilente ale responsabililor de la Cadre. Tatăl este, de ani buni, închis, iar unchiul care o are în grijă a fost exclus la o şedinţă de Partid din 1952 şi scos de la catedră, pentru culpa de a nu-i fi dat pe ochi frumoşi diploma de liceu secretarului pe judeţ, cu doar patru clase ce se cereau grabnic completate. Spaţiul locativ minuscul de pe Strada Mare şi provincială, în care se înghesuie, printre mobile vechi, Letiţia Branea, mama ei şi fratele acesteia (unchiul Ion), e pe cale de a fi şi el pierdut. Proprietarul cel tânăr, cu ochii injectaţi de puterea unei funcţii cu răspundere, abia aşteaptă să-i poată da afară pe aceşti burjui cărora le şi strigă în faţă, în momentele de avânt bahic: "legionarilor!". E oare tematica altora preluată aici? Este o amprentă personală în cel mai concret sens al termenului: e teama, groaza de excluderea definitivă, cu eliminarea din câmpul muncii ori din Facultate şi marginalizarea socială fără drept de apel. Într-o scenă de vârf a romanului, spre final, Letiţia ezită aproape convulsiv între dorinţa de a-şi apăra un coleg pe pragul de a fi exclus şi propria frică, purtată ca o cruce atâţia ani. Să citim următoarea pagină, pentru a vedea - dimpreună cu Gheorghe Perian - în ce fel se pune, în Drumul egal al fiecărei zile, problema spinoasă a moştenirii: "Toţi ochii ăştia care privesc acum în podea sau la masa lungă a prezidiului, acoperită de o pânză roşie şi-n mijloc cu o carafă de apă şi trei pahare aşezate pe tava de plastic, toţi ochii ăştia s-ar întoarce deodată spre mine. Mi-e atât de frică de aşa ceva, încât mă întreb, revoltată, de ce să mă ridic tocmai eu, la urma urmei? Să se ridice băieţii, să se ridice Didi sau Marilena, să se ridice altcineva, oricine... Nu, n-am să mă ridic tocmai eu, pentru că mie nu numai de sala asta mi-e frică, e şi asta, dar mai e şi altceva, la care nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc bine. Nu pot să mă ridic tocmai eu, care duc cu mine de-atâta timp o vină veche şi neştiută bine, vinovăţia nesigură a unchiului Ion, vinovăţia tatei care a plătit pentru vinile familiei lui, de-acum douăzeci sau treizeci de ani, ce importanţă are... N-are importanţă decât că atâtea vini ale altora, neînţelese, mi-au fost date mie şi eu le-am acceptat demult, înainte măcar să-mi dau seama. Şi golul ăsta de spaimă, pe care îl simt ori de câte ori mă gândesc că m-aş putea ridica să vorbesc şi că sala întreagă s-ar întoarce spre mine, golul ăsta tot de aicea vine. N-am îndrăznit niciodată să iau cuvântul într-o şedinţă, am stat întotdeauna deoparte, ca să nu-mi stârnesc vinovăţia. Pentru că ar fi poate de-ajuns să mă ridic şi să rostesc cuvintele astea pe care mi le-am pregătit, pe care mi le-am tot repetat, pentru ca delegatul de la Centrul Universitar să-şi îndrepte deodată trupul greoi, îmbrăcat în haine bine croite, de stofă bună: ŤDar dumneata, dumneata care vorbeşti, ce fel de element eşti dumneata? Să studiem puţin situaţia dumitale...ť, ar putea zice, şi m-ar privi cu ochii aceia acuzatori, pe care de-atâta timp îi aştept să se întoarcă spre mine. Ce fel de element sunt eu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat cum sunt, şi totuşi, de ani de zile îngrămădesc peste chipul meu adevărat tot ce citesc, tot ce văd în filme. Şi-acum nu mai puteam decât să-mi depărtez privirea îngreţoşată de la fiinţa mea adâncă, gelatinoasă, pulsând de frică. N-aveam nici o formă decât aceea, gelatinoasă, a fricii." (p. 232).
