filmul istoric românesc, în special
filmele care au alcătuit marea epopee
naţională în Epoca de Aur, nu ocoleşte
aproape niciunul dintre momentele augurale
ale istoriei naţionale, Burebista şi Decebal,
Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Unirea
realizată de Mihai Viteazul, Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu de la 1821, Revoluţia de la 1848,
Războiul de Independenţă, Al Doilea Război
Mondial. În centrul panteonului comunist stă
evenimentul fondator de legendă istorică, 23 August
1944, sau în termenii vehiculaţi de istoricii de
serviciu ai regimului „revoluţia antifascistă şi
antiimperialistă de la 23 August 1944“. La pachet
cu evocarea unor momente istorice importante
erau confecţionate cinematografic după un tipar
ideologic inconfundabil al unui patriotism de
operetă, triumfalist şi adesea xenofob, o serie de
personaje istorice în care tot mai adânc şi voluminos
era tentat să se reflecte însuşi primul secretar al
partidului, Nicolae Ceauşescu. Dintre toate aceste
subiecte cu caracter exemplar, unul singur a fost
înconjurat cu o calculată uitare, momentul Marii
Uniri din 1918. Ce anume a făcut din cel mai
important eveniment în ordine istorică unul atât
de puţin vizitat de cineaştii
români?
răspunsul este
recuperabil din cele
câteva cărţi esenţiale
despre comunismul românesc,
dintre care optez pentru cea
semnată de Vladimir Tismăneanu,
Stalinism pentru eternitate.
Nimic din moştenirea comunistă,
aflată la acea dată exact la polul
politic opus aspiraţiilor unioniste
şi a dezideratelor naţionaliste,
nu revendica un rol istoric
convenabil. Partidul Comunist
din România, un partid de
buzunar, sucursală bolşevică,
populat cu figuri marginale,
evidenţia voinţa unui stat ostil
apărut în urma revoluţiei bolşevice din 1917. În
altă ordine de idei, Marea Unire realizată în
detrimentul Rusiei bolşevice umbrea momentul
capital de la care se revendicau liderii comunişti
români, şi anume Revoluţia din Octombrie.Oricum,
1917 bolşevic nu se vedea bine dinspre 1918.
Comuniştii fuseseră adversarii implacabili ai
statului naţional şi implicit ai Unirii din 1918,
prin aderarea la agenda cominternistă impusă
de Lenin. În plus, printre figurile simbolice
asociate marelui eveniment se aflau Regele
Ferdinand I, evidenţiind rolul capital jucat de
monarhie, dar şi marii oameni politici ai momentului,
reprezentanţii marilor partide istorice, Ion
I.C.Brătianu şi Iuliu Maniu, ultimul exterminat
în închisorile comuniste. Această moştenire
simbolică era dificil de asumat, ca şi istoria în care
sectar antinaţionalul PCdR nu jucase niciun rol.
de aceea, Dreptatea, filmul lui Andrei
Blaier consacrat acestui eveniment,
apărut în 1989 şi retras după o
săptămână din cinematografe, ca şi Noiembrie,
ultimul bal al lui Dan Piţa suscită nu doar interesul
criticului de film, ci şi pe cel al istoricului ideilor.
În Nepoţii gornistului din 1953, după un scenariu
semnat de Cezar Petrescu şi Mihai Novicov şi
scris evident de primul, regizorul Dinu Negreanu
înghesuise evenimentul într-o paranteză hilară
şi complet deformată ideologic. Astfel, filmul lui
Andrei Blaier este paranteza care închide o absenţă
semnificativă şi totodată un corectiv tardiv.
Scenariul semnat de Titus Popovici, probabil cel
mai prolific scenarist din epocă, trebuia să
facă faţă unor provocări ideologice majore. Atât
regizorul, cât şi scenaristul au încercat să
îmblânzească cenzura prin transpunerea
evenimentelor istorice pe un fundal de lovestory
cu puternice accente melo. Romeo şi Julieta mai
precis Remus şi Ilonka nu sunt despărţiţi de
adversităţi familiale întemeiate pe considerente
istorice şi de clasă, chiar dacă este sugerat un
conflict în acest sens. Fiul de memorandist acceptă
iubirea unei fete rezultate dintr-o mezalianţă
cel puţin stranie. Mama, o unguroaică bovarică
cu aspect de ţaţă butaforică invocă originea
nobiliară a unui conte scăpătat, iar tatăl, cizmar,
originea sănătoasă a unui socialist educat de
scrierile social-democratului german Karl Kautsky,
sau în termenii lui Lenin, „renegatul Kautsky“.
e posibil ca Blaier să fi intenţionat
ca prin profesia socialistului să
amintească de meseria calfei
revoluţionare, Ceauşescu, fapt deloc flatant
pentru secretarul general. Oricum, socialist
benign, cizmarul este ucis în calitate de agitator
bolşevic de naţionaliştii maghiari. Dificultatea
majoră întâmpinată de Andrei Blaier a constat
în evocarea fie şi prin delegaţie a figurii lui Iuliu
Maniu, incarnată în personajul doctorului Emil
Sever, preşedintele Partidului Naţional (şi atât).
Dacă tatăl lui Remus, profesorul David Tiberius,
un naţionalist fervent, redactorul ziarului
„Ardealul“, face parte din categoria idealiştilor
obstinaţi, în schimb, deputatul Sever este un om
politic abil, analizând lucid oportunităţile pe
care i le oferă momentul istoric şi luând decizii
pertinente. Echilibrat, calculat, emfatic la modul
unui bun uzaj al artei oratorice, – la antipodul
bâlbâielilor incontinente ale liderului maxim –
Blaier îi face prin intermediul actorului Alexandru
Repan un portret nu doar elogios, ci şi nuanţat,
după un tipar ieşit din uz. Trebuie să fi stârnit
o impresie dezagreabilă şi invocarea apăsată a
principiilor wilsoniene, apelând chiar la citat,
principii după care s-au trasat graniţele noilor
state rezultate în urma destrămării imperiului
Austro-Ungar. Dacă apelează la caricatură pentru
a-l creiona pe contele Palfi, interpretat de Mircea
Albulescu ca într-o piesă de Goldoni, – toţi ungurii
din film vorbesc „ardeleneasca“ lui Titus Popovici
– în schimb, concede unei părţi a nobilimii
maghiare o demnitate care străluceşte crepuscular,
cu o aură tragică. Alt conte maghiar savurează
în compania muzicii de cameră şi a unui mobilier
stil Empire presărat printre grămezi de moloz
ultimele clipe înainte de sinucidere. Pentru că
trebuiau să poarte un nume şi să fie prezenţi
la marele eveniment, comuniştii sunt reprezentaţi
faute de mieux de social democraţi. Ei sunt
prezenţi ca parte a delegaţiei maghiare la negocierile
cu delegaţia română, dar şi în dialogul politic cu
liderul Partidului Naţional. Iar această prezenţă
e şi ea caricaturală, laconicul tovarăş Arpad,
purtător al unei băscuţe din piele şi a unui cioc
troţkist, strânge energic pumnul ca semn al
apartenenţei ideologice la valorile revoluţiei
bolşevice. Prin social-democraţii maghiari,
proletarii pătrund şi ei pe scena istoriei cât pentru
o fotografie de grup şi lateral printr-o sintagmă
lansată în vacarmul adunării de la Alba Iulia,
„reprezentanţii muncitorimii din oraşele mari“,
lăsând să se înţeleagă că şi clasa muncitoare a
contribuit decisiv la Marea Unire. Ceea ce pare
iarăşi bizar pentru 1989 este invocarea unui ofiţer
german care a făcut o carieră militară prodigioasă,
Erwin Rommel, luptând evident de partea
imperiului. Ofiţerului român Remus, un fel de
Apostol Bologa mai norocos, dezertat la italieni,
i se încredinţează misiunea de a-l captura, dar
acesta cade în capcana întinsă de german. Cum
a trecut micul exerciţiu de admiraţie de cenzură
cu atât mai mult cu cât Rommel participase la
complotul împotriva lui Hitler cu care Ceauşescu
putea fi asociat? Momentul de apogeu al revendicării
puterii de către omul politic român, deputatul
Sever, alias Iuliu Maniu, primind pentru scurt
timp dreptul de a opera militar din partea
Ministerului de Război, este surprins într-o schiţă
echivocă şi triumfalistă, debitoare contextului.
la fel de hilar imaginate sunt şi şedinţele
parlamentare, regizorul calcă greoi
pe istorie cu clişee propagandistice
ale anilor 1950, iar o serie de chiriţisme dau
nota comic-anecdotică a tabloului de familie.
Melodrama întinereşte filmul, îi îmblânzeşte
tezismul, diluează cabotinismul, unge mecanismul
pe care se bazează partea sa istorică. Regizorul
a încercat cu un mare efort să obţină o scenă
cât de cât credibilă a adunării de la Alba Iulia,
pe care a prins-o modular, pe grupuri, jucând
şi pe cartea unui contrapunct dramatic. Toate
cadrele înfăţişează grupuri compacte de oameni
prinşi într-un vânt ceţos, acompaniate de fragmente
de discurs tras în rafale. Ceea ce lipseşte aici este
unitatea pe care ar fi adus-o o imagine panoramică,
însă regizorul a fost confruntat cu un alt set de
probleme tehnice privind dizlocarea unor
mari mase de oameni, probleme pentru care a
identificat o soluţie de compromis. Un ţăran îşi
manifestă ignoranţa cu privire la ceea ce se spune,
însă momentului de stupoare îi răspunde un
moment al elucidării. Tribuna ia naştere spontan,
tribunul se iveşte oportun pentru a risipi
dezorientarea. Profesorul David le explică ţăranilor
din proximitatea sa care este semnificaţia Marii
Uniri într-un discurs sentimental făcut pentru
poza de grup cu Istoria, în direcţia căreia priveşte
necontenit.