Eroina a înţeles treptat că asupra ei apasă, ca sabia lui Damocles, pericolul excluderii. Este, iarăşi, o notă bună pentru autoare că nu forţează lucrurile şi semnificaţiile în direcţia unei omniscienţe improbabile, la pubertate; că nu face din Letiţia un personaj întru totul avizat asupra contextului în care e prins. Diferenţa faţă de romanele politice autohtone este deci importantă şi din acest punct de vedere. Gabriela Adameşteanu, fără să echivaleze protagonistul cu conştiinţa sa reflexivă, radiografiind Sistemul ideologiei totalitare, păstrează conturul realist al unei fete sau al unei mame văzute la scara reală. Personajele nu au o funcţie exponenţială (ca în Racul lui Alexandru Ivasiuc, de pildă) şi nu vehiculează teorii uitând să mai trăiască, pur şi simplu, în paginile romanului. În Drumul egal al fiecărei zile, în pofida monotoniei ucigătoare după al cărei orar se desfăşoară existenţa provincială a acestei familii de vreme rea, figurile care o compun sunt deosebit de pregnante. Unchiul Ion e un personaj memorabil, atât ca natură umană ficţionalizată, cât şi ca realizare artistică. Cu mersul său "târşit", cu care îşi trage un picior rănit în război, cu chipul adeseori pământiu de îngrijorare, dar şi cu "fălcile late ale familiei" strânse, încăpăţânat, pentru protejarea acesteia, cu bâţâiala genunchiului şi alte ticuri bine cunoscute de sora şi nepoata care îl adoră, cu răbdarea maniacală pusă într-o operaţiune de (enigmatică) fişare şi cu blândeţea şi zâmbetul din voce cu care îşi face datoria, în continuare, la şcoală, în ciuda tuturor mizeriilor îndurate, el nu se înscrie, practic, într-o tipologie larg reprezentată. Este o individualitate, remarcabil conturată de romancieră, îndărătnică în a rezista, prin chiar felul său de a fi, nivelării şi omogenizării timpurilor noi. O imagine a rezistenţei pasive, într-un raport de echilibru instabil cu la fel de încăpăţânata, dar "turbulenta" Letiţia. "Crezi c-ai să faci doar ce-ţi place în viaţă?", îşi întreabă el nepoata, cu înţelepciunea amară a omului păţit. "Da", îi răspunde ea provocator, înfruntându-i privirea cu un râs obraznic şi încleştându-şi apoi, tot aşa, fălcile late ereditare pentru a se putea ţine de cuvânt.
Că unchiul Ion a devenit un substitut al Tatălui, nu mai încape îndoială. Reapariţia acestuia din urmă e cvasi-concomitentă cu moartea primului (înmormântarea fiind o scenă extraordinară), ca şi cum cei doi bărbaţi nu ar putea încăpea, deodată, într-un acelaşi rol. Scăldată în privirea neîmblânzită, dar iubitoare a fetei, figura unchiului ajunge să domine spaţiul interior şi durata mai lungă a romanului. Când tatăl reintră în cadru, gesturile lui prea socotite încep să irite, prin contrastul cu cele ale unchiului pierdut, intrate în obişnuinţă şi în memoria afectivă a "fetelor" (mama şi fiica ei). Asemenea reflexii şi adâncimi psihologice, de obicei ignorate de către romancierii "obsedantului deceniu" - pentru care tema morală este esenţială -, sunt recurente în lumea ficţională a Gabrielei Adameşteanu, preocupată până la obsesie, ca romancieră, de adevărul interior al fiecărui personaj. Ca şi la Hortensia Papadat-Bengescu, un ochi "pânditor", nemilos, scrutează faptele şi gesturile de fiecare zi, obţinând material pentru o analiză rareori întreruptă. Dacă felul în care se proiectează realitatea înconjurătoare, exterioară, este marcat de o luciditate rea, de un hiperrealism lărgind metodic porii urâtului (guri de scurgere astupate cu smocuri, chiuvete în care plutesc fire de păr, uşi de sticlă pătate pe ambele feţe de amprente umede, albul îngălbenit al ochilor şi pielea maronie a cearcănelor...), perspectiva asupra lumii lăuntrice se modifică frecvent, în acord fin cu discontinuităţile, pendulările, alternările personajelor intrate în raza privirii. Un anumit gest, o mişcare uşoară înspre "obiectivul" care a şi înregistrat-o, o schimbare greu perceptibilă a expresiei sau a tonului antrenează o promptă reconstituire a întregului conglomerat sufletesc. Analitismul autoarei "şaptezeciste" are o direcţie inversă celui practicat de un Anton Holban, în romanele lui de suspiciuni şi gelozii dilatate. În timp ce Sandu tot desface, disecă la infinit fiecare frântură de episod în care e implicată "jumătatea" feminină din romanul respectiv, Letiţia Branea porneşte de la gestul exterior, aparent mărunt, pentru a configura, rapid, părţile nevăzute ale aisbergului. Analiza nu este un scop, în Drumul egal al fiecărei zile, ci o tehnică de realizare a unui complex tablou interior, dus până la ultima tuşă, stors de ambiguităţi. De aceea, pe măsură ce romanul avansează, îi este tot mai dificil autoarei să-şi mai surprindă realmente cititorul. Lucrurile se leagă, s-au legat deja, amănuntele s-au acumulat şi organizat după o coerenţă epică tot mai vizibilă. Din desfăşurarea întâmplărilor, ca şi din dedublarea protagonistei, sprijinită de folosirea creativă a timpurilor verbale (imperfectul cu nuanţă repetitivă, captând monotonia Provinciei, şi viitorul imaginat în cele mai mici detalii, mai niciodată prezentul imprevizibil, capricios), se desprinde un drum, iniţial, ascuns, al eroinei. Într-unul din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, această traiectorie ascendentă era una inavuabilă, cu o orfană de mamă aruncându-se finalmente în braţele tatălui ei vitreg. Tot o istorie de amor, dar una mai firească, o va scoate şi pe Letiţia Branea din îngusta lume provincială, menţinând-o în Oraşul forfotitor şi după terminarea Facultăţii. Cu aproape şaptezeci de pagini înaintea sfârşitului, ştim capătul drumului, al acestui drum, desprins prin ambiţia protagonistei de trend-ul ideologic al epocii, de cursul impregnat de sus în jos atâtor vieţi.
Un debut editorial de mare forţă, un admirabil roman de constrângeri sociale şi victorii individuale, cu atât mai preţioase în context.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara